ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2650/2003

S-a luat în examinare recursul  declarat de reclamantul

C.N.împotriva deciziei nr. 94/C    din 9 septembrie 2002  a Curții de Apel

Constanța – Secția civilă.

La apelul

nominal  s-a prezentat intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de consilier juridic A.L., lipsind recurentul-reclamant

C.N..

Procedura

completă.

Recursul este

scutit de timbru.

Instanța, din

oficiu, pune în discuție, în temeiul art.306 alin.2 din C.proc. civ., nelegala

compunere a instanței de apel pusă în evidență de faptul că, potrivit

practicalei deciziei, cauza a fost judecată de un complet format din 3

judecători iar în minută și dispozitiv sunt doi judecători semnatari.

Consilier

juridic A.L., pentru intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicită admiterea recursului numai pentru motivul de ordine publică

pus în discuție de instanță.

Reprezentanta

Ministerului Public solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri

pronunțate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța.

După

închiderea dezbaterilor, care au au avut loc la orele 11, s-a prezentat – la

orele 12 și un minut – avocatul M.G.care, potrivit delegației depuse la dosar,

este apărătorul recurentului-reclamant C.N.. Acesta a motivat că neprezentarea

la dezbateri se datorează participării sale în altă cauză importantă.

Instanța, în

mod succint, a prezentat apărătorului concluziile intimatului-pârât și ale

procurorului cu privire la problema pusă din oficiu în discuție – nelegala

compunere a instanței de apel.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 2 aprilie 2002, reclamantul C.N. a chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la

plata sumei de 11.500.USD, reprezentând despăgubiri materiale și 1.000.00 USD,

reprezentând daune morale, ambele sume în lei, la cursul Băncii Naționale a

României din momentul efectuării plății, precum și la cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 195/P/1997 pentru săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, uz de fals și complicitate la

contrabandă, în cursul urmăririi penale a fost reținut 24 de ore, după care s-a

emis mandatul de arestare preventivă pentru perioada 30 septembrie – 30

octombrie 1996.

Judecând

cauza, Tribunalul Constanța, prin sentința penală nr. 242/9 iulie 1998 a

dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d C.proc.pen.,

achitarea lui pentru toate infracțiunile, constatând că nu sunt întrunite

elementele constitutive prevăzute de lege ale infracțiunilor pentru care a fost

trimis în judecată cu privire la despăgubirile materiale, reclamantul a

învederat că datorită măsurilor asiguratorii luate de organele de poliție prin

indisponibilizarea apartamentului și autoturismului său, el nu le-a putut

valorifica la momente convenabile sub aspectul prețului, fiind prejudiciat cu

10.000 USD reprezentând diferența preț vânzare la apartament și cu 1.500 USD

diferență de preț vânzare la autoturism.

Referitor la

daunele morale, reclamantul a arătat că în perioada procesului a fost supus

disprețului public, a suferit traume psihice, iar în timpul detenției s-a

îmbolnăvit, necesitând spitalizare.

În drept,

reclamantul invocă prevederile art. 504 C.proc.pen., art. 998, 999 și 1000 Cod

civil.

Prin sentința

civilă nr. 377 din 26 aprilie 2002, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată

acțiunea reclamantului.

În

justificarea acestei soluții s-au invocat prevederile art. 504 alin.1

C.proc.pen.. Potrivit textului de lege, orice persoană care a fost condamnată

definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în

urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit

fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Întrucât

dispoziția legală se referă numai la cele două ipoteze, anume art. 10 lit. a

C.proc.pen., când fapta nu există și art. 10 lit. c C.proc.pen., când fapta nu

a fost săvârșită de acea persoană, alte situații, cum este achitarea

reclamantului pe temeiul art. 10 lit. d C.proc.pen., nu dă dreptul la

despăgubiri.

Apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea

de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 94/9 septembrie 2002, cu aceeași

motivare ca a primei instanțe, anume lipsa temeiului de drept pentru admiterea

acțiunii față de limitarea la cele două ipoteze a aplicabilității prevederilor

reparatorii din art. 504 C.proc.pen..

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul, susținând că este îndreptățit la

obținerea despăgubirilor cerute față de prevederile art. 48 alin. 3 din

Constituție, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, iar Curtea

Constituțională, prin deciziile nr. 45 din 10 martie 1998 și 255 din 20

septembrie 2001 a statuat că are dreptul la reparații și persoana care a fost

achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă.

Recursul

reclamantului este fondat pentru motivele ce urmează a se expune.

În temeiul

art. 504 alin.1 C.proc.pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată

ori că fapta nu există.

Instanțele

și-au fundamentat soluția de respingere a acțiunii reclamantului și respectiv

decizia de confirmare a sentinței pe prevederile textului de lege evocat, care

dă dreptul la reparare numai pentru cele două ipoteze de achitare: fapta nu a

fost săvârșită de inculpat (art.11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. c C.proc.pen.)

și fapta nu există (art. 11 pct. 2 lit.a și art. 10 lit. c C.proc.pen.).

O asemenea

interpretare a dispozițiilor legale este contrară prevederilor art. 48 alin. 3

din Constituție, conform cărora „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii,

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele

penale”.

Dispozițiile

legale examinate încalcă și prevederile art. 5 pct. 5 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora

„orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri, în condiții

contrare dispozițiilor acestuia articol, are dreptul la reparații”.

Curtea

Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate referitoare la

dispozițiile art. 504 alin. 1 C.proc.pen. a statuat că are dreptul la repararea

de către stat a pagubei nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la

care s-a stabilit prin hotărârea definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori

că acea faptă nu există, ci și persoana care, în urma rejudecării cauzei, a

fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute de C.proc.pen.(decizia

nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curții Constituționale).

Recurentul,

achitat pe temeiul art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d C.proc.pen., este

îndreptățit a beneficia de prevederile art. 504 al. 1 C.proc.pen., motiv pentru

care se va admite recursul său, se va casa decizia recurată și sentința,  cu

trimiterea cauzei la Tribunalul Constanța pentru rejudecare în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 94/C din 9

septembrie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă.

Casează

decizia recurată, precum și sentința nr. 377 din 26 aprilie 2002 a Tribunalului

Constanța – Secția civilă și trimite cauza la același tribunal pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  18 iunie  2003.