ÎCCJ, Decizia nr. 180/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 martie 2001, reclamanta Z.D. a chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 270.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și 1.000.000 dolari S.U.A., echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale. Totodată, aceasta a solicitat ca perioada 18 mai 1995 - 28 martie 2000 să fie considerată vechime în muncă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 18 mai 1995, în dosarul nr. 491/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 din C. pen.

În baza ordonanței din 19 mai 1995 și a mandatului nr. 127, împotriva sa a fost luată măsura arestării preventive, fiind reținută începând cu data de 18 mai 1995. După terminarea urmăririi penale, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. Prin decizia penală nr. 157 din 2 martie 2000, Curtea de Apel Constanța a dispus achitarea acesteia, reținându-se că, în legătură cu una din părțile vătămate, fapta nu există, iar în legătură cu celelalte părți vătămate, că fapta nu a fost săvârșită de inculpată. Drept urmare, reclamanta a solicitat repararea consecințelor negative cauzate de arestarea nelegală. Prin sentința nr. 683 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei, Z.D., 181.679.333 lei cu titlu de despăgubiri și 20.000 dolari S.U.A.

echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale. Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârât și a dispus ca perioada 18 mai 1995 – noiembrie 1995 să fie considerată vechime în muncă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost arestată preventiv, la data de 18 mai 1995, ulterior fiind achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Datorită arestării preventive, reclamanta a suferit traume psihice. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel reclamanta Z.D. și pârâtul, Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta a criticat soluția sub aspectul cuantumului daunelor acordate, precum și cu privire la perioada ce urma a fi considerată vechime în muncă.

Pârâtul a criticat soluția cu privire la acordarea daunelor morale, susținând că prejudiciul moral nu poate fi reparat în bani. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 29/C din 20 februarie 2002, a respins ambele apeluri ca nefondate, cu motivarea că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și a aplicat dispozițiile art. 504 C. proc. pen., corespunzător acesteia. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta și pârâtul au declarat recurs, reiterând criticile formulate în apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe.

Prin decizia nr. 4098 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins recursurile, ca nefondate, reținând că: - în soluționarea capătului de cerere privind cuantumul despăgubirilor pentru daunele materiale acordate reclamantei, cu referire la recursul declarat de pârât, instanțele au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza instituției reparării pagubelor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în limita cărora și-au însușit concluziile expertului E.S.; - în mod corect instanțele au apreciat că suma de 20.000 dolari S.U.A.

constituie o valoare rezonabilă și o satisfacție echitabilă pentru suferința provocată reclamantei; - în mod judicios, cu referire la recursul declarat de reclamantă, instanțele nu au inclus în cuantumul despăgubirilor materiale stimulentele materiale pe care aceasta le-ar fi obținut pe perioada arestării preventive, deoarece acestea nu fac parte din salariu decât în condiții determinate; - daunele morale reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situația familială, socială și profesională; - în raport cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în mod corect instanțele au considerat vechime în muncă numai perioada arestării preventive.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, neobservând că, în raportul de expertiză, nu se arată modul de calcul al sumei stabilite și nici nu au fost atașate documentele despre care se face referire în raportul menționat. În aceste condiții, în raport cu dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de fond era obligată să dispună completarea probatoriului pentru a se stabili suma efectivă de plată cu titlu de daune materiale. Pe de altă parte, cu referire la daunele morale, nu s-a făcut dovada că afecțiunile invocate de reclamantă au apărut în perioada privării de libertate și ca urmare a condițiilor de detenție.

Totodată, probatoriul administrat în cauză este inapt a demonstra intensitatea prejudiciului moral, așa încât și daunele morale au fost acordate ca urmare a neexercitării rolului activ de către prima instanță. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei primei instanțe, în vederea rejudecării. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 52 alin. (3) din Constituția României, revizuită, s-a stabilit că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (...)”. Corespunzător reglementării-cadru, menționate prin art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri pe nedrept, s-a stabilit că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar, ulterior, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, constatându-se că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. În cauză s-a făcut dovada arestării preventive a reclamantei și, ulterior, achitarea acesteia pe temeiuri avute în vedere de legiuitor prin norma legală menționată. Ca atare, în mod judicios instanțele au reținut că reclamanta are dreptul la repararea pagubei produse prin luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive, temeiul legal și faptul generator al obligației de dezdăunare constatându-se a fi corect reținute.

Critica hotărârilor pronunțate în cauză, formulată prin recursul în anulare, privește pronunțarea acestora cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul neîndeplinirii de către instanțe a obligației de a administra un probatoriu pertinent și concludent, în vederea determinării justeței și temeiniciei cererii formulate de reclamantă, exclusiv sub aspectul cuantumului sumelor acordate. Este de reținut că, prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

Așa cum s-a arătat, în dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiași articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Reglementând dreptul la reparație, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menționat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor. Ca atare, în soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv, art. 998 și art. 999, care, prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.

Dispozițiile legale menționate nu fac distincție între prejudiciul moral și prejudiciul material, ambele fiind supuse reparării. Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reținut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ., care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită și beneficiul nerealizat. În consecință, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente. În cauză, la judecarea în fond a cauzei a fost efectuată o expertiză contabilă prin care s-a stabilit cuantumul veniturilor salariale, actualizate, aferente perioadei 18 mai 1995 – 28 martie 2000. Prima instanță a acordat reclamantei, cu titlu de daune materiale, suma stabilită prin expertiza contabilă.

Daunele materiale au fost menținute la nivelul menționat și în căile de atac. Ca atare, sub acest aspect, hotărârile pronunțate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare, care privește o altă situație, respectiv, nesusținerea hotărârii de materialul probator administrat în cauză sau pronunțarea altei hotărâri decât cea conformă concluziilor desprinse din probe. Nu lipsită de relevanță, sub aspectul examinat, este .împrejurarea că, în căile de atac exercitate de reclamantă, criticile formulate de aceasta priveau neacordarea, cu titlu de daune materiale, a sumelor de bani reprezentând stimulente materiale, între 1 și 3 salarii de bază, acordate persoanelor încadrate pe posturi identice cu cel deținut anterior de Z.D., respectiv, cel de inspector.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei. Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantei, acesteia i-au fost afectate negativ drepturile și libertățile fundamentale, iar suferințele fizice și psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Aceeași măsură luată pe nedrept afectează, însă, în mod diferit victimele erorii judiciare, așa încât cuantificarea nu este și nu poate fi rezultatul unui cumul aritmetic, ca în cazul prejudiciului material și nici nu este funcție de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci a aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele negative, certe însă, nu palpabile și identice, suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Ca atare, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, cu proporția inerentă de aproximare, apare necesar, într-adevăr, ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin măsura procesuală luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Or, în cauză, reclamanta a evidențiat, prin acțiunea formulată, împrejurările de genul celor menționate, pentru care a solicitat daune morale. Așa fiind, se constată că instanțele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluțiile pronunțate fiind susținute de materialul probator administrat, așa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată și sub acest aspect.

Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, menite să compenseze prejudiciul moral, coroborat cu administrarea de probe în sensul arătat, nu se poate constata o încălcare esențială a legii care să fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2, teza I C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare. Este de reținut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanța a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile reglementate de dreptul intern, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport cu principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferențierea naturală și condiționarea socială a personalității umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare invocat de Procurorul General, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 683 din 18 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanța, secția civilă, deciziei nr. 29/C din 20 februarie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, și deciziei nr. 4098 din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.