ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2016

Decizia nr. 994/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 17 decembrie 2009, înregistrată la Tribunalul Municipiului București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin B. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl oblige pe acesta la plata sumei de 1.600.000 euro, în echivalent lei la data plății reprezentând repararea prejudiciului cauzat de erori judiciare, compus din daune materiale și morale suferite în cei 12 ani cât a durat procesul judiciar derulat în Dosarul nr. x/P/1997.

Prin cererea precizatoare și întregitoare a acțiunii principale depusă la dosar de către reclamantă la termenul din 12 mai 2010, s-a completat petitul acțiunii principale cu solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român la plata drepturilor bănești cuvenite ca urmare a recalculării pensiei de vârstă și vechime integrală a reclamantei, prin aplicarea tuturor factorilor incidenți, adică prin includerea în baza de calcul a sumelor reprezentate de salariul din străinătate de 4.500 dolari SUA lunar pentru perioada 1 aprilie 1996 - 10 iulie 1996 (Nicosia, Cipru) și a sporului permanent de limbă străină de 10%. La termenul din 12 mai 2010 instanța amânat judecata pentru ca reclamanta să precizeze expres obiectul cererii, în sensul de a indica din ce anume sunt compuse daunele materiale și daunele morale.

La data de 20 septembrie 2010 reclamanta a arătat că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. cu aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin aceeași cerere, reclamanta a arătat că daunele materiale sunt reprezentate de suma de 1.440.000 dolari SUA (1.097.600 euro) echivalent lei la data plății, adică cca. 120.000 dolari SUA anual, reprezentând salariile și alte venituri nerealizate în cei 12 ani de proces. De asemenea, reclamanta a arătat că suma de 660.000 dolari SUA (502.400 euro) reprezintă daunele morale suferite în cei 12 ani de umilințe și îmbolnăviri, de dispreț și marginalizare, perioadă în care i s-a adus atingere onoarei și reputației persoanei care era profesionist în domeniul bancar.

Prin sentința civilă nr. 680 din 06 aprilie 2012, Tribunalul București a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost întregită și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B., obligând pârâtul la plata sumei de 40.000 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin Decizia civilă nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost admise recursurile formulate de recurenta-reclamantă, recurentul-pârât Statul Român, prin B. și recurentul C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței pronunțate anterior, care a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Motivul casării a fost acela legat de suplimentarea probatoriului în privința daunelor materiale care nu au fost acordate de către prima instanță. În decizia de casare se arată că vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare și criticile C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, respectiv ale Statului Român, prin B., relative la modul în care au fost acordate daunele morale de către prima instanță. Decizia de casare nu arată care sunt aceste critici dar precizează că vor fi avute în vedere de către instanța care va rejudeca litigiul. Prin sentința civilă nr. 435 din 30 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B., având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.458,23 lei și a sumei de 149.556,68 dolari S.U.A.

cu titlu de daune materiale, precum și la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin B., reclamanta A. și C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat calea de atac drept apel și prin decizia civilă nr. 134 din 25 februarie 2016 a respins, ca nefondate apelurile. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că,atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă (filele 381 - 384 vol. I dosar fond) au fost invocate dispozițiile art. 998 - 1000 C. civ.

și dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504-506 C. proc. pen., deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative ale textelor legale menționate. Astfel, reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în serviciu.

Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs. Deși reclamanta a susținut constant pe parcursul judecării cauzei că a fost privată, în mod nelegal, de libertate, aceste susțineri nu sunt reale. Pe parcursul procesului penal în cadrul căruia reclamanta a fost trimisă în judecată prin Rechizitoriul nr. x/P/1997 și care s-a finalizat prin pronunțarea Deciziei penale nr. 570 din 20 iunie 2008, nu au fost luate măsuri privative de libertate față de aceasta.

Așadar, în speță, nu se poate susține că reclamantei i-ar fi fost încălcat dreptul la libertare și siguranță, în sensul art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că în perioada 10 iulie 1996 - 27 august 1996 reclamanta a fost arestată preventiv 49 de zile este irelevant în speță, deoarece respectiva privare de libertate a avut loc într-un alt proces penal. Curtea nu reține susținerile reclamantei, conform cărora, în prezenta cauză s-ar fi solicitat despăgubiri pentru prejudiciile suferite în „toate procesele penale” în care aceasta a fost parte. Atât din cererea introductivă (pct. 1 al petitului), cât și din cererea precizatoare (prin care se detaliază despăgubirile indicate în petitul acțiunii principale), rezultă clar că, instanța a fost sesizată doar cu cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin procesul judiciar derulat în Dosarul nr. x/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., în nici una dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. Chiar dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în art. 504 - 506 C. proc. pen., respectiv că statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată.

