ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 994/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 17 decembrie 2009,

înregistrată la Tribunalul Municipiului București, reclamanta A. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin B. solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl

oblige pe acesta la plata sumei de 1.600.000 euro, în echivalent lei la data

plății reprezentând repararea prejudiciului cauzat de erori

judiciare, compus din daune materiale și morale suferite în cei 12 ani cât

a durat procesul judiciar derulat în Dosarul nr. x/P/1997.

Prin cererea

precizatoare și întregitoare a acțiunii principale depusă la

dosar de către reclamantă la termenul din 12 mai 2010, s-a completat

petitul acțiunii principale cu solicitarea de obligare a pârâtului Statul

Român la plata drepturilor bănești cuvenite ca urmare a

recalculării pensiei de vârstă și vechime integrală a

reclamantei, prin aplicarea tuturor factorilor incidenți, adică prin

includerea în baza de calcul a sumelor reprezentate de salariul din

străinătate de 4.500 dolari SUA lunar pentru perioada 1 aprilie 1996

- 10 iulie 1996 (Nicosia, Cipru) și a sporului permanent de limbă străină

de 10%.

La termenul

din 12 mai 2010 instanța amânat judecata pentru ca reclamanta să

precizeze expres obiectul cererii, în sensul de a indica din ce anume sunt

compuse daunele materiale și daunele morale.

La data de 20

septembrie 2010 reclamanta a arătat că temeiul juridic al

acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 504 - 506 C. proc.

pen. cu aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin aceeași cerere, reclamanta a arătat că daunele materiale

sunt reprezentate de suma de 1.440.000 dolari SUA (1.097.600 euro) echivalent

lei la data plății, adică cca. 120.000 dolari SUA anual,

reprezentând salariile și alte venituri nerealizate în cei 12 ani de

proces. De asemenea, reclamanta a arătat că suma de 660.000 dolari

SUA (502.400 euro) reprezintă daunele morale suferite în cei 12 ani de

umilințe și îmbolnăviri, de dispreț și marginalizare,

perioadă în care i s-a adus atingere onoarei și reputației

persoanei care era profesionist în domeniul bancar.

Prin

sentința civilă nr. 680 din 06 aprilie 2012, Tribunalul

București a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum

a fost întregită și precizată de reclamanta A. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin B., obligând pârâtul la plata sumei de 40.000

euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin Decizia civilă

nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, au fost admise recursurile

formulate de recurenta-reclamantă, recurentul-pârât Statul Român, prin B.

și recurentul C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

împotriva sentinței pronunțate anterior, care a fost casată cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Motivul

casării a fost acela legat de suplimentarea probatoriului în privința

daunelor materiale care nu au fost acordate de către prima

instanță.

În decizia de

casare se arată că vor fi avute în vedere de către instanța

de rejudecare și criticile C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, respectiv ale Statului Român, prin B., relative la modul în

care au fost acordate daunele morale de către prima instanță.

Decizia de casare nu arată care sunt aceste critici dar precizează

că vor fi avute în vedere de către instanța care va rejudeca

litigiul.

Prin

sentința civilă nr. 435 din 30 martie 2015 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă

în parte acțiunea precizată de către reclamanta A. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin B., având ca obiect reparare

prejudicii erori judiciare și a fost obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 22.458,23 lei și a sumei de 149.556,68 dolari

S.U.A. cu titlu de daune materiale, precum și la plata sumei de 100.000

euro cu titlu de daune morale.

Împotriva

sentinței au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin B., reclamanta A.

și C. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat calea de atac

drept apel și prin decizia civilă nr. 134 din 25 februarie 2016 a

respins, ca nefondate apelurile.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că,atât în cererea

introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie

2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504 - 506 C.

proc. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul

la întâmpinare depus de reclamantă (filele 381 - 384 vol. I dosar fond) au

fost invocate dispozițiile art. 998 - 1000 C. civ. și

dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În

speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să

răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504-506

C. proc. pen., deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna

dintre variantele normative ale textelor legale menționate.

