ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4298/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. 1.1. Obiect. Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2008, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Satu Mare solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând daune materiale și morale, cuantumul acestora din urmă fiind lăsat la aprecierea instanței; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei reprezentând privarea de libertate, abuzivă și nelegală, timp de 11 luni, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei pentru durata excesivă a procesului penal, a cărui desfășurare a depășit cu mult termenul rezonabil, dar și pentru neechitarea procedurii.

1.2. În fapt În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a fost cercetat și arestat preventiv în perioada 19 octombrie 1999 – 10 septembrie 2000 pentru săvârșirea unei presupuse infracțiuni de evaziune fiscală și fals intelectual, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, infracțiuni pe care nu le-a comis și pentru care parchetul nu avea probe sau indicii temeinice, fiind astfel privat de libertate în mod abuziv și nelegal. În timpul detențiunii a fost tratat în mod nedemn și degradant, tratament constând atât în condițiile locului de arest cât și în modul în care a fost cercetat, sens în care a relevat că săptămânal era chemat la parchet fiind pus să scrie declarații prin care să recunoască fapta ce-i era imputată, cerere însoțită și de amenințări, în scopul obținerii acelor declarații.

De asemenea, pe aceeași perioadă i-a fost încălcată în mod grosolan prezumția de nevinovăție, fiind lipsit de apărător din oficiu, cerință obligatorie, a fost supus unor suferințe psihice greu de imaginat, determinate de interzicerea accesului familiei sale de a-l vizita, interzicerea accesului la mijloace de scris, toate acestea culminând cu probleme familiale (a ajuns în pragul divorțului, a vândut apartamentul și posibilitatea obținerii unei sume considerabile dintr-o afacere nefinalizată), dar și cu probleme de sănătate. După 11 luni de arest preventiv, perioadă în care i-au fost încălcate drepturi elementare, a intrat în greva foamei pentru a determina anchetatorul să finalizeze cercetarea și să-l trimită în judecată, fapt care s-a produs, fiind trimis în judecată în baza unui simulacru de rechizitoriu, întocmit neprofesionist și fără să indice sau conțină probele ce ar fi putut susține starea de arest în care s-a aflat în toată această perioadă.

După indicarea etapelor procesuale și hotărârilor pronunțate de instanțele sesizate, reclamantul a arătat că în final, prin decizia nr. 234/R din 17 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, instanța a constatat că atât fapta, cât și răspunderea sa penală sunt prescrise, dispunând încetarea procesului penal pentru intervenirea acestei cauze.

A învederat că atât deținerea abuzivă și nelegală, cât și durata excesivă a procedurii, determinată exclusiv de culpa instituțiilor statului și nu de conduita sa (a fost prezent la toate termenele de judecată fixate în cauză pe tot cursul evoluției sale), i-au produs importante prejudicii materiale, constând în cheltuielile de judecată exorbitante efectuate cu purtarea procesului penal, care l-au determinat să vândă apartamentul proprietate personală, dar și morale, constând nu doar suferințele expuse, consecința directă a stării de detenție, dar și de mediatizarea excesivă negativă a cauzei, de asemenea cu importante implicații psihologice, precum și pierderea tatălui său care, la scurt timp după declanșarea cercetării penale, de supărare s-a îmbolnăvit și în anul 2004 a decedat.

1.3. În drept. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, jurisprudența CEDO și comunitară. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 1666 D din 5 decembrie 2008, Tribunalul Satu-Mare, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare să plătească reclamantului suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prima instanță a reținut, în esență, după expunerea situației de fapt din dosar că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen., întrucât constatarea prescripției răspunderii penale a avut loc în timpul procesului penal cu mult timp după arestarea preventivă a reclamantului, motiv pentru care nu a analizat cererea dedusă judecății din perspectiva acestui text de lege. Problema de drept din prezenta cauză privește aplicarea directă a dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului în ordinea juridică națională, raportat la faptul că prin Legea nr. 30/1994 România a ratificat Convenția dată de la care, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, Convenția face parte din dreptul intern.

