ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2650/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C.N.împotriva deciziei nr. 94/C din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. La apelul nominal s-a prezentat intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilier juridic A.L., lipsind recurentul-reclamant C.N.. Procedura completă. Recursul este scutit de timbru. Instanța, din oficiu, pune în discuție, în temeiul art.306 alin.2 din C.proc. civ., nelegala compunere a instanței de apel pusă în evidență de faptul că, potrivit practicalei deciziei, cauza a fost judecată de un complet format din 3 judecători iar în minută și dispozitiv sunt doi judecători semnatari. Consilier juridic A.L., pentru intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea recursului numai pentru motivul de ordine publică pus în discuție de instanță.

Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța. După închiderea dezbaterilor, care au au avut loc la orele 11, s-a prezentat – la orele 12 și un minut – avocatul M.G.care, potrivit delegației depuse la dosar, este apărătorul recurentului-reclamant C.N.. Acesta a motivat că neprezentarea la dezbateri se datorează participării sale în altă cauză importantă. Instanța, în mod succint, a prezentat apărătorului concluziile intimatului-pârât și ale procurorului cu privire la problema pusă din oficiu în discuție – nelegala compunere a instanței de apel. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 aprilie 2002, reclamantul C.N.

a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 11.500.USD, reprezentând despăgubiri materiale și 1.000.00 USD, reprezentând daune morale, ambele sume în lei, la cursul Băncii Naționale a României din momentul efectuării plății, precum și la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 195/P/1997 pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, uz de fals și complicitate la contrabandă, în cursul urmăririi penale a fost reținut 24 de ore, după care s-a emis mandatul de arestare preventivă pentru perioada 30 septembrie – 30 octombrie 1996. Judecând cauza, Tribunalul Constanța, prin sentința penală nr. 242/9 iulie 1998 a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d C.proc.pen., achitarea lui pentru toate infracțiunile, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege ale infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată cu privire la despăgubirile materiale, reclamantul a învederat că datorită măsurilor asiguratorii luate de organele de poliție prin indisponibilizarea apartamentului și autoturismului său, el nu le-a putut valorifica la momente convenabile sub aspectul prețului, fiind prejudiciat cu 10.000 USD reprezentând diferența preț vânzare la apartament și cu 1.500 USD diferență de preț vânzare la autoturism.

Referitor la daunele morale, reclamantul a arătat că în perioada procesului a fost supus disprețului public, a suferit traume psihice, iar în timpul detenției s-a îmbolnăvit, necesitând spitalizare. În drept, reclamantul invocă prevederile art. 504 C.proc.pen., art. 998, 999 și 1000 Cod civil. Prin sentința civilă nr. 377 din 26 aprilie 2002, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantului. În justificarea acestei soluții s-au invocat prevederile art. 504 alin.1 C.proc.pen.. Potrivit textului de lege, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Întrucât dispoziția legală se referă numai la cele două ipoteze, anume art. 10 lit. a C.proc.pen., când fapta nu există și art. 10 lit. c C.proc.pen., când fapta nu a fost săvârșită de acea persoană, alte situații, cum este achitarea reclamantului pe temeiul art. 10 lit. d C.proc.pen., nu dă dreptul la despăgubiri. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 94/9 septembrie 2002, cu aceeași motivare ca a primei instanțe, anume lipsa temeiului de drept pentru admiterea acțiunii față de limitarea la cele două ipoteze a aplicabilității prevederilor reparatorii din art. 504 C.proc.pen..

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, susținând că este îndreptățit la obținerea despăgubirilor cerute față de prevederile art. 48 alin. 3 din Constituție, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 45 din 10 martie 1998 și 255 din 20 septembrie 2001 a statuat că are dreptul la reparații și persoana care a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă. Recursul reclamantului este fondat pentru motivele ce urmează a se expune. În temeiul art. 504 alin.1 C.proc.pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că fapta nu există.

Instanțele și-au fundamentat soluția de respingere a acțiunii reclamantului și respectiv decizia de confirmare a sentinței pe prevederile textului de lege evocat, care dă dreptul la reparare numai pentru cele două ipoteze de achitare: fapta nu a fost săvârșită de inculpat (art.11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. c C.proc.pen.) și fapta nu există (art. 11 pct. 2 lit.a și art. 10 lit. c C.proc.pen.). O asemenea interpretare a dispozițiilor legale este contrară prevederilor art. 48 alin. 3 din Constituție, conform cărora „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale”. Dispozițiile legale examinate încalcă și prevederile art. 5 pct. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora „orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri, în condiții contrare dispozițiilor acestuia articol, are dreptul la reparații”.

Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 504 alin. 1 C.proc.pen. a statuat că are dreptul la repararea de către stat a pagubei nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la care s-a stabilit prin hotărârea definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ci și persoana care, în urma rejudecării cauzei, a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute de C.proc.pen.(decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curții Constituționale). Recurentul, achitat pe temeiul art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d C.proc.pen., este îndreptățit a beneficia de prevederile art. 504 al. 1 C.proc.pen., motiv pentru care se va admite recursul său, se va casa decizia recurată și sentința, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Constanța pentru rejudecare în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 94/C din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 377 din 26 aprilie 2002 a Tribunalului Constanța – Secția civilă și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2003.