Astfel,

reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală

definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o

altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia

penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a

dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz

în serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri

nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în

al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă

instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel,

de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind

menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.

Deși

reclamanta a susținut constant pe parcursul judecării cauzei că

a fost privată, în mod nelegal, de libertate, aceste susțineri nu

sunt reale. Pe parcursul procesului penal în cadrul căruia reclamanta a

fost trimisă în judecată prin Rechizitoriul nr. x/P/1997 și care

s-a finalizat prin pronunțarea Deciziei penale nr. 570 din 20 iunie 2008,

nu au fost luate măsuri privative de libertate față de aceasta.

Așadar, în speță, nu se poate susține că reclamantei

i-ar fi fost încălcat dreptul la libertare și siguranță, în

sensul art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul

că în perioada 10 iulie 1996 - 27 august 1996 reclamanta a fost

arestată preventiv 49 de zile este irelevant în speță, deoarece

respectiva privare de libertate a avut loc într-un alt proces penal.

Curtea nu

reține susținerile reclamantei, conform cărora, în prezenta

cauză s-ar fi solicitat despăgubiri pentru prejudiciile suferite în

„toate procesele penale” în care aceasta a fost parte. Atât din cererea

introductivă (pct. 1 al petitului), cât și din cererea precizatoare

(prin care se detaliază despăgubirile indicate în petitul

acțiunii principale), rezultă clar că, instanța a fost

sesizată doar cu cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat prin procesul judiciar derulat în Dosarul nr. x/P/1997 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Constanța.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu

sunt incidente dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., în nici una

dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare

greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere

sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate

răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în

condițiile art. 504 - 506 C. proc. pen.

Chiar

dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare

judiciară decât cele prevăzute în art. 504 - 506 C. proc. pen., respectiv că statul răspunde pentru orice

eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare

judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este

declarată nevinovată. O astfel de interpretare ar însemna că

orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or,

aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar

din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare.

Art. 52 alin.

(3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această

răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii.

Cel care consideră că legile prin care se stabilește

răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile

constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate

dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor

în vigoare.

Răspunderea

Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 - 1000 C.

civ. presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile

delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu

a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă

ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii

de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20

iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).

Apelantul

pârât Statul Român prin B. și apelantul C. - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica

judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru

prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul

și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. proc.

pen., iar nu în temeiul art. 998 - 999 C. civ., sau a altor situații

neprevăzute în textul citat C. proc. pen.” (Decizia nr. 6976 din 09

decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală).

„Prin urmare,

dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură

procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de

libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art.

136 C. proc. pen., ci numai în măsura suspendării de drept din

funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească,

nu sunt incidente - în acțiunea în despăgubiri - nici

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. și nici prevederile

dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art.

998 - 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a

civilă).

În plus

față de cele arătate cu titlu de principiu în ultima decizie

citată, în speță, s-a dovedit că Decizia nr. 410/1996 emisă

de Bancorex, prin care reclamantei i-a fost suspendat contractul de muncă de

la data de 10 iulie 1996 a avut la bază lucrările efectuate într-un

alt proces penal instrumentat de către Direcția de Combatere a

Criminalității Economico - Financiare din cadrul Direcției

Generale a Poliției Judiciare și nu lucrările din procesul

penal, în legătură cu care, reclamanta a pornit litigiul de

față. În Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997,

reclamanta a fost pusă sub învinuire la data de 27 septembrie 1997 când

măsura suspendării fusese deja dispusă. Prin urmare, toate

prejudiciile solicitate de reclamantă, prin raportare la efectele Deciziei

nr. 410/1996 (drepturile salariale, dreptul la pensie și altele asemenea)

sunt fără legătură cu procesul penal finalizat la momentul

pronunțării definitive de achitare reprezentată de Decizia penală

nr. 570 din 20 iunie 2008.

Hotărârile

Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia

analizată, din care au fost redate mai sus pasaje relevante, dovedesc

existența unei practici constante în sensul că dispozițiile art.

998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot

constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului pentru erorile

judiciare.