S-a reținut, după expunerea conținutului art. 5 pct. 1 din Convenție, că privarea de libertate trebuie să se întemeieze pe probe și să corespundă circumstanțelor cauzei. Or, la data reținerii și arestării pentru primele 30 de zile (20 octombrie 1999-18 noiembrie 1999) în privința reclamantului au existat temeiuri legitime care au justificat această măsuri, aspect confirmat de probele administrate în dosarul de urmărire penală. S-a arătat astfel că în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză s-au constatat nereguli în activitatea contabilă a firmei SC E. SRL Carei, al cărei administrator a fost reclamantul, referitor la activitatea comercială a firmei cu un număr de patru societăți comerciale din București ori din Baia Mare.

Procesul-verbal din 28 mai 1999 încheiat de garda Financiară Satu Mare cu ocazia controlului efectuat la societatea administrată de reclamant, a constatat de asemenea nereguli în activitatea contabilă a acestei societăți, constatări care însoțite de acte contabile reprezintă motive plauzibile pentru a se bănui în sensul art. 5 alin. (1) din Convenție că reclamantul săvârșise infracțiunile de care era acuzat. S-a constatat însă violarea art. 5 alin. (3) din Convenția europeană, constând în luarea măsurii preventive de către procuror, care potrivit jurisprudenței CEDO nu este magistrat în sensul acestor dispoziții, cât și sub aspectul prelungirii duratei arestării preventive alin. (30) în 30 de zile periodic de către instanțe în perioada 19 noiembrie 1999 – 11 august 2000, cu privire la care, din conținutul încheierilor de prelungire rezultă că s-a efectuat în mod automat, prin folosirea aceluiași formular, cu aceeași justificare „cercetarea penală nu s-a terminat”.

S-a relevat astfel că în cauza Tase contra României, CEDO s-a pronunțat în sensul că prelungirile automate ale detenției și folosirea acelorași formule contravin garanțiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Convenție, concluzionându-se în sensul că lipsesc motivele concrete în justificarea detenției. Invocarea de către instanțele de fond ca motiv al prelungirii arestării preventive faptul că cercetarea penală nu s-a terminat este o simplă afirmație, materializată în formule stereotipe, fără a se indica concret probele necesare a fi administrate în cauză, care să justifice prelungirea ei (Cauza Pasz Kowski contra Poloniei, Cauza Tekin și Baltorc contra Turciei).

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, tribunalul a reținut că durata procesului penal, declanșat în 20 octombrie 1999 și epuizat prin decizia penală nr. 234 din 17 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, după 3 casări cu trimitere spre rejudecare, prin constatarea intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, nu poate fi imputată reclamantului și nu se justifică nici în raport de complexitatea cauzei, motiv pentru care durata procesului nu răspunde exigențelor „termenului rezonabil” pretins de norma evocată, a cărei încălcare s-a constatat. Reținând astfel că a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 5 paragraful 3 din Convenție, s-a constatat ca fiind întrunite elementele răspunderii civile prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituție, dispunându-se obligarea pârâtului la acoperirea unui prejudiciu moral evaluat de instanță la suma de 200.000 lei.

La stabilirea prejudiciului tribunalul a avut în vedere durata arestării, consecințele asupra vieții de familie a reclamantului determinate de durata excesivă a procesului penal, precum și faptul că în perioada de referință, reclamantul deținea o societate comercială prosperă, care, consecință a procesului penal declanșat împotriva acestuia, a intrat în faliment. A fost respinsă cererea de despăgubiri, ca echivalent al prejudiciului material și care s-a raportat la activitatea firmei reclamantului, datorită imposibilității determinării distincte a acestui prejudiciu, obiect al unor aprecieri globale și al cumulului cu despăgubirile morale. Constatându-se, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, s-a dispus acordarea de despăgubiri către reclamant în cuantum de 14.000 lei, pentru nerespectarea termenului nerezonabil al procedurii.

