ÎCCJ, decizie (scj.ro #82576)

Răspunderea statului pentru eroare judiciară.Temeiul juridic și limitele reglementării. Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații rezultând din cauzarea de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare.Temeiul juridic și limitele reglementării. Index alfabetic: Drept civil - Eroare judiciară. - Răspunderea statului. Temeiul juridic și limitele reglementării. C.pr.pen.: art. 504 C.civ.: art. 998-999 Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat intr-un proces penal, numai in temeiul și in situațiile prevăzute de art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală.

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6976 din 9 decembrie 2004. La 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumelor de 37.782.623 de lei și respectiv 150.000 dedolari SUA, cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale.

Reclamantul a arătat că: prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 Cod penal; ulterior, prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 801/R din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția penală s-a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c și art. 10 lit. d din Codul de procedură penală; daunele materiale și morale sunt justificate de cheltuielile efectuate în cursul judecății și respectiv de stresul psihic la care a fost expus pe parcursul soluționării cauzei, atât la urmărirea penală, cât și în instanță.

Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 684 din 1 noiembrie 2002, a respins acțiunea ca nefondată reținând, în esență, că: în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât textul se referă doar la situația persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau achitat; reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 Cod civil, text care nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii materiale a statului. Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 25 din 14 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și a obligării Statului Român – prin Ministerul Finanțelor, de a plăti reclamantului suma de 37.782.623 de lei, daune materiale și suma de 10.000.000 de lei, daune morale.

S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 14, ale art. 19 și ale art. 20 din Codul de procedură penală, persoana vătămată are posibilitatea de a alege între instanța penală și cea civilă, acest drept neputându-i fi îngrădit inculpatului achitat, care, avându-se în vedere situațiile limitativ prevăzute de art. 504 din același cod, își poate întemeia pretențiile pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile. Impotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

In recursul său, reclamantul a susținut că suma stabilită ca daune morale este simbolică, total nesatisfăcătoare în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supus urmare a trimiterii sale în judecată. Pârâtul Statul Roman și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava susțin că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează: - în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 504 Cod procedură penală, întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată. - greșit s-a asimilat calitatea de inculpat achitat, pe care o deține reclamantul, cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal.

- este greșită interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 Cod civil. Asupra recursurilor se rețin următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există; aliniatul al 2-lea al textului stipula dreptul la repararea pagubei și în favoarea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. In speță, trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu- Mare, hotărâre confirmată ulterior și în căile de atac. Pe parcursul urmăririi penale, nu s-a luat împotriva acestuia nici o măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.

Trimiterile instanței de apel la dispozițiile art.14, ale art. 19 și ale art. 20 din Codul de procedură penală, care reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, duc la concluzia asimilării calității de inculpat achitat cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal , ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nu poate fi luată în considerare nici susținerea potrivit căreia, în cauză, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 Cod civil, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit.IV- art. 504-507 Cod procedură penală).

Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată. Pentru aceleași considerente, ca cele expuse mai sus, recursul reclamantului se priveste ca nefondat si nu se mai pot face discuții asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului atâta vreme cât, reclamantul nu se afla în una din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Față de cele arătate, s-au admis recursurile declarate de Ministerul Public și de pârât, s-a casat decizia instanței de apel și s-a respins apelul reclamantului, iar recursul acestuia din urmă a fost respins.