ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava la 9 septembrie 2003, reclamantul C.E. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Parchetul General de pe lângă Curtea de apel Iași și SC M. SA Iași, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 9.637.000.000 lei daune materiale și morale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost numit expert tehnic într-un litigiu pornit între inventatorul N.C. și SC M. SA Hârlău și că, urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză, a fost trimis în judecată, această împrejurare conducând la suspendarea sa din calitatea de expert. Ulterior, prin sentința penală nr. 318 din 23 mai 2002 a Judecătoriei Hârlău a fost achitat, această soluție fiind menținută în căile de atac.

Reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile organelor de urmărire penală. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 504 și urm. C. proc. civ. în ceea ce privește Statul Român și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, și pe dispozițiile art. 998 C. civ., față de pârâta SC M. SA. Prin încheierea de la 14 ianuarie 2004, Tribunalul Suceava, secția civilă, a disjuns cauza ce forma obiectul dosarului nr. 7820/2003, formând un nou dosar având ca obiect acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei SC M. SA Hârlău. Prin sentința civilă nr. 118 din 18 februarie 2004, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantului, este circumscrisă, fie unei condamnări definitive, a cărei nelegalitate a fost constatată în urma exercitării căilor de atac extraordinare, fie unei arestări survenite în cursul procesului penal (în faza urmăririi penale sau a judecății). Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea prev. art. 6 din CEDO și greșita calificare a acțiunii ca o acțiune în recuperarea unui prejudiciu. Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2192 pronunțată la 8 iulie 2004, a admis apelul reclamantului și a schimbat în tot sentința 118 din 18 februarie 2004 a Tribunalului Suceava în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul-intimat Statul Român la 20.000.000.lei daune morale către reclamant.

S-a respins acțiunea față de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată. Prin considerentele deciziei menționate instanța de apel a reținut că, în actul la redactare art. 504 C. proc. civ. sunt instituite două cazuri care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare în procesele penale, respectiv, când persoana condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta nu există; se exclude astfel răspunderea statului pentru orice altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei S-a apreciat că o astfel de limitare este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, care, în concordanță cu art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO, instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate pentru orice eroare săvârșită în procesele penale.

S-a reținut că, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ. sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute în text. Referitor la daunele materiale în valoare de 3.637.000.000 lei, s-a reținut că reclamantul nu a depus nici un fel de acte justificative și nici nu a solicitat probe în acest sens. Cu privire la daunele morale solicitate, cererea a fost admisă în limita sumei de 20.000.000 lei, raportat la urmările măsurii suspendării reclamantului din funcția de expert contabil. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâții D.G.F.P. Suceava, împuternicită de Ministerul Finanțelor Publice, la 5 august 2004 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

La 14 iulie 2004, precum și reclamantul C.E., la 2 august 2004. Prin motivele sale de recurs, pârâta D.G.F.P. Suceava a criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., norme legale ce nu pot constitui temei pentru antrenării răspunderii statului, întrucât prevederilor cuprinse în conținutul acestora stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse. S-a învederat că statul are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale (art.504 C. proc. civ. ) și că este eronată interpretarea instanței de apel în sensul că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

civ. constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. proc. civ. Totodată s-a susținut că instanța de apel a ignorat textul legal care reglementează dreptul persoanei condamnate la repararea pagubei, în speță, reclamantul nefiind condamnat în procesul penal în care a fost judecat. La rândul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a criticat decizia recurată pentru greșita aplicare a legii, respectiv a art. 504 alin. (1) C. proc. civ., dispoziție neincidentă în cauză având în vedere că reclamantul C.E. a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen., iar în urma probatoriului administrat, instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, motiv pentru care a pronunțat o soluție de achitare menținută și de instanțele de control judiciar.

S-a solicitat înlăturarea dispozițiilor deciziei recurate referitoare la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor morale. Prin recursul său, reclamantul C.E. a criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. Reclamantul a susținut că, în mod eronat, s-a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale, fără să se pună în discuție probatoriul, în condițiile în care cauze s-a soluționat în primă instanță pe excepție, impunându-se fixarea unui termen de judecată pentru evocarea fondului. Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs al reclamantului a vizat nelegalitatea soluției instanței de apel pentru neobligarea Parchetului General de pe lângă Curtea de Apel Iași la plata despăgubirilor în condițiile art. 998 C. civ., acesta fiind ținut să răspundă de abuzul procurorului care a instrumentat cauza.

De asemenea, s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la capetele de cerere formulate în acțiunea inițială și nici cu privire la probele cu înscrisuri și martori ce au fost solicitate. Recurentul-reclamant a formulat la 27 decembrie 2005 întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Suceava, solicitând respingerea acestuia. În dovedirea motivelor sale de recurs, reclamantul a depus la dosar, în copie, facturi și extrase din ștatele de plată, din care rezultă veniturile realizate în două luni ale anului 2004. Analizând ansamblul probator administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursurile pârâților Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Suceava și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava se vor reține ca întemeiate criticile vizând greșita aplicare a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Dispozițiile legale menționate (art. 998-999 C. civ. ) nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Reglementarea legală, ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc.

pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Instanța de apel a apreciat eronat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, are o răspundere nelimitată și necondiționat, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ.

sunt general aplicabile. Prin art. 504 alin. (1) C. proc. pen., așa cum a fost reținut ca fiind constituțional prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, legiuitorul a stabilit răspunderea statului limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În contextul celor prezentate, prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din constituție, antrenarea răspunderii statului potrivit art. 998-999 C. civ. nefiind justificată. În ceea ce privește recursul reclamantului se va aprecia ca întemeiată critica formulată prin primul motiv de recurs în sensul că, deși cererea s-a judecat în primă instanță prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de apel, găsind apelul fondat nu a anulat hotărârea apelată conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., ci a dispus schimbarea acesteia în tot. Procedând astfel și nepronunțând o hotărâre intermediară de anulare a sentinței primei instanțe, urmare căreia să se evoce fondul, curtea de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantului, pe care l-a lipsit de posibilitatea de a propune și administra probe în faza apelului (în condițiile în care tribunalul a soluționat cauza pe excepție). Ca atare, reținând că instanța de apel și-a motivat hotărârea în raport de un alt temei juridic decât cel invocat prin acțiune, Curtea, conform dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., urmează să caseze decizia recurată și să trimită cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamantul C.E. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva deciziei civile nr. 2192 din 8 iulie 2004 a Curții de Apel Suceava. Casează decizia și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2006.