3. Hotărârea instanței de apel. Prin decizia nr. 134/2009-A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamantul B.T. împotriva susmenționatei hotărâri care a fost schimbată în parte. S-a majorat câtimea despăgubirilor morale și materiale acordate de la suma de 200.000 RON la suma de 300.000 RON, totalul despăgubirilor fiind de 314.000 RON. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu mare și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare. Instanța de apel a reținut, în esență, după expunerea circuitului dosarului penal ce-l privea pe reclamant și a soluțiilor pronunțate în cauză că în mod corect prima instanță nu a analizat pricina prin raportare la dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., perspectivă din care criticile pârâtului și parchetului pe acest aspect au fost găsite ca nefondate. S-a constatat însă ca fondate pretențiile reclamantului privind majorarea câtimii despăgubirilor materiale, defalcate în apel ca fiind în sumă de 200.000 RON constând în beneficiul nerealizat de societatea comercială administrată de reclamant în perioada declanșării procesului penal. S-a reținut astfel, din suplimentarea probațiunii în apel că sumele datorate de anumiți beneficiari puteau fi recuperate dacă s-ar fi acționat în timp util, anterior intrării debitorilor în incapacitate de plată, perioadă ce se suprapunea celei în care a fost arestat reclamantul, stare care a fost astfel consecința directă a încetării activității societății comerciale.

S-a conchis în sensul că suma reținută a fi cuvenită astfel cum a fost consemnată în dispozitiv, este consecința nu doar a constatării încălcării dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ci și prin raportare la consecințele stării în care s-a aflat reclamantul asupra societății pe care o administra, prosperă până la începerea urmăririi penale, daune apreciate a fi echitabile și în măsură a repara integral prejudiciul produs reclamantului. 4. Recursul 4.1. Motive Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său, neîncadrat în drept, reclamantul B.T. a criticat cuantumul sumei determinate ca fiind cuvenite pentru încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția europeană, sens în care a relevat că în raport de circumstanțele speței, suma cuvenită cu acest titlu ar trebui să fie de 140.000 RON, sens în care a solicitat majorarea acesteia până la cuantumul pretins, corespunzător unei juste și echitabile satisfacții. A solicitat totodată majorarea cuantumului sumei cuvenite cu titlu de daune morale, apreciată la nivelul sumei de 200.000 lei echivalent al prejudiciului pentru arestarea și detenția nelegală timp de un an de zile. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut în dezvoltarea recursului său, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. și că au fost greșit aplicate prevederile art. 505 C. proc. pen. S-a învederat că se impune diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului justificat de circumstanțele concrete ale speței (perioada pe care reclamantul a executat-o în stare de arest), stabilire a unor despăgubiri mai mari comparativ cu situația reală fiind de natură să contravină spiritului legii, care presupune acordarea unei satisfacții morale pe baza unei aprecieri în echitate. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susținut în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia atacată este netemeinică în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate reclamantului și nelegală sub aspectul obligării Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată în apel.

S-a arătat că despăgubirile reale acordate reclamantului sunt într-un cuantum mult prea mare în raport de prejudiciul efectiv suferit de acesta, constând în încălcarea unor drepturi consfințite de normele convenționale, iar cât privește daunele materiale s-a relevat că acestea sunt nejustificate. S-a învederat că prin raportare la normele convenționale reținute a fi incidente cauzei de cele două instanțe, se impunea ca la determinarea prejudiciului moral cauzat reclamantului, instanțele să țină seama de elementele concrete ale speței – măsura arestării preventive nu a fost luată și prelungită în mod arbitrar, vinovăția reclamantului a fost definitiv stabilită printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, iar durata procesului penal a profitat reclamantului sub aspectul stabilirii răspunderii sale penale.