Chiar

dacă sunt decizii de speță, fără efect direct și

obligatoriu în prezenta cauză, hotărârile instanței supreme nu

pot fi nesocotite. Acestor hotărâri le este asociată autoritatea

impusă de organizarea și structurarea pe verticală a sistemului

judiciar și de necesitatea respectării disciplinei

jurisdicționale, în scopul evitării practicii neunitare.

Prin urmare,

nu au fost primite susținerile contrare ale apelantei reclamante.

Nuanțând

practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale

speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la

Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale

directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se

circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor

persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat

reclamantei A. compensații în sumă de 3.600 euro, urmare a

constatării încălcării de către Statul Român a art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul

duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale

din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din

fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a

pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am

referit anterior).

Referirea la

hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în Cauza Lorincz și alții împotriva României din data de 02 octombrie

2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensațiile

menționate anterior) este relevantă, deoarece în prezenta cauză,

reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata

nerezonabilă a procesului penal. Or, deși Statul răspunde direct

și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de

soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile

delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene

a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că,

în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să

repare încă odată prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană

a Drepturilor Omului.

În lipsa unei

prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea

de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în

materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către

reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru

faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane.

Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se

dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în

persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie

penală, ceea ce nu s-a realizat în speță. Nu au fost

reținute susținerile reclamantei în sensul că, prin Decizia nr.

197/R din 30 ianuarie 2013 s-ar fi stabilit limitele rejudecării la

stabilirea cuantumului prejudiciului, deoarece prin respectiva decizie au fost

admise atât recursul reclamantei, cât și recursurile declarate de pârâtul

Statul Român prin B., respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul

București. La finalul penultimului alineat al considerentelor se arată

expres că „instanța de fond, rejudecând cauza, va avea în vedere

și criticile formulate de către acești recurenți”, ceea ce

înseamnă, cum este și normal, că trebuie avute în vedere toate

criticile, nu doar cele cu privire la motivele care au format convingerea

instanței, sub aspectul întinderii daunelor morale. Orice altă

interpretare, ar însemna că anumite critici ale pârâtului, respectiv ale C.,

să nu fie analizate în calea de atac, deși nu s-a constatat că

ar fi inadmisibile sau că ar fi nefondate. Evident că,

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care se referă la probleme de

drept dezlegate și la probe, nu îndreptățesc susținerile

reclamantei, în sensul limitării efectului devolutiv al apelului și

al neanalizării anumitor critici ale apelanților.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru

nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în

esență, reclamanta susține că au fost încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., referitoare la indicațiile date

de instanța de casare, ceea ce atrage nulitatea hotărârii atacate.

Prima critică

se referă la faptul că prin cererea introductivă precizată,

reclamanta a solicitat obligarea statului român la plata sumei de 1.600.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit, în cursul

celor 12 ani cât a durat urmărirea penală în Dosarul nr. x/P/1997 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, finalizat prin

achitarea definitivă. Prin documentul intitulat răspuns la

întâmpinare, reclamanta a arătat că au fost precizate temeiurile de

fapt și de drept, indicându-se faptul că dreptul la despăgubiri

s-a născut în legătură cu mai multe dosare penale ce au fost

declanșate în legătură cu practicile nelegale din cadrul fostei

bănci Bancorex. Toate dosarele au fost finalizate cu achitări,

însă reclamanta a fost reținută, arestată și

trimisă pe nedrept în judecată.

Prin

încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se

că pe lângă prevederile art. 504-506 C. proc. pen. se invocă

și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ..

Această încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre

părți, devenind irevocabilă.

Prin

sentința civilă nr. 680 din 06 aprilie 2012, Tribunalul

București a admis acțiunea, obligând statul român la 40.000 euro cu

titlu de daune morale.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs toate părțile, iar prin

decizia civilă nr. 197R/30 ianuarie 2013, instanța de recurs a admis

toate recursurile și a trimis cauza spre rejudecare, pentru administrarea

de probe, respectiv a unei expertize contabile care să calculeze daunele

materiale și rejudecând cauza să aibă în vedere și

solicitările privind daunele aduse imaginii reclamantei. Instanța de

recurs, analizând recursurile B. și Parchetului de pe lângă

tribunalul București a reținut că au fost formulate critici

privind întinderea daunelor morale, aspecte ce vor fi avute în vedere în

rejudecare.

