ÎCCJ, decizie (scj.ro #82576)

Răspunderea

statului pentru eroare judiciară.Temeiul juridic și limitele reglementării.

Cuprins pe materii:

Drept civil. Obligații rezultând din cauzarea

de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare.Temeiul juridic și

limitele reglementării.

Index alfabetic:

Drept civil

-

Eroare judiciară.

-

Răspunderea statului. Temeiul juridic și limitele reglementării.

C.pr.pen.: art. 504

C.civ.: art. 998-999

Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat intr-un proces penal,

numai in temeiul și in situațiile prevăzute de art. 504 și următoarele din

Codul de procedură penală, iar nu în temeiul  art. 998-999 din Codul

civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de

procedură penală.

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6976 din 9

decembrie 2004.

La 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumelor de

37.782.623 de lei și respectiv 150.000 dedolari SUA, cu titlu de despăgubiri

materiale și daune morale.

Reclamantul a arătat că: prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Suceava a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă, prevăzută de art. 260 Cod penal;  ulterior, prin sentința

penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă

prin decizia nr. 801/R din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția

penală s-a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c și art. 10 lit. d

din Codul de procedură penală; daunele materiale și morale sunt justificate de

cheltuielile efectuate în cursul judecății și respectiv de stresul psihic la

care a fost expus pe parcursul soluționării cauzei, atât la urmărirea penală,

cât și în instanță.

Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 684 din 1 noiembrie 2002,

a respins acțiunea ca nefondată reținând, în esență, că: în cauză nu sunt

întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât textul se referă

doar la situația persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat

măsura arestării preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârșit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau

achitat; reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 Cod

civil, text care nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii

materiale a statului.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 25 din 14 aprilie 2003,

a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat sentința în sensul admiterii

în parte a acțiunii și a obligării Statului Român – prin Ministerul Finanțelor,

de a plăti reclamantului suma de 37.782.623 de lei, daune materiale și suma de

10.000.000 de lei, daune morale.

S-a  reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 14, ale art. 19 și

ale art. 20 din Codul de  procedură penală, persoana vătămată are

posibilitatea de a alege între instanța penală și cea civilă, acest drept

neputându-i fi îngrădit inculpatului achitat, care, avându-se în vedere

situațiile limitativ prevăzute de art. 504  din același cod, își poate

întemeia pretențiile pe dispozițiile  art. 998-999 Cod civil, ce

constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.

Impotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Suceava.

In recursul său, reclamantul a susținut că suma stabilită ca daune morale este simbolică,

total nesatisfăcătoare în raport de suferințele fizice și psihice la care a

fost supus urmare a trimiterii sale în judecată.

Pârâtul Statul Roman și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Suceava susțin că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

-

în

cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât

reclamantul nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv

pentru săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată.

-

greșit

s-a asimilat calitatea de inculpat achitat, pe care o deține reclamantul, cu

calitatea de persoană vătămată într-un proces penal.

-

este

greșită interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 504  alin. 1 Cod

procedură penală, constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de

art. 998-999 Cod civil.

Asupra recursurilor se

rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de

procedură penală, în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei, orice

persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către

stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin

hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu

există; aliniatul al 2-lea al textului stipula dreptul la repararea pagubei și

în favoarea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar

ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Ca atare, răspunderea Statului este strict

circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv

arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere

directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

In speță, trimiterea în judecată a

reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu s-a

finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentința penală

nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu- Mare, hotărâre confirmată

ulterior și în căile de atac. Pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat

împotriva acestuia nici o măsură privativă de libertate sau prin care să i se

restrângă libertatea în mod nelegal.

Trimiterile instanței de apel la dispozițiile

art.14, ale art. 19 și ale art. 20 din Codul de procedură penală, care

reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă

în procesul penal, duc la concluzia asimilării calității de inculpat achitat cu

calitatea de persoană vătămată într-un proces penal

,

ceea ce este

inadmisibil.

De asemenea, nu poate fi luată în considerare

nici  susținerea potrivit căreia, în cauză, ar putea fi incidente

prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale,

respectiv art. 998-999 Cod civil, în condițiile în care există dispoziții

legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în

cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în

mod nelegal (Capit.IV- art. 504-507 Cod procedură penală).

Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite

de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor

judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de

prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile

hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în

legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Pentru aceleași considerente, ca cele expuse

mai sus, recursul reclamantului se priveste ca nefondat si nu se mai pot face

discuții asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului

atâta vreme cât, reclamantul nu se afla în una din situațiile expres

reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori

judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Față de cele arătate, s-au admis recursurile

declarate de Ministerul Public și de pârât, s-a casat decizia instanței de apel

și s-a respins apelul reclamantului, iar recursul acestuia din urmă a fost

respins.