ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4298/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4298/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată.

1.1. Obiect.

Prin cererea înregistrată la data de

11 aprilie 2008, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Satu Mare

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând

daune materiale și morale, cuantumul acestora din urmă fiind lăsat la

aprecierea instanței; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei

reprezentând privarea de libertate, abuzivă și nelegală, timp de 11 luni, obligarea

pârâtului la plata sumei de 200.000 lei pentru durata excesivă a procesului

penal, a cărui desfășurare a depășit cu mult termenul rezonabil, dar și pentru

neechitarea procedurii.

1.2. În fapt

În motivarea cererii, reclamantul a

învederat că a fost cercetat și arestat preventiv în perioada 19 octombrie 1999

– 10 septembrie 2000 pentru săvârșirea unei presupuse infracțiuni de evaziune

fiscală și fals intelectual, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu

Mare, infracțiuni pe care nu le-a comis și pentru care parchetul nu avea probe

sau indicii temeinice, fiind astfel privat de libertate în mod abuziv și

nelegal.

În timpul detențiunii a fost tratat

în mod nedemn și degradant, tratament constând atât în condițiile locului de

arest cât și în modul în care a fost cercetat, sens în care a relevat că

săptămânal era chemat la parchet fiind pus să scrie declarații prin care să

recunoască fapta ce-i era imputată, cerere însoțită și de amenințări, în scopul

obținerii acelor declarații.

De asemenea, pe aceeași perioadă i-a

fost încălcată în mod grosolan prezumția de nevinovăție, fiind lipsit de

apărător din oficiu, cerință obligatorie, a fost supus unor suferințe psihice

greu de imaginat, determinate de interzicerea accesului familiei sale de a-l

vizita, interzicerea accesului la mijloace de scris, toate acestea culminând cu

probleme familiale (a ajuns în pragul divorțului, a vândut apartamentul și

posibilitatea obținerii unei sume considerabile dintr-o afacere nefinalizată),

dar și cu probleme de sănătate.

După 11 luni de arest preventiv,

perioadă în care i-au fost încălcate drepturi elementare, a intrat în greva

foamei pentru a determina anchetatorul să finalizeze cercetarea și să-l trimită

în judecată, fapt care s-a produs, fiind trimis în judecată în baza unui simulacru

de rechizitoriu, întocmit neprofesionist și fără să indice sau conțină probele

ce ar fi putut susține starea de arest în care s-a aflat în toată această

perioadă.

După indicarea etapelor procesuale

și hotărârilor pronunțate de instanțele sesizate, reclamantul a arătat că în

final, prin decizia nr. 234/R din 17 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, instanța a constatat că atât fapta, cât și răspunderea sa penală sunt

prescrise, dispunând încetarea procesului penal pentru intervenirea acestei

cauze.

A învederat că atât deținerea

abuzivă și nelegală, cât și durata excesivă a procedurii, determinată exclusiv

de culpa instituțiilor statului și nu de conduita sa (a fost prezent la toate

termenele de judecată fixate în cauză pe tot cursul evoluției sale), i-au

produs importante prejudicii materiale, constând în cheltuielile de judecată

exorbitante efectuate cu purtarea procesului penal, care l-au determinat să

vândă apartamentul proprietate personală, dar și morale, constând nu doar

suferințele expuse, consecința directă a stării de detenție, dar și de

mediatizarea excesivă negativă a cauzei, de asemenea cu importante implicații

psihologice, precum și pierderea tatălui său care, la scurt timp după

declanșarea cercetării penale, de supărare s-a îmbolnăvit și în anul 2004 a

decedat.

1.3. În drept.

Cererea de chemare în judecată a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 alin. (3)

din Constituția României, art. 5 și art. 6 din Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, jurisprudența CEDO și

comunitară.

Prin sentința nr. 1666 D din 5

decembrie 2008, Tribunalul Satu-Mare, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantului și a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare să plătească reclamantului suma de 200.000

lei cu titlu de despăgubiri și suma de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri

pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prima instanță a reținut, în esență,

după expunerea situației de fapt din dosar că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen., întrucât constatarea

prescripției răspunderii penale a avut loc în timpul procesului penal cu mult

timp după arestarea preventivă a reclamantului, motiv pentru care nu a analizat

cererea dedusă judecății din perspectiva acestui text de lege.

Problema de drept din prezenta cauză

privește aplicarea directă a dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului în ordinea juridică națională, raportat la

faptul că prin Legea nr. 30/1994 România a ratificat Convenția dată de la care,

potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, Convenția face parte din dreptul intern.

S-a reținut, după expunerea

conținutului art. 5 pct. 1 din Convenție, că privarea de libertate trebuie să se

întemeieze pe probe și să corespundă circumstanțelor cauzei.