O astfel de interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or, aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare. Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în vigoare. Răspunderea Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 - 1000 C. civ.

presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești). Apelantul pârât Statul Român prin B. și apelantul C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 998 - 999 C. civ., sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. proc.

pen.” (Decizia nr. 6976 din 09 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). „Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., ci numai în măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească, nu sunt incidente - în acțiunea în despăgubiri - nici dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă).

În plus față de cele arătate cu titlu de principiu în ultima decizie citată, în speță, s-a dovedit că Decizia nr. 410/1996 emisă de Bancorex, prin care reclamantei i-a fost suspendat contractul de muncă de la data de 10 iulie 1996 a avut la bază lucrările efectuate într-un alt proces penal instrumentat de către Direcția de Combatere a Criminalității Economico - Financiare din cadrul Direcției Generale a Poliției Judiciare și nu lucrările din procesul penal, în legătură cu care, reclamanta a pornit litigiul de față. În Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, reclamanta a fost pusă sub învinuire la data de 27 septembrie 1997 când măsura suspendării fusese deja dispusă.

Prin urmare, toate prejudiciile solicitate de reclamantă, prin raportare la efectele Deciziei nr. 410/1996 (drepturile salariale, dreptul la pensie și altele asemenea) sunt fără legătură cu procesul penal finalizat la momentul pronunțării definitive de achitare reprezentată de Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008. Hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia analizată, din care au fost redate mai sus pasaje relevante, dovedesc existența unei practici constante în sensul că dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului pentru erorile judiciare. Chiar dacă sunt decizii de speță, fără efect direct și obligatoriu în prezenta cauză, hotărârile instanței supreme nu pot fi nesocotite.

Acestor hotărâri le este asociată autoritatea impusă de organizarea și structurarea pe verticală a sistemului judiciar și de necesitatea respectării disciplinei jurisdicționale, în scopul evitării practicii neunitare. Prin urmare, nu au fost primite susținerile contrare ale apelantei reclamante. Nuanțând practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3.600 euro, urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am referit anterior). Referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lorincz și alții împotriva României din data de 02 octombrie 2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensațiile menționate anterior) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

Or, deși Statul răspunde direct și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că, în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane.

Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță. Nu au fost reținute susținerile reclamantei în sensul că, prin Decizia nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 s-ar fi stabilit limitele rejudecării la stabilirea cuantumului prejudiciului, deoarece prin respectiva decizie au fost admise atât recursul reclamantei, cât și recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin B., respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul București. La finalul penultimului alineat al considerentelor se arată expres că „instanța de fond, rejudecând cauza, va avea în vedere și criticile formulate de către acești recurenți”, ceea ce înseamnă, cum este și normal, că trebuie avute în vedere toate criticile, nu doar cele cu privire la motivele care au format convingerea instanței, sub aspectul întinderii daunelor morale.

Orice altă interpretare, ar însemna că anumite critici ale pârâtului, respectiv ale C., să nu fie analizate în calea de atac, deși nu s-a constatat că ar fi inadmisibile sau că ar fi nefondate. Evident că, dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care se referă la probleme de drept dezlegate și la probe, nu îndreptățesc susținerile reclamantei, în sensul limitării efectului devolutiv al apelului și al neanalizării anumitor critici ale apelanților. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în esență, reclamanta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., referitoare la indicațiile date de instanța de casare, ceea ce atrage nulitatea hotărârii atacate. Prima critică se referă la faptul că prin cererea introductivă precizată, reclamanta a solicitat obligarea statului român la plata sumei de 1.600.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit, în cursul celor 12 ani cât a durat urmărirea penală în Dosarul nr. x/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, finalizat prin achitarea definitivă. Prin documentul intitulat răspuns la întâmpinare, reclamanta a arătat că au fost precizate temeiurile de fapt și de drept, indicându-se faptul că dreptul la despăgubiri s-a născut în legătură cu mai multe dosare penale ce au fost declanșate în legătură cu practicile nelegale din cadrul fostei bănci Bancorex.