Curtea de

Apel București, în apel a încălcat limitele casării cu

trimitere, deoarece avea de lămurit numai întinderea prejudiciului, nu

temeiurile de drept aplicabile ce au fost stabilite prin încheierea din 28 ianuarie

2011, nerecurată de niciuna dintre părți.

Rejudecând

cauza, Tribunalul București a dispus efectuarea unei expertize contabile,

ulterior admițând în parte acțiunea, obligând statul la plata sumelor

de 22.458,23 lei și 149.556,68 dolari americani pentru prejudiciul

material, precum și la 100.000 euro pentru prejudiciul moral.

Curtea de

Apel București prin încheierea din 29 octombrie 2015 a respins cererea

apelantei de refacere a expertizei contabile, încălcând astfel,

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și autoritatea de lucru judecat a

Deciziei nr. 197 din 30 ianuarie 2013.

În aceste

condiții, în continuare nu s-a stabilit corect prejudiciul, deoarece

expertiza efectuată la Tribunal nu răspunde cerințelor de a

evalua corect întinderea daunelor materiale suferite de reclamantă, încălcându-se

astfel, dreptul la un proces echitabil.

Instanța

de apel, analizând apelurile Statului Român și C. cu depășirea

limitelor de casare și cu încălcarea autorității de lucru

judecat a Deciziei civile nr. 197 din 30 ianuarie 2013 a cauzat reclamantei un

prejudiciu ce nu poate fi înlăturat, decât prin anularea hotărârii,

în acord cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei noi expertize.

O a doua

critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază. Instanța de apel a reținut că

reclamanta a fost reținută 49 de zile în altă cauză, astfel

încât în mod nejustificat nu i-a acordat daune.

În mod eronat

Curtea de Apel București a reținut că au fost solicitate daune

numai într-un singur dosar, de fapt daunele au privit toate dosarele penale în

care a fost implicată reclamanta, neluându-se în considerare cererea

precizatoare din fața instanței de fond. Se reiterează

argumentul conform căruia instanța nu a luat în considerare

documentul intitulat răspuns la întâmpinare prin care au fost precizate

temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Lipsa unei motivări pentru înlăturarea argumentelor privind

precizarea obiectului prezentei cauze, cu referire la trei dosare penale

și nu numai cu privire la Dosarul nr. x/P1997, conduce la nelegalitatea

hotărârii recurate.

În fine, o a

treia critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea

greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și

inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța

de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot

constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile

judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot

exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art.

504-506 C. proc. pen., dar nu se poate reține că există eroare

judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată

nevinovată.

Reclamanta a

arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate

de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor

proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest

context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată

drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele

deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art.

998-999 C. civ., constituie fapte ilicite.

Reclamanta

arată că orice proces penal finalizat cu o hotărâre de achitare

poate ascunde fapte ilicite și acest lucru trebuia sesizat de

instanța civilă. Astfel, faptul că timp de 12 ani a fost

cercetată în trei dosare penale, toate finalizate cu achitare, dosare

vizând una dintre cele mai mari fraude bancare din țară a generat

prejudicii materiale și morale irecuperabile, viața reclamantei fiind

afectată pe plan profesional și personal.

Au fost

invocate dispozițiile art. 267 și 268 C. pen. din 1968, în sensul

că este evident că cercetarea și acuzarea unei persoane,

știind că aceasta este nevinovată constituie, dacă nu

infracțiune, cel puțin o faptă ilicită.

S-a

arătat că nu a fost invocată în cauză existența unei

erori judiciare constând în condamnarea pe nedrept, deoarece a fost

achitată, dar trebuie sesizată existența unei fapte ilicite. De altfel,

statul răspunde pentru erorile din procese, în sens larg, nu numai pentru

erorile judiciare, conform art. 52 alin. (3) din Constituție.