Daunele materiale sunt nejustificate, întrucât consecințele de ordin material pretinse de reclamant cu referire la activitatea societății administrate de acesta, constituie o chestiune care trebuie privită în ansamblu și nu doar prin raportare strictă la concluziile expertizei efectuată în cauză, împrejurări din care reiese că motivul determinant al stării de incapacitate a firmei reclamantului îl constituie tocmai neregulile constatate la această societate și care au declanșat procesul penal intentat acestuia. Decizia este nelegală și sub aspectul obligării Ministerului Public la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, întrucât procurorul nu este parte în procesul civil, el având o poziție procesuală sui-generis, nesusceptibil a fi obligat potrivit prescripțiilor art. 274 C. proc.

civ., greșit aplicate. 4.2. Analiza făcută de instanța de recurs. Referitor la recursurile declarate de reclamant și pârât se constată următoarele: La soluționarea cauzei în cele două etape procesuale, instanțele au avut în vedere normele convenționale invocate de reclamant în cererea dedusă judecății care prevăd: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condițiile contrare acestui articol are dreptul la reparații (art. 5 pct. 5). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, paragraful 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmând ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar. Investită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile evocate, instanța europeană, în jurisprudența sa, a afirmat în mod constant că scopul esențial art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorității statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

În aplicarea art. 5 lit. e), în jurisprudența sa, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane. În acest sens, în speță, justificat s-a considerat, în raport de probațiunea existentă la momentul luării măsurii preventive că existau, în sensul normei evocate, suficiente date/elemente care să se constituie în motive plauzibile de a se bănui în sensul art. 5 paragraful 1 din Convenție că reclamantul săvârșise infracțiunile de care era acuzat. Totodată este de reținut că potrivit paragrafului 3 al art. 5 din Convenție „orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. … din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

În analiza acestei norme raportat la datele speței și jurisprudența convențională relevantă, s-a constatat violarea acesteia atât în raport de modalitatea de luare a măsurii preventive cât și a modului de prelungire a acesteia în perioada 19 noiembrie 1999 – 11 august 2000. Prin urmare, temeiul despăgubirii reclamantului l-a constituit încălcarea normei convenționale evocate, parte a dreptului intern odată cu ratificarea sa de România și nu textul art. 504 C. proc. civ., invocat de pârât, perspectivă din care criticile formulate sub acest aspect nu numai că sunt nefondate dar exced cadrului și limitelor desfășurării judecății în această cauză.

Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului pentru durata nerezonabilă a procedurii, se reține că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, prima instanță ca și instanța de apel, au apreciat în funcție de complexitatea cauzei raportat la circumstanțele concrete ale acesteia (desfășurată pe o durată de 8 ani, cu casări repetate, dar privind o infracțiune economică, cu complexitate și probleme speciale), că suma acordată este de natură a asigura o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul astfel produs.

Pretinzând acordarea unei sume mai mari, recurentul-reclamant nu a indicat motivele pentru care criteriile de determinare reținute de instanțe nu ar fi fost în măsură să permită stabilirea unei despăgubiri echitabile în accepțiunea normelor convenționale și, în același timp, nu a indicat elementele care ar fi putut determina stabilirea unui alt cuantum, mai mare, decât cel reținut de instanțe. Criticile comune din recursul pârâtului și parchetului privind întinderea prejudiciului moral acordat reclamantului net, de asemenea, nefondate. Curtea de apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit.

Probele administrate în cauză dovedesc că prin încălcarea normelor convenționale evocate, reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale, recunoscute de legislația europeană, dreptul său la repararea prejudiciului astfel produs fiind incontestabil din perspectiva art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l acopere.

Stabilirea despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea și suferința psihică încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată matematic, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, în funcție de care instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor, dar și să stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs. Sub acest aspect se reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie și a principiilor de drept ce o guvernează.

Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, de caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel (critici comune din recursul pârâtului și parchetului) privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, aspect de altfel reliefat și în recursul pârâtului, care nu poate fi analizată de instanța de recurs. Interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Sunt însă fondate criticile din recursul parchetului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză, întrucât, astfel cum cu temei susține recurentul, participarea procurorului în proces (inclusiv civil) se desfășoară în temeiul unei dispoziții legale [art. 45 alin. (4) C. proc.

civ. în speță] poziția sa procesuală – de participant la judecată – fiind incompatibilă cu calitatea de parte în sensul normelor procesual-civile ce permit aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul parchetului va fi admis în aceste limite, restul dispozițiilor deciziei curții de apel urmând a fi menținute, iar recursurile părților vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 134 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o modifică în parte în sensul respingerii cererii de obligare a Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate. Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.T. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2010.