ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3199/2003

Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 72/C/2002 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul R.S. împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, V.A. – Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, C.D., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A.T.C. Constanța, reținându-se că acțiunea este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în raport cu obiectul acțiunii, respectiv anularea mandatului de aducere emis pentru reclamant în cadrul procedurii privind internarea provizorie, actul a cărui anulare se cere, este un act de autoritate administrativă supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

S-a reținut, de asemenea, ca fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990, reclamantul trebuia să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din aceeași lege, dovadă pe care, însă, nu a făcut-o. Cu privire la capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri, instanța a reținut că această cerere fiind întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, este de competența instanțelor de drept comun. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R,S. În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit, acțiunea sa a fost calificată ca fiind de competența instanței de contencios. Analizând recursul formulat în raport cu dispozițiile art. 304-304 1 C. proc.

civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente: Prin acțiunea introductivă de instanță inițial formulată și ulterior precizată, recurentul-reclamant a solicitat anularea mandatelor de aducere nr. 4228/II/2/2001 și 4228/11/2/2001 emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, precum și plata unor despăgubiri civile și morale în cuantum de 660 milioane lei, 880 milioane lei și 992 milioane lei. Pentru plata despăgubirilor, recurentul a invocat ca temei de drept art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Cu ocazia recursului formulat, la termenul din 24 iunie 2003, recurentul personal a declarat că renunță la judecarea capătului de cerere privind anularea mandatului de aducere, precum și la judecarea în contradictoriu cu intimații pârâți V.A., C.D.

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Având în vedere stadiul procesual al cauzei, Curtea a solicitat acordul celorlalte părți cu privire la renunțările formulate, acord ce a fost dat la termenul din 14 octombrie 2003. În consecință, în baza dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunțarea la judecată cu privire la anularea mandatelor de aducere. Așa fiind, recursul formulat împotriva deciziei nr. 72/2002 urmează a fi respins, în raport cu renunțarea la judecată făcută recurent, sub acest aspect, anularea mandatelor de aducere, rămânând practic fără obiect. În ceea ce privește acordarea despăgubirilor solicitate, având în vedere temeiul de drept invocat de recurent și faptul că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, în mod corect instanța de fond a reținut că cererea este de competența instanțelor de drept comun.

În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și față de dispozițiile art.3 12 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În baza art. 246 C. proc. civ., ia act de renunțarea la judecată cu privire la capătul de cerere, având ca obiect mandatele de aducere, precum și față de pârâții V.A., C.D. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Respinge recursul declarat de R,S, împotriva sentinței civile nr. 72/C din 29 mai 2002 a Curții de Apel Constanta, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2003.