ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Suceava la 9 septembrie 2003, reclamantul C.E. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român, Parchetul General de pe lângă Curtea de apel Iași și SC

M. SA Iași, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de

9.637.000.000 lei daune materiale și morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost numit expert tehnic într-un litigiu pornit între inventatorul N.C.

și SC M. SA Hârlău și că, urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză, a

fost trimis în judecată, această împrejurare conducând la suspendarea sa din

calitatea de expert. Ulterior, prin sentința penală nr. 318 din 23 mai 2002 a

Judecătoriei Hârlău a fost achitat, această soluție fiind menținută în căile de

atac. Reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâților la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile organelor de urmărire

penală.

Cererea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 504 și urm. C.

proc. civ. în ceea ce privește Statul Român și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Iași, și pe dispozițiile art. 998 C. civ., față de pârâta SC M. SA.

Prin încheierea de la 14 ianuarie

2004, Tribunalul Suceava, secția civilă, a disjuns cauza ce forma obiectul

dosarului nr. 7820/2003, formând un nou dosar având ca obiect acțiunea

formulată de reclamant împotriva pârâtei SC M. SA Hârlău.

Prin sentința civilă nr. 118 din 18

februarie 2004, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins acțiunea formulată

de reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român-prin Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 C. proc.

civ., pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantului, este circumscrisă, fie unei

condamnări definitive, a cărei nelegalitate a fost constatată în urma

exercitării căilor de atac extraordinare, fie unei arestări survenite în cursul

procesului penal (în faza urmăririi penale sau a judecății).

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamantul criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

încălcarea prev. art. 6 din CEDO și greșita calificare a acțiunii ca o acțiune

în recuperarea unui prejudiciu.

Curtea de Apel Suceava, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 2192 pronunțată la 8 iulie 2004, a admis apelul

reclamantului și a schimbat în tot sentința 118 din 18 februarie 2004 a

Tribunalului Suceava în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe

pârâtul-intimat Statul Român la 20.000.000.lei daune morale către reclamant.

S-a respins acțiunea față de pârâtul

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași pentru lipsa calității procesuale

pasive.

S-a respins ca neîntemeiat capătul

de cerere privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin considerentele deciziei

menționate instanța de apel a reținut că, în actul la redactare art. 504 C.

proc. civ. sunt instituite două cazuri care antrenează răspunderea statului

pentru erorile judiciare în procesele penale, respectiv, când persoana

condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta nu există; se exclude astfel

răspunderea statului pentru orice altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă

victimei

S-a apreciat că o astfel de limitare

este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție,

care, în concordanță cu art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO, instituie

răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate pentru orice

eroare săvârșită în procesele penale. S-a reținut că, prin Decizia nr. 45 din 10

martie 1998, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 504 alin.

(1) C. proc. civ. sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează

la ipotezele prevăzute în text.

Referitor la daunele materiale în

valoare de 3.637.000.000 lei, s-a reținut că reclamantul nu a depus nici un fel

de acte justificative și nici nu a solicitat probe în acest sens.

Cu privire la daunele morale

solicitate, cererea a fost admisă în limita sumei de 20.000.000 lei, raportat

la urmările măsurii suspendării reclamantului din funcția de expert contabil.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs pârâții D.G.F.P. Suceava, împuternicită de Ministerul

Finanțelor Publice, la 5 august 2004 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Suceava. La 14 iulie 2004, precum și reclamantul C.E., la 2 august 2004.

Prin motivele sale de recurs, pârâta

D.G.F.P. Suceava a criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând că reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., norme legale ce nu pot constitui

temei pentru antrenării răspunderii statului, întrucât prevederilor cuprinse în

conținutul acestora stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde

pentru pagubele produse.

S-a învederat că statul are o

răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

săvârșite în procesele penale (art.504 C. proc. civ. ) și că este eronată

interpretarea instanței de apel în sensul că dispozițiile art. 504 alin. (1) C.

proc. civ. constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999

C. proc. civ.

Totodată s-a susținut că instanța de

apel a ignorat textul legal care reglementează dreptul persoanei condamnate la

repararea pagubei, în speță, reclamantul nefiind condamnat în procesul penal în

care a fost judecat.