Toate dosarele au fost finalizate cu achitări, însă reclamanta a fost reținută, arestată și trimisă pe nedrept în judecată. Prin încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504-506 C. proc. pen. se invocă și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ.. Această încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre părți, devenind irevocabilă. Prin sentința civilă nr. 680 din 06 aprilie 2012, Tribunalul București a admis acțiunea, obligând statul român la 40.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs toate părțile, iar prin decizia civilă nr. 197R/30 ianuarie 2013, instanța de recurs a admis toate recursurile și a trimis cauza spre rejudecare, pentru administrarea de probe, respectiv a unei expertize contabile care să calculeze daunele materiale și rejudecând cauza să aibă în vedere și solicitările privind daunele aduse imaginii reclamantei. Instanța de recurs, analizând recursurile B. și Parchetului de pe lângă tribunalul București a reținut că au fost formulate critici privind întinderea daunelor morale, aspecte ce vor fi avute în vedere în rejudecare. Curtea de Apel București, în apel a încălcat limitele casării cu trimitere, deoarece avea de lămurit numai întinderea prejudiciului, nu temeiurile de drept aplicabile ce au fost stabilite prin încheierea din 28 ianuarie 2011, nerecurată de niciuna dintre părți.

Rejudecând cauza, Tribunalul București a dispus efectuarea unei expertize contabile, ulterior admițând în parte acțiunea, obligând statul la plata sumelor de 22.458,23 lei și 149.556,68 dolari americani pentru prejudiciul material, precum și la 100.000 euro pentru prejudiciul moral. Curtea de Apel București prin încheierea din 29 octombrie 2015 a respins cererea apelantei de refacere a expertizei contabile, încălcând astfel, dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 197 din 30 ianuarie 2013. În aceste condiții, în continuare nu s-a stabilit corect prejudiciul, deoarece expertiza efectuată la Tribunal nu răspunde cerințelor de a evalua corect întinderea daunelor materiale suferite de reclamantă, încălcându-se astfel, dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel, analizând apelurile Statului Român și C. cu depășirea limitelor de casare și cu încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 197 din 30 ianuarie 2013 a cauzat reclamantei un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat, decât prin anularea hotărârii, în acord cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei noi expertize. O a doua critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Instanța de apel a reținut că reclamanta a fost reținută 49 de zile în altă cauză, astfel încât în mod nejustificat nu i-a acordat daune.

În mod eronat Curtea de Apel București a reținut că au fost solicitate daune numai într-un singur dosar, de fapt daunele au privit toate dosarele penale în care a fost implicată reclamanta, neluându-se în considerare cererea precizatoare din fața instanței de fond. Se reiterează argumentul conform căruia instanța nu a luat în considerare documentul intitulat răspuns la întâmpinare prin care au fost precizate temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată. Lipsa unei motivări pentru înlăturarea argumentelor privind precizarea obiectului prezentei cauze, cu referire la trei dosare penale și nu numai cu privire la Dosarul nr. x/P1997, conduce la nelegalitatea hotărârii recurate.

În fine, o a treia critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004. Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen., dar nu se poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată nevinovată.

Reclamanta a arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art. 998-999 C. civ., constituie fapte ilicite. Reclamanta arată că orice proces penal finalizat cu o hotărâre de achitare poate ascunde fapte ilicite și acest lucru trebuia sesizat de instanța civilă. Astfel, faptul că timp de 12 ani a fost cercetată în trei dosare penale, toate finalizate cu achitare, dosare vizând una dintre cele mai mari fraude bancare din țară a generat prejudicii materiale și morale irecuperabile, viața reclamantei fiind afectată pe plan profesional și personal.

Au fost invocate dispozițiile art. 267 și 268 C. pen. din 1968, în sensul că este evident că cercetarea și acuzarea unei persoane, știind că aceasta este nevinovată constituie, dacă nu infracțiune, cel puțin o faptă ilicită. S-a arătat că nu a fost invocată în cauză existența unei erori judiciare constând în condamnarea pe nedrept, deoarece a fost achitată, dar trebuie sesizată existența unei fapte ilicite. De altfel, statul răspunde pentru erorile din procese, în sens larg, nu numai pentru erorile judiciare, conform art. 52 alin. (3) din Constituție. Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504 C. proc. pen. În prezenta cauză nu a fost invocată durata nerezonabilă a procesului penal, aspect ce a fost rezolvat în cauza Lorincz contra României, statul recunoscând încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanta fiind despăgubită cu suma de 3.600 euro.

Prin cererea introductivă de instanță în fața Tribunalului, nu s-a solicitat acordarea unor daune pentru durata procesului, ci pentru prejudiciile materiale și morale cauzate reclamantei în cursul urmăririi penale pentru fapte pe care nu le-a săvârșit. Astfel, i-au fost încălcate dreptul la viață intimă și privată, precum și dreptul la proprietate. În fine, este nerelevant pentru argumentarea soluției pronunțate de Curtea de Apel București, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. Astfel, important este faptul că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate este o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție, art. 25 și 35 din Decretul nr. 31/1954.

