ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6976/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La

data de 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligat la plata sumelor de 37.782.623 lei și respectiv 150.000 dolari SUA,

cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă,

prevăzută de art. 260 C. pen., ulterior, prin sentința penală nr. 2015 din 20

septembrie 1999 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 801/R

din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția penală, dispunându-se

achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) și art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Mai susține reclamantul, că daunele

materiale și morale sunt justificate de cheltuielile efectuate în cursul

judecății și respectiv de stresul psihic la care a fost expus pe parcursul

soluționării cauzei, atât la urmărirea penală, cât și în instanță.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 684 din 1 noiembrie 2002 a

respins acțiunea ca nefondată reținând în esență, că în cauză nu sunt întrunite

cerințele art. 504 C. proc. pen., întrucât textul se referă doar la situația

persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat măsura arestării

preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a

săvârșit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau achitat.

Pe de altă parte, se mai susține,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., text care

nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii materiale a statului.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă,

prin decizia nr. 25 din 14 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant

și în consecință a schimbat sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și

a obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, de a plăti

reclamantului suma de 37.782.623 lei, daune materiale și suma de 10.000.000

lei, daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

control judiciar a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 14, art. 19

și art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată are latitudinea de a alege între

instanța penală și cea civilă, acest drept neputându-i fi îngrădit inculpatului

achitat, care, avându-se în vedere situațiile limitativ prevăzute de art. 504 din

același cod, își poate întemeia pretențiile pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ., ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.

De altfel, se susține, prin limitările

prevăzute, dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt contrare legii

fundamentale.

Împotriva deciziei dată în apel, au

declarat recurs reclamantul P.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

În recursul său reclamantul P.D.,

invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.,

susține că suma stabilită de instanță ca daune morale este simbolică, total

nesatisfăcătoare în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost

supus urmare achitării și trimiterii sale în judecată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Suceava, invocând motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că hotărârea criticată a fost dată cu

încălcarea și respectiv aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

-

în

cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul

nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv pentru

săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată.

-

invocând

dispozițiile art. 14, art. 19 și art. 20 C. proc. pen., instanța asimilează

calitatea de inculpat achitat, pe care o deține reclamantul cu calitatea de

persoană vătămată într-un proces penal.

-

este

greșită interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C.

civ.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, urmează a fi admise, cu

consecința casării hotărârii atacate și a respingerii apelului declarat de

reclamant, în sensul considerentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei,

orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit

prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu

există.

În alin. (2)

al textului, se stipula dreptul la repararea pagubei și în favoarea persoanei

împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior a fost scoasă de sub

urmărire penală sau achitată.

Ca atare,

răspunderea Statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în

vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea

definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite

în procesele penale.

În speță,

trimiterea în judecată a reclamantului, prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Judecătoria Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat

prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu- Mare,

hotărâre confirmată ulterior și în căile de atac.

Pe parcursul

urmăririi penale, de asemenea, nu s-a luat împotriva acestuia vreo măsură

privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod

nelegal.

Trimiterile

instanței de apel la dispozițiile art. 14, art. 19 și art. 20 C. proc. pen.,

care reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte

civilă în procesul penal, sunt greșite și duc la concluzia asimilării calității

de inculpat achitat cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal, ceea

ce este inadmisibil.

Este greșită

și susținerea potrivit căreia, în cauză ar putea fi incidente prevederile

dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999

C. civ., în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile

reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe

nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit. IV,

art. 504-507 C. proc. pen.).

Pe de altă

parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi

incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale

individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care în speță s-a și

concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea

reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în

judecată.

Pentru

aceleași considerente ca cele expuse mai sus, recursul reclamantului se

privește ca nefondat, urmând a fi respins.

Astfel, nu se

mai pot face discuții asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina

pârâtului atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, reclamantul nu se afla în una

din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de

victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Față de cele

ce preced, urmează a se admite recursurile declarate de Ministerul Public și de

pârât și a se respinge recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Suceava și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat prin D.G.F.P. Suceava împotriva deciziei civile nr. 25 din 14

aprilie 2003 a Curții de Apel Suceava, pe care o casează, în sensul că respinge

apelul reclamantului P.D. împotriva sentinței civile nr. 684 din 1 noiembrie

2002 a Tribunalului Suceava, pe care o menține.

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie

2004.