La rândul său, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Suceava a criticat decizia recurată pentru greșita aplicare a

legii, respectiv a art. 504 alin. (1) C. proc. civ., dispoziție neincidentă în

cauză având în vedere că reclamantul C.E. a fost trimis în judecată în stare de

libertate pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289

alin. (1) C. pen., iar în urma probatoriului administrat, instanța a apreciat

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, motiv pentru

care a pronunțat o soluție de achitare menținută și de instanțele de control

judiciar.

S-a solicitat înlăturarea

dispozițiilor deciziei recurate referitoare la obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor morale.

Prin recursul său, reclamantul C.E. a

criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5,

9 și 10 C. proc. civ.

Reclamantul a susținut că, în mod

eronat, s-a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale, fără să

se pună în discuție probatoriul, în condițiile în care cauze s-a soluționat în

primă instanță pe excepție, impunându-se fixarea unui termen de judecată pentru

evocarea fondului.

Critica formulată prin cel de al

doilea motiv de recurs al reclamantului a vizat nelegalitatea soluției

instanței de apel pentru neobligarea Parchetului General de pe lângă Curtea de

Apel Iași la plata despăgubirilor în condițiile art. 998 C. civ., acesta fiind

ținut să răspundă de abuzul procurorului care a instrumentat cauza. De

asemenea, s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la capetele de

cerere formulate în acțiunea inițială și nici cu privire la probele cu

înscrisuri și martori ce au fost solicitate.

Recurentul-reclamant a formulat la

27 decembrie 2005 întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Suceava, solicitând respingerea acestuia.

În dovedirea motivelor sale de

recurs, reclamantul a depus la dosar, în copie, facturi și extrase din ștatele

de plată, din care rezultă veniturile realizate în două luni ale anului 2004.

Analizând ansamblul probator

administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursurile sunt fondate, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește recursurile

pârâților Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Suceava și Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Suceava se vor reține ca întemeiate criticile vizând

greșita aplicare a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin considerentele deciziei

recurate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii

reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a

interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și pe

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Dispozițiile legale menționate (art.

998-999 C. civ. ) nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului

pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală, ce stabilește

în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea

statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din

Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este o

răspundere directă de apartenența dreptului public, limitată însă doar la

prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Instanța de apel a apreciat eronat

că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. constituie o aplicare concretă

a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând

conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, are o

răspundere nelimitată și necondiționat, situație în care normele legale care

reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din

moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general

aplicabile.

Prin art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., așa cum a fost reținut ca fiind constituțional prin Decizia nr. 45/1998 a

Curții Constituționale, legiuitorul a stabilit răspunderea statului limitând-o

la erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

În contextul celor prezentate,

prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă

patrimonial îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din

constituție, antrenarea răspunderii statului potrivit art. 998-999 C. civ.

nefiind justificată.

În ceea ce privește recursul

reclamantului se va aprecia ca întemeiată critica formulată prin primul motiv

de recurs în sensul că, deși cererea s-a judecat în primă instanță prin

admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de apel, găsind apelul

fondat nu a anulat hotărârea apelată conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

ci a dispus schimbarea acesteia în tot.

Procedând astfel și nepronunțând o

hotărâre intermediară de anulare a sentinței primei instanțe, urmare căreia să

se evoce fondul, curtea de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantului,

pe care l-a lipsit de posibilitatea de a propune și administra probe în faza

apelului (în condițiile în care tribunalul a soluționat cauza pe excepție).

Ca atare, reținând că instanța de

apel și-a motivat hotărârea în raport de un alt temei juridic decât cel invocat

prin acțiune, Curtea, conform dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., urmează să

caseze decizia recurată și să trimită cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea

apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantul C.E. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Suceava

și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva

deciziei civile nr. 2192 din 8 iulie 2004 a Curții de Apel Suceava.

Casează decizia și trimite cauza

aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.