În activitatea de înfăptuire a justiției, în special în materie penală, statul - participă în nume propriu, iar actele săvârșite cu această ocazie sunt faptele statului însuși. Un argument în acest sens este și faptul că prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 se reglementează posibilitate regresului statului împotriva judecătorilor și procurorilor, numai dacă și-au îndeplinit funcția cu rea-credință și gravă neglijență. Acest lucru exclude răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar Legea nr. 303/2004 urmărește să stabilească condițiile răspunderii magistraților. În speță nu este relevant modul de stabilire a răspunderii magistraților ci încălcarea drepturilor reclamantei de către statul român prin cercetarea și acuzarea reclamantei în trei procese penale pe o durată de timp foarte lungă ceea ce a fost de natură să afecteze viața sa profesională și privată.

Acest lucru ar corespunde obligației pozitive a statului de a lua toate măsurile pentru încetarea violării și repararea consecințelor, atunci când drepturile omului, respectiv dreptul de proprietate și dreptul la viață intimă și privată au fost încălcate. Recursul declarat de reclamanta A. este nefondat pentru următoarele considerente: Examinând susținerile reclamantei Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Susținerea reclamantei că au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. este neîntemeiată. Astfel, analizând cererea introductivă de instanță din data de 17 decembrie 2009 rezultă ca au fost solicitate despăgubiri materiale și morale reprezentând prejudiciul cauzat de erori judiciare, pe durata procesului de 12 ani, derulat în Dosarul nr. x/P/1997.

Este adevărat că au fost depuse precizări de acțiune la data de 12 mai 2010 și 20 septembrie 2010, însă acesta a vizat cuantumul despăgubirilor, fără a face referință la alte dosare penale, decât cel inițial indicat. Întrucât, în dosarul indicat, reclamanta nu a fost arestată, iar procesul s-a încheiat cu o achitare, instanța de apel a considerat în mod corect că decizia pronunțată în cauză nu poate fi calificată ca o eroare judiciară și, în consecință, nu pot fi incidente dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. Pe de altă parte, răspunsul la întâmpinare, ca act procesual, nu echivalează cu o precizare de acțiune, mai precis cu o modificare a acesteia, deoarece în cazul în care sunt indicate alte temeiuri de fapt și de drept, regimul juridic al cererii este diferit.

Sintagma în toate procesele penale presupune modificarea și completarea cererii de chemare în judecată, având alt obiect și altă cauză decât cea inițială - vizează alte dosare penale, în cadrul cărora reclamanta a fost arestată, dar ulterior a fost achitată - modificare ce se putea face numai până la prima zi de înfățișare. Depășirea momentului procesual al primei zile de înfățișare atrage sancțiunea respingerii ca tardive a cererii, instanța având însă și alte opțiuni procesuale, de pildă disjungerea. În speță, instanța a confirmat calificarea dată de părți actului și anume acela de răspuns la întâmpinare (deși acest act procesual nu este reglementat în C. proc. civ. de la 1865), întrucât raportat la dispozițiile de drept procesual nu o mai putea considera precizare a acțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 132 coroborate cu art. 114 C. proc.

civ. Noțiunea de precizare trebuie circumstanțiată, deoarece aceasta poate fi primită după prima zi de înfățișare, numai dacă vizează aspecte ce nu modifică obiectul și cauza litigiului deduse judecății. Dacă se indică un obiect diferit al acțiunii, atunci aceasta trebuie să primească regimul juridic al unei cereri de chemare în judecată, să fie comunicată, să se depună o nouă întâmpinare, să fie încuviințate noi dovezi, etc. Or, în speță, depășindu-se prima zi de înfățișare, ca moment de referință în procesul civil, instanța a rămas învestită cu cererea care privește Dosarul penal nr. x/P/1997, prin precizările ulterioare modificându-se doar cuantumul pretențiilor datorate. Așadar, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale, motivând circumscrierea obiectului cauzei în conformitate cu cererea introductivă de instanță și de precizările ulterioare, care privesc cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2011, prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii și au fost indicate temeiurile de drept invocate de reclamantă, în primul rând aceasta a fost pronunțată în primul ciclu procesual, iar hotărârea fondului a fost casată, ceea ce înseamnă că judecata a fost reluată în întregime, deoarece hotărârile casate nu produc niciun efect juridic, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. În al doilea rând, acțiunea formulată de reclamantă a fost analizată de instanța de apel, raportată la temeiurile de drept aplicabile, arătând, pe fondul cauzei de ce acțiunea nu este întemeiată.