Jurisprudența

Înaltei Curți nu este relevantă în această speță,

deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504 C. proc. pen.

În prezenta

cauză nu a fost invocată durata nerezonabilă a procesului penal,

aspect ce a fost rezolvat în cauza Lorincz contra României, statul recunoscând

încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar reclamanta fiind despăgubită cu suma de 3.600 euro.

Prin cererea

introductivă de instanță în fața Tribunalului, nu s-a

solicitat acordarea unor daune pentru durata procesului, ci pentru prejudiciile

materiale și morale cauzate reclamantei în cursul urmăririi penale

pentru fapte pe care nu le-a săvârșit. Astfel, i-au fost

încălcate dreptul la viață intimă și privată, precum

și dreptul la proprietate.

În fine, este

nerelevant pentru argumentarea soluției pronunțate de Curtea de Apel

București, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, important este faptul că răspunderea statului pentru

prejudiciile cauzate este o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul

dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție, art. 25 și 35

din Decretul nr. 31/1954. În activitatea de înfăptuire a justiției,

în special în materie penală, statul - participă în nume propriu, iar

actele săvârșite cu această ocazie sunt faptele statului

însuși.

Un argument

în acest sens este și faptul că prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 se

reglementează posibilitate regresului statului împotriva

judecătorilor și procurorilor, numai dacă și-au îndeplinit funcția

cu rea-credință și gravă neglijență. Acest lucru

exclude răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar Legea nr. 303/2004

urmărește să stabilească condițiile răspunderii

magistraților.

În

speță nu este relevant modul de stabilire a răspunderii

magistraților ci încălcarea drepturilor reclamantei de către

statul român prin cercetarea și acuzarea reclamantei în trei procese penale

pe o durată de timp foarte lungă ceea ce a fost de natură

să afecteze viața sa profesională și privată.

Acest lucru

ar corespunde obligației pozitive a statului de a lua toate măsurile

pentru încetarea violării și repararea consecințelor, atunci

când drepturile omului, respectiv dreptul de proprietate și dreptul la

viață intimă și privată au fost încălcate.

Recursul

declarat de reclamanta A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Examinând

susținerile reclamantei Înalta Curte constată că acestea se

subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc.

civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Susținerea

reclamantei că au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. este neîntemeiată. Astfel, analizând cererea introductivă de

instanță din data de 17 decembrie 2009 rezultă ca au fost

solicitate despăgubiri materiale și morale reprezentând prejudiciul

cauzat de erori judiciare, pe durata procesului de 12 ani, derulat în Dosarul

nr. x/P/1997.

Este

adevărat că au fost depuse precizări de acțiune la data de

12 mai 2010 și 20 septembrie 2010, însă acesta a vizat cuantumul

despăgubirilor, fără a face referință la alte dosare

penale, decât cel inițial indicat.

Întrucât, în

dosarul indicat, reclamanta nu a fost arestată, iar procesul s-a încheiat

cu o achitare, instanța de apel a considerat în mod corect că decizia

pronunțată în cauză nu poate fi calificată ca o eroare

judiciară și, în consecință, nu pot fi incidente

dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen.

Pe de

altă parte, răspunsul la întâmpinare, ca act procesual, nu

echivalează cu o precizare de acțiune, mai precis cu o modificare a

acesteia, deoarece în cazul în care sunt indicate alte temeiuri de fapt și

de drept, regimul juridic al cererii este diferit. Sintagma în toate procesele

penale presupune modificarea și completarea cererii de chemare în

judecată, având alt obiect și altă cauză decât cea

inițială - vizează alte dosare penale, în cadrul cărora

reclamanta a fost arestată, dar ulterior a fost achitată - modificare

ce se putea face numai până la prima zi de înfățișare.