Or, la data reținerii și arestării

pentru primele 30 de zile (20 octombrie 1999-18 noiembrie 1999) în privința

reclamantului au existat temeiuri legitime care au justificat această măsuri,

aspect confirmat de probele administrate în dosarul de urmărire penală. S-a

arătat astfel că în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză s-au

constatat nereguli în activitatea contabilă a firmei SC E. SRL Carei, al cărei

administrator a fost reclamantul, referitor la activitatea comercială a firmei

cu un număr de patru societăți comerciale din București ori din Baia Mare.

Procesul-verbal din 28 mai 1999 încheiat

de garda Financiară Satu Mare cu ocazia controlului efectuat la societatea

administrată de reclamant, a constatat de asemenea nereguli în activitatea

contabilă a acestei societăți, constatări care însoțite de acte contabile

reprezintă motive plauzibile pentru a se bănui în sensul art. 5 alin. (1) din

Convenție că reclamantul săvârșise infracțiunile de care era acuzat.

S-a constatat însă violarea art. 5 alin.

(3) din Convenția europeană, constând în luarea măsurii preventive de către procuror,

care potrivit jurisprudenței CEDO nu este magistrat în sensul acestor

dispoziții, cât și sub aspectul prelungirii duratei arestării preventive alin.

(30) în 30 de zile periodic de către instanțe în perioada 19 noiembrie 1999 –

11 august 2000, cu privire la care, din conținutul încheierilor de prelungire

rezultă că s-a efectuat în mod automat, prin folosirea aceluiași formular, cu

aceeași justificare „cercetarea penală nu s-a terminat”.

S-a relevat astfel că în cauza Tase

contra României, CEDO s-a pronunțat în sensul că prelungirile automate ale

detenției și folosirea acelorași formule contravin garanțiilor prevăzute de

art. 5 alin. (3) din Convenție, concluzionându-se în sensul că lipsesc motivele

concrete în justificarea detenției.

Invocarea de către instanțele de

fond ca motiv al prelungirii arestării preventive faptul că cercetarea penală

nu s-a terminat este o simplă afirmație, materializată în formule stereotipe,

fără a se indica concret probele necesare a fi administrate în cauză, care să

justifice prelungirea ei (Cauza Pasz Kowski contra Poloniei, Cauza Tekin și Baltorc

contra Turciei).

Cu privire la încălcarea

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, tribunalul a reținut că durata

procesului penal, declanșat în 20 octombrie 1999 și epuizat prin decizia penală

nr. 234 din 17 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, după 3 casări cu

trimitere spre rejudecare, prin constatarea intervenirii prescripției speciale

a răspunderii penale, nu poate fi imputată reclamantului și nu se justifică nici

în raport de complexitatea cauzei, motiv pentru care durata procesului nu

răspunde exigențelor „termenului rezonabil” pretins de norma evocată, a cărei

încălcare s-a constatat.

Reținând astfel că a avut loc o

încălcare a dispozițiilor art. 5 paragraful 3 din Convenție, s-a constatat ca

fiind întrunite elementele răspunderii civile prevăzute de art. 52 alin. (3)

din Constituție, dispunându-se obligarea pârâtului la acoperirea unui

prejudiciu moral evaluat de instanță la suma de 200.000 lei.

La stabilirea prejudiciului

tribunalul a avut în vedere durata arestării, consecințele asupra vieții de

familie a reclamantului determinate de durata excesivă a procesului penal,

precum și faptul că în perioada de referință, reclamantul deținea o societate

comercială prosperă, care, consecință a procesului penal declanșat împotriva

acestuia, a intrat în faliment.

A fost respinsă cererea de

despăgubiri, ca echivalent al prejudiciului material și care s-a raportat la

activitatea firmei reclamantului, datorită imposibilității determinării

distincte a acestui prejudiciu, obiect al unor aprecieri globale și al

cumulului cu despăgubirile morale.

Constatându-se, de asemenea,

încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, s-a dispus acordarea

de despăgubiri către reclamant în cuantum de 14.000 lei, pentru nerespectarea

termenului nerezonabil al procedurii.

Prin decizia nr. 134/2009-A din 8

octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul

declarat de reclamantul B.T. împotriva susmenționatei hotărâri care a fost

schimbată în parte.

S-a majorat câtimea despăgubirilor

morale și materiale acordate de la suma de 200.000 RON la suma de 300.000 RON,

totalul despăgubirilor fiind de 314.000 RON.

Au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței.

Au fost respinse ca nefondate

apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu mare și de apelantul Parchetul de pe

lângă Tribunalul Satu Mare.

Instanța de apel a reținut, în

esență, după expunerea circuitului dosarului penal ce-l privea pe reclamant și

a soluțiilor pronunțate în cauză că în mod corect prima instanță nu a analizat

pricina prin raportare la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., perspectivă din

care criticile pârâtului și parchetului pe acest aspect au fost găsite ca

nefondate.