În ceea ce privește Decizia civilă nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual, aceasta a casat sentința Tribunalului București pentru nestabilirea corectă a situației de fapt și pentru nemotivarea admiterii sau înlăturării unora dintre probele administrate în fața instanței de fond. Curtea de Apel, prin decizia menționată nu a tranșat problema de drept dedusă judecății și anume temeiul răspunderii statului pentru eventualele daune produse în cursul procesului penal. Stabilirea situației de fapt și administrarea probelor, precum și motivarea corespunzătoare a sentinței sunt obligații ale instanței de fond, în caz de neîndeplinire a acestora, sentința fiind supusă casării, pe motiv de nulitate.

În consecință, la reluarea judecății pe fond, Tribunalul se putea pronunța asupra temeiniciei acțiunii, raportat la probele administrate. În apel, Curtea de Apel București se putea pronunța asupra temeiniciei cererii, ceea ce nu încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., din moment ce nu s-a dat o dezlegare în drept privind răspunderea statului. Chiar dacă a fost utilizată sintagma întinderea daunelor morale, acest lucru trebuie înțeles în contextul admiterii recursurilor Statului român și al C., care au avut critici pe acest aspect. O altă critică privește încheierea de ședință din data de 29 octombrie 2015, prin care instanța a respins cererea de efectuare a unei noi expertize contabile pentru stabilirea prejudiciului.

Critica este nefondată, deoarece, instanța în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale va admite numai acele probe care sunt pertinente și utile cauzei, cu alte cuvinte ajută la lămurirea situației de fapt și la deslușirea raporturilor juridice dintre părți. Or, în speță, de vreme ce s-a statuat că statul nu răspunde patrimonial, în situația dedusă judecății, este nerelevant a se mai administra o probă cu expertiză pentru dovedirea prejudiciului. Este neîntemeiată și critica referitoare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel a motivat corect soluția, expunând clar și pertinent argumentele reținute în sprijinul soluției pronunțate - a arătat că precizarea de acțiune cuprindea numai cuantumul pretențiilor, referirea generică la alte dosare penale, neputând fi echivalată cu o nouă susținere la care instanța avea îndatorirea să răspundă.

De altfel, așa cum am arătat în precedent, dacă prin precizare se efectuează o modificare a cererii prin indicarea unui alt obiect având o altă cauză (alt dosar penal în care a fost arestată și ulterior achitată), atunci aceasta trebuia efectuată cu respectarea cerințelor art. 114 și art. 132 C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare. În fine, nici ultima critică privind legalitatea deciziei atacate nu este fondată. Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. În speță, faptul că la sfârșitul procesului penal reclamanta a fost achitată înseamnă că aceasta nu poate invoca eroarea judiciară reglementată de art. 504-506 C. proc.

pen. Nu poate invoca drept temei al răspunderii statului nici dispozițiile art. 998-999 C. civ., deoarece statul răspunde în condițiile legii, or legea incidentă pentru erori judiciare în procesele penale este C. proc. pen. Dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept. Efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantei constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală și procesual penală, deoarece vinovăția sau nevinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiția penală funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingherit apărarea. Sunt situații când urmărirea penală apare ca justificată la momentul începerii sale, datorită probelor existente la acel moment, însă situația se poate schimba pe parcursul judecății și alte probe pot dovedi nevinovăția celui trimis în judecată. Dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece eroarea judiciară în procesul penal este premisa răspunderii patrimoniale a statului, în caz contrar aceasta neputând fi angajată în temeiul dreptului comun care este răspunderea civilă delictuală.

Este relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (...). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul de procedură penală. Practica judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 - în cauzele respective s-a statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.

Statul este o ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane fizice. Este neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea penală.

În ceea ce privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lorincz contra României. Un element important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Dacă se susține că reclamanta a fost urmărită penal cu rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale. Aspectele invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate reclamantei. În ceea ce privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale în această materie.

În măsura în care încălcarea dreptului de proprietate și a dreptului la viață intimă și privată au fost invocate pentru prima dată în recurs, ele nu pot fi analizate omisso medio. Or, în speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi. În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, există deja o statuare a Curții de la Strasbourg, referitoare la durata procesului penal, alte aspecte nefiind reținute de instanța europeană.

Așa fiind, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, analizând corespunzător toate susținerile părților și cu o corectă aplicare a dispozițiilor de drept incidente în cauză. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 134/A din 25 februarie 2016 și a încheierii de ședință din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2016.