Depășirea momentului procesual al primei zile de

înfățișare atrage sancțiunea respingerii ca tardive a

cererii, instanța având însă și alte opțiuni procesuale, de

pildă disjungerea. În speță, instanța a confirmat

calificarea dată de părți actului și anume acela de

răspuns la întâmpinare (deși acest act procesual nu este reglementat

în C. proc. civ. de la 1865), întrucât raportat la dispozițiile de drept

procesual nu o mai putea considera precizare a acțiunii, în conformitate

cu dispozițiile art. 132 coroborate cu art. 114 C. proc. civ.

Noțiunea

de precizare trebuie circumstanțiată, deoarece aceasta poate fi

primită după prima zi de înfățișare, numai dacă

vizează aspecte ce nu modifică obiectul și cauza litigiului

deduse judecății.

Dacă se

indică un obiect diferit al acțiunii, atunci aceasta trebuie să

primească regimul juridic al unei cereri de chemare în judecată,

să fie comunicată, să se depună o nouă întâmpinare,

să fie încuviințate noi dovezi, etc.

Or, în speță,

depășindu-se prima zi de înfățișare, ca moment de

referință în procesul civil, instanța a rămas

învestită cu cererea care privește Dosarul penal nr. x/P/1997, prin

precizările ulterioare modificându-se doar cuantumul pretențiilor

datorate. Așadar, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat

în limitele învestirii sale, motivând circumscrierea obiectului cauzei în

conformitate cu cererea introductivă de instanță și de

precizările ulterioare, care privesc cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce

privește încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2011,

prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii

și au fost indicate temeiurile de drept invocate de reclamantă, în

primul rând aceasta a fost pronunțată în primul ciclu procesual, iar

hotărârea fondului a fost casată, ceea ce înseamnă că

judecata a fost reluată în întregime, deoarece hotărârile casate nu

produc niciun efect juridic, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea

rând, acțiunea formulată de reclamantă a fost analizată de

instanța de apel, raportată la temeiurile de drept aplicabile,

arătând, pe fondul cauzei de ce acțiunea nu este întemeiată.

În ceea ce

privește Decizia civilă nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în

primul ciclu procesual, aceasta a casat sentința Tribunalului

București pentru nestabilirea corectă a situației de fapt

și pentru nemotivarea admiterii sau înlăturării unora dintre

probele administrate în fața instanței de fond. Curtea de Apel, prin

decizia menționată nu a tranșat problema de drept dedusă

judecății și anume temeiul răspunderii statului pentru

eventualele daune produse în cursul procesului penal.

Stabilirea

situației de fapt și administrarea probelor, precum și motivarea

corespunzătoare a sentinței sunt obligații ale instanței de

fond, în caz de neîndeplinire a acestora, sentința fiind supusă

casării, pe motiv de nulitate. În consecință, la reluarea

judecății pe fond, Tribunalul se putea pronunța asupra

temeiniciei acțiunii, raportat la probele administrate. În apel, Curtea de

Apel București se putea pronunța asupra temeiniciei cererii, ceea ce

nu încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ., din moment ce nu s-a

dat o dezlegare în drept privind răspunderea statului. Chiar dacă a

fost utilizată sintagma întinderea daunelor morale, acest lucru trebuie

înțeles în contextul admiterii recursurilor Statului român și al C.,

care au avut critici pe acest aspect.

O altă

critică privește încheierea de ședință din data de 29

octombrie 2015, prin care instanța a respins cererea de efectuare a unei

noi expertize contabile pentru stabilirea prejudiciului.

Critica este

nefondată, deoarece, instanța în virtutea prerogativelor sale

jurisdicționale va admite numai acele probe care sunt pertinente și

utile cauzei, cu alte cuvinte ajută la lămurirea situației de

fapt și la deslușirea raporturilor juridice dintre părți.

Or, în speță, de vreme ce s-a statuat că statul nu răspunde

patrimonial, în situația dedusă judecății, este nerelevant

a se mai administra o probă cu expertiză pentru dovedirea

prejudiciului.

Este

neîntemeiată și critica referitoare la dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină.