S-a constatat însă ca fondate

pretențiile reclamantului privind majorarea câtimii despăgubirilor materiale,

defalcate în apel ca fiind în sumă de 200.000 RON constând în beneficiul nerealizat

de societatea comercială administrată de reclamant în perioada declanșării

procesului penal.

S-a reținut astfel, din

suplimentarea probațiunii în apel că sumele datorate de anumiți beneficiari

puteau fi recuperate dacă s-ar fi acționat în timp util, anterior intrării

debitorilor în incapacitate de plată, perioadă ce se suprapunea celei în care a

fost arestat reclamantul, stare care a fost astfel consecința directă a

încetării activității societății comerciale.

S-a conchis în sensul că suma

reținută a fi cuvenită astfel cum a fost consemnată în dispozitiv, este

consecința nu doar a constatării încălcării dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, ci și prin raportare la consecințele stării în

care s-a aflat reclamantul asupra societății pe care o administra, prosperă

până la începerea urmăririi penale, daune apreciate a fi echitabile și în

măsură a repara integral prejudiciul produs reclamantului.

4.1. Motive

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său,

neîncadrat în drept, reclamantul B.T. a criticat cuantumul sumei determinate ca

fiind cuvenite pentru încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția

europeană, sens în care a relevat că în raport de circumstanțele speței, suma

cuvenită cu acest titlu ar trebui să fie de 140.000 RON, sens în care a

solicitat majorarea acesteia până la cuantumul pretins, corespunzător unei

juste și echitabile satisfacții.

A solicitat totodată majorarea

cuantumului sumei cuvenite cu titlu de daune morale, apreciată la nivelul sumei

de 200.000 lei echivalent al prejudiciului pentru arestarea și detenția

nelegală timp de un an de zile.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a susținut în dezvoltarea recursului său, că în speță nu

sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și că au fost

greșit aplicate prevederile art. 505 C. proc. pen.

S-a învederat că se impune

diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului justificat de

circumstanțele concrete ale speței (perioada pe care reclamantul a executat-o

în stare de arest), stabilire a unor despăgubiri mai mari comparativ cu

situația reală fiind de natură să contravină spiritului legii, care presupune

acordarea unei satisfacții morale pe baza unei aprecieri în echitate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea a susținut în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia atacată este netemeinică în ceea ce

privește cuantumul daunelor acordate reclamantului și nelegală sub aspectul

obligării Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată în apel.

S-a arătat că despăgubirile reale

acordate reclamantului sunt într-un cuantum mult prea mare în raport de

prejudiciul efectiv suferit de acesta, constând în încălcarea unor drepturi

consfințite de normele convenționale, iar cât privește daunele materiale s-a

relevat că acestea sunt nejustificate.

S-a învederat că prin raportare la

normele convenționale reținute a fi incidente cauzei de cele două instanțe, se

impunea ca la determinarea prejudiciului moral cauzat reclamantului, instanțele

să țină seama de elementele concrete ale speței – măsura arestării preventive

nu a fost luată și prelungită în mod arbitrar, vinovăția reclamantului a fost

definitiv stabilită printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, iar durata

procesului penal a profitat reclamantului sub aspectul stabilirii răspunderii

sale penale.

Daunele materiale sunt

nejustificate, întrucât consecințele de ordin material pretinse de reclamant cu

referire la activitatea societății administrate de acesta, constituie o

chestiune care trebuie privită în ansamblu și nu doar prin raportare strictă la

concluziile expertizei efectuată în cauză, împrejurări din care reiese că

motivul determinant al stării de incapacitate a firmei reclamantului îl

constituie tocmai neregulile constatate la această societate și care au

declanșat procesul penal intentat acestuia.

Decizia este nelegală și sub

aspectul obligării Ministerului Public la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de

judecată către reclamant, întrucât procurorul nu este parte în procesul civil,

el având o poziție procesuală sui-generis, nesusceptibil a fi obligat potrivit

prescripțiilor art. 274 C. proc. civ., greșit aplicate.

4.2. Analiza făcută de instanța de

recurs.

Referitor la recursurile declarate

de reclamant și pârât se constată următoarele:

La soluționarea cauzei în cele două

etape procesuale, instanțele au avut în vedere normele convenționale invocate

de reclamant în cererea dedusă judecății care prevăd:

„Orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: c)

dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața unei

autorități judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

Orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei dețineri în condițiile contrare acestui articol are

dreptul la reparații (art. 5 pct. 5).

Așa cum în mod constant a decis

Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, paragraful 1 al art. 5 are

în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea

fizică a persoanei, urmând ca nimeni să nu fie privat de această libertate în

mod arbitrar.

Investită cu soluționarea unor

plângeri întemeiate pe prