ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3199/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 72/C/2002

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamantul R.S. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța, V.A. – Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, C.D.,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A.T.C. Constanța,

reținându-se că acțiunea este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 29/1990.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond

a reținut că în raport cu obiectul acțiunii, respectiv anularea mandatului de

aducere emis pentru reclamant în cadrul procedurii privind internarea

provizorie, actul a cărui anulare se cere, este un act de autoritate

administrativă supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

S-a reținut, de asemenea, ca fiind

aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990, reclamantul trebuia să facă dovada

îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din aceeași lege, dovadă

pe care, însă, nu a făcut-o.

Cu privire la capătul de cerere prin

care s-au solicitat despăgubiri, instanța a reținut că această cerere fiind

întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, este de competența instanțelor de

drept comun.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul R,S.

În motivarea recursului,

recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit, acțiunea sa a

fost calificată ca fiind de competența instanței de contencios.

Analizând recursul formulat în

raport cu dispozițiile art. 304-304

1

C. proc. civ., Curtea îl va

respinge pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea introductivă de

instanță inițial formulată și ulterior precizată, recurentul-reclamant a

solicitat anularea mandatelor de aducere nr. 4228/II/2/2001 și 4228/11/2/2001

emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, precum și plata unor

despăgubiri civile și morale în cuantum de 660 milioane lei, 880 milioane lei

și 992 milioane lei.

Pentru plata despăgubirilor,

recurentul a invocat ca temei de drept art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Cu ocazia recursului formulat, la

termenul din 24 iunie 2003, recurentul personal a declarat că renunță la

judecarea capătului de cerere privind anularea mandatului de aducere, precum și

la judecarea în contradictoriu cu intimații pârâți V.A., C.D. și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor. Având în vedere stadiul procesual al cauzei, Curtea

a solicitat acordul celorlalte părți cu privire la renunțările formulate, acord

ce a fost dat la termenul din 14 octombrie 2003.

În consecință, în baza dispozițiilor

art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea la judecată cu privire la

anularea mandatelor de aducere.

Așa fiind, recursul formulat

împotriva deciziei nr. 72/2002 urmează a fi respins, în raport cu renunțarea la

judecată făcută recurent, sub acest aspect, anularea mandatelor de aducere,

rămânând practic fără obiect.

În ceea ce privește acordarea

despăgubirilor solicitate, având în vedere temeiul de drept invocat de recurent

și faptul că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, în mod corect instanța

de fond a reținut că cererea este de competența instanțelor de drept comun.

În consecință, în raport cu cele mai

sus reținute și față de dispozițiile art.3 12 C. proc. civ., recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 246 C. proc. civ., ia

act de renunțarea la judecată cu privire la capătul de cerere, având ca obiect

mandatele de aducere, precum și față de pârâții V.A., C.D. și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Respinge recursul declarat de R,S,

împotriva sentinței civile nr. 72/C din 29 mai 2002 a Curții de Apel Constanta,

secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2003.