Instanța

de apel a motivat corect soluția, expunând clar și pertinent

argumentele reținute în sprijinul soluției pronunțate - a

arătat că precizarea de acțiune cuprindea numai cuantumul

pretențiilor, referirea generică la alte dosare penale, neputând fi

echivalată cu o nouă susținere la care instanța avea

îndatorirea să răspundă. De altfel, așa cum am arătat

în precedent, dacă prin precizare se efectuează o modificare a

cererii prin indicarea unui alt obiect având o altă cauză (alt dosar

penal în care a fost arestată și ulterior achitată), atunci

aceasta trebuia efectuată cu respectarea cerințelor art. 114 și art.

132 C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare.

În fine, nici

ultima critică privind legalitatea deciziei atacate nu este fondată.

Instanța

de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind

răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru

antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

În

speță, faptul că la sfârșitul procesului penal reclamanta a

fost achitată înseamnă că aceasta nu poate invoca eroarea

judiciară reglementată de art. 504-506 C. proc. pen. Nu poate invoca

drept temei al răspunderii statului nici dispozițiile art. 998-999 C.

civ., deoarece statul răspunde în condițiile legii, or legea

incidentă pentru erori judiciare în procesele penale este C. proc. pen.

Dacă nu

se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu

răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată

și procesul s-a conformat cerințelor de drept. Efectuarea unor

demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantei constituie o

materializare a ordinii de drept în materie penală și procesual

penală, deoarece vinovăția sau nevinovăția unei

persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu

respectarea dreptului la apărare.

Achitarea

este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane

acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea

garanțiilor de legalitate. Achitările în procesul penal

reprezintă dovada că justiția penală funcționează

și că inculpații își pot prezenta nestingherit apărarea.

Sunt situații când urmărirea penală apare ca justificată la

momentul începerii sale, datorită probelor existente la acel moment,

însă situația se poate schimba pe parcursul judecății

și alte probe pot dovedi nevinovăția celui trimis în

judecată.

Dacă nu

s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci statul nu

răspunde, deoarece eroarea judiciară în procesul penal este premisa

răspunderii patrimoniale a statului, în caz contrar aceasta neputând fi

angajată în temeiul dreptului comun care este răspunderea civilă

delictuală.

Este

relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004,

potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare. (...). Cazurile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul

de procedură penală.

Practica

judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în

jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17

ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 - în cauzele respective s-a

statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile

art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea

patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat

existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o

faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă

că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.

Statul este o

ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de

drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin

aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate

fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a

săvârși o faptă ilicită de natură să producă

prejudicii materiale și morale unei persoane fizice.

Este

neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală

urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată

pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să

atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a

constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm

argumentul că în situația dedusă judecății, se

prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea

penală.

În ceea ce

privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost

despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a

Drepturilor Omului în cauza Lorincz contra României.

Un element

important al statului de drept este acela că organele statului trebuie

să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea

legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor

aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată

numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a

demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul

sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru

răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă

nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a

răspunderii).

Dacă se

susține că reclamanta a fost urmărită penal cu

rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea

infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat

Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile

sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată

pentru săvârșirea unor fapte penale.

Aspectele

invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de

către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel

încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru

eventualele prejudicii cauzate reclamantei.

În ceea ce

privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța

să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei

constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să

constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție

cu tratatele internaționale în această materie. În măsura în

care încălcarea dreptului de proprietate și a dreptului la

viață intimă și privată au fost invocate pentru prima

dată în recurs, ele nu pot fi analizate omisso medio.

Or, în

speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un

abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului

i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de

lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional.

De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în

realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi

generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.

În ceea ce

privește dreptul la un proces echitabil, există deja o statuare a

Curții de la Strasbourg, referitoare la durata procesului penal, alte

aspecte nefiind reținute de instanța europeană.

Așa

fiind, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală,

analizând corespunzător toate susținerile părților și

cu o corectă aplicare a dispozițiilor de drept incidente în

cauză.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 134/A din 25

februarie 2016 și a încheierii de ședință din 29 octombrie

2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 mai 2016.