ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4046/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la 15 martie 2006, reclamantul S.S.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat prin M.E.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 3.000.000 lei (RON) daune morale și 3.000.000 lei (RON) despăgubiri pentru oportunităților pierdute precum și la 140.000 lei (RON) cu titlu de despăgubiri materiale. Urmare a efectuării expertizei, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor materiale la suma de 21.402.568 lei (RON), sumă compusă din cuantumul dividentelor pierdute, evidențiate în raportul de expertiză și cuantificate la suma de 5.802,658 lei (RON) și din cuantumul părților sociale deținute de reclamant la SC R.M.B.K.

SRL Satu Mare, evaluate la 15.600.000 lei (RON). În concluzie, obiectul cererii reclamantului, astfel cum a fost precizat se ridică la 24.402.568 lei, cu titlu de reparație pentru dauna suferită urmare a erorii judiciare. În motivarea cererii, reclamantul a solicitat aplicarea directă a C.A.D.O.L.F., judecata în echitate și obligarea răspunderii S.R. în condițiile art. 43 alin. (3) C. proc. pen., coroborate cu art. 998, 999 și 1000 alin. (3) C. civ. Prin sentința civilă nr. 1174 pronunțată la 7 iulie 2008, Tribunalul Satu Mare a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, susținută ca apărare de fond de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare și a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâtul la plata sumei de 200.000 lei (RON) daune morale și 800.000 lei (RON) daune materiale, ca reparație pentru prejudiciul suferit, și la 16.000 lei cheltuieli de judecată.

S-au respins, ca nefondate, celelalte pretenții ale reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare, întrucât, independent de atitudinea reclamantului, existența faptei penale și, respectiv, săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală depindea în mare măsură de interpretarea dispozițiilor legale (art. VII din Acordul G.A.T.T., notificat prin Decretul nr. 183 (1980), în raport de care s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, față de concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expert G.R.

S-a apreciat că atitudinea reclamantului de a lua legătura cu martorii audiați în faza urmăririi penale nu este suficientă pentru a da eficiență dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 și pentru a conduce la respingerea pretențiilor acestuia. S-a avut în vedere că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, inițial față de acesta luându-se măsura reținerii pentru 24 de ore, prin Ordonanța din 30 noiembrie 1995 a I.P.J. Satu Mare, înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, emisă de procuror prin Ordonanța din 1 decembrie 1995. Același organ de urmărire penală, I.P.J.

Satu Mare, a dispus din nou reținerea reclamantului pentru 24 de orice, la 21 ianuarie 1996, după care Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la 13 februarie 1996 a dispus arestarea preventivă pentru 5 zile cu începere de la 13 februarie 1996 până la 17 februarie 1996, conform mandatului din 17 februarie 1996, după punerea în mișcare a acțiunii penale, prin ordonanța din aceeași dată, a emis pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12 martie 1996. Prin încheierea nr. 543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare, la sesizarea parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile, începând cu data de 13 martie 1996, până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar prin încheierea nr. 826 din 22 aprilie 1996 s-a prelungit cu încă 30 de zile durata arestării preventive, începând cu data de 12 aprilie 1996. Prin încheierea nr. 1060 din 10 mai 1996, Judecătoria Satu Mare a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului S.I., reținând că persoana acestuia oferă suficiente garanții că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în caz de libertate.

Prima instanță a reținut că reclamantul s-a aflat în stare de arest în perioada 12 februarie 1996 – 11 mai 1996, prin decizia penală nr. 329 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Satu Mare, modificată în parte prin decizia penală nr. 138 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. civ. S-a considerat că autoritățile statului aveau obligația ca, la data luării măsurii arestării preventive a reclamantului să verifice dacă acțiunea pentru divizarea prețului la produsul de import, realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prin diminuarea cu intenție a prețului, în scopul de a obține tarife vamale mult mai mici, prejudiciind în acest sens statul, prin nerespectarea tarifului vamal de import și export de mărfuri.

S-a conchis că, raportat la concluziile expertizei, fapta nu există, astfel că, prin arestarea reclamantului a fost violat dreptul acestuia la libertate și prezumția de nevinovăție, încălcându-se garanțiile oferite de Convenție prin prisma art. 3 și 5. S-a considerat de către prima instanță că, în condițiile în care reclamantul nu a fost condamnat definitiv și în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea prejudiciului suferit se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Tribunalul a apreciat, însă, că raționamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretențiilor sale materiale este nefondat, pierderea poziției acestuia de administrator al SC R.M.B.K.

SRL Satu Mare la 28 noiembrie 1995 neputând fi pusă exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale. S-a considerat că factorul prejudiciabil se estimează la durata arestării, a depășirii termenului rezonabil și a încălcării garanției prevăzută de paragraful 3 al art. 5 din Convenție. Judecând în echitate, prima instanță a apreciat prejudiciul moral la 20.000 lei, ținând seama de consecințele negative suferite de reclamant și familia sa, în urma arestării, afectarea vieții personale și profesionale, a relațiilor sociale, a prestigiului și reputației persoanei, valori ce definesc personalitatea umană. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâtul S.R. prin M.E.F., reprezentat de D.G.F.P.

Satu Mare, invocând neîndeplinirea celei de-a doua condiție a art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv pentru acuzația de evaziune fiscală și nici pentru cea de uz de fals. În subsidiar, s-a arătat că se impune diminuarea cuantumului daunelor materiale și morale, în raport de prevederile art. 505 C. proc. pen., precum și a cuantumului cheltuielilor de judecată, ce nu pot fi acordate integral în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă doar în parte. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând, în principal, respingerea acțiunii față de dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, și, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor materiale și morale.

Împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și reclamantul S.S.I., solicitând admiterea în tot a acțiunii și invocând încălcarea dreptului său la apărare și infirmarea nemotivată a probelor administrate. Prin decizia civilă nr. 14/ A din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelurile ca nefondate. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că textul art. 504 alin. (2) C. proc. pen., concluzionează repararea prejudiciului de caracterul nelegal al privării de libertate iar în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, întrucât săvârșirea erorii judiciare nu a fost determinată de conduita inculpatului (reclamantul din dosar), ci de modul de interpretare a dispozițiilor legale în materie, care a stat la baza soluției de achitare pronunțată de instanța penală.

S-a considerat că este neîntemeiată și critica referită în toate cele trei apeluri, vizând criteriile de stabilire a daunelor materiale și morale, reținându-se, în acest context, că statuarea în echitate adoptată de instanță la stabilirea despăgubirilor este conformă cu jurisprudența C.E.D.O. și a instanțelor naționale, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare, precum și reclamantul S.S.I. Prin motivele sale de recurs, M.P. a criticat decizia atacată ca nelegală pentru neaplicarea dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, greșit interpretate, întrucât arestarea preventivă s-a dispus apreciindu-se că există motive verosimile care conturau existența unei infracțiuni, în baza expertizelor efectuate în cursul urmăririi penale.

În subsidiar s-a criticat decizia recurată cu referire la cuantumul daunelor morale și materiale acordate reclamantului, susținându-se că deși instanța s-a raportat la jurisprudența C.E.D.O., a oferit reclamantului o compensare ce depășește ca valoare sumele acordate de Curte pentru încălcări mai grave ale dispozițiilor Convenției (cauzele B. sau B.A. împotriva României). În acest context, s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada unei pagube materiale certe în legătură de cauzalitate cu factorii prejudiciabili reținuți de instanță. La rândul său, recurentul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Satu Mare a criticat decizia atacată susținând că s-a constatat eronat incidența art. 504 C. proc. pen., deși nu este îndeplinită cea de a doua condiție prevăzută de alin. (1) al textului de lege menționat, reclamantul nefiind niciodată condamnat definitiv pentru uz de fals sau evaziune fiscală.

În subsidiar, s-a solicitat că, în ipoteza în care se va considera că acțiunea reclamantului este întemeiată, să se diminueze cuantumul daunelor materiale și morale acordate, disproporționate în raport cu dovezile efectuate, cu reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată. Recurentul reclamant S.S.I. a criticat decizia ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. pen., invocând greșita judecată în echitate, permisă doar în cadrul prevederilor arbitrale, precum și evaluarea prejudiciului material și infirmarea concluziilor expertizei financiar-contabile dispuse în cauză și, pe cale de consecință, încălcarea dreptului său la apărare și la un proces achitabil.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea va constata că recursurile sunt fondate având în vedere următoarele considerente: Având în vedere că reclamantul nu a fost condamnat definitiv, în urma rejudecării cauzei pronunțându-se o hotărâre definitivă de achitare pentru cele două infracțiuni, de evaziune fiscală și uz de fals, remediul pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia prin arestare se fundamentează pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd dreptul la repararea pagubei pentru persoane care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În acest sens este neîntemeiată critica formulată de recurentul S.R. prin M.F.P. în sensul reținerii eronate a incidenței art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Dispozițiile alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., condiționează repararea prejudiciului de caracterul nelegal al privării de libertate, în același sens C.E.A.D.O.L.F., care are prioritate față de dreptul intern, statuând că dreptul la libertate fizică al persoanei este susceptibil de a fi supus unor limitări numai dacă există motive verosimile de a crede că aceasta a comis o infracțiune, iar autoritățile au produs probe care să susțină acuzația penală împotriva celui arestat. În aceste condiții, s-a reținut corect de instanțele de fond și apel caracterul nelegal al privării de libertate, nefiind întrunite cerințele care să justifice limitarea dreptului la libertate și siguranță al reclamantului.

Se va reține că este nefondată și critica recurentului M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea referitoare la nereținerea de către instanțele de fond și apel a incidenței art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, respectiv a contribuției inculpatului, reclamantul din prezenta cauză, la săvârșirea erorii judiciare. Împrejurările invocate de recurent în sensul că reclamantul ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, declarațiile contradictorii și nesincere, precum și eventualitatea părăsirii țării de către acesta nu pot conduce automat la reținerea contribuției reclamantului la săvârșirea erorii judiciare, câtă vreme, indiferent de conduita acestuia, stabilirea existenței faptei era determinată în mare măsură de interpretare ce a stat la baza soluției de achitare pronunțată de instanța penală.

Curtea va reține că sunt întemeiate criticile formulate prin cele trei recursuri cu privire la nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor materiale și morale și modul de dovedire al acestora. Instanțele de fond și apel au reținut corect, drept fundament al acordării unor reparații echitabile, durata arestării preventive, depășirea termenului rezonabil și încălcarea garanției prevăzută de paragraful 3 alin. (5) din Convenție. Raportat la C.E.D.O. (cu titlu de exemplu jurisprudențe fiind reținute cauzele la care s-a făcut referire prin motivele de recurs invocate de M.P.), se impune ca instanța să aplice dispozițiile legale, respectiv art. 505 C. proc. pen., fără a exclude probele administrate.

În condițiile în care instanța de apel nu și-a motivat hotărârea în ceea ce privește modul de cuantificare a daunelor, nu se poate examina și cenzura decizia recurată, aprecierile care au condus la formarea convingerii instanței fiind pur subiective și împiedicând astfel exercitarea controlului judecătoresc în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.S.I., pârâtul S.R., prin M.F.P. și parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 14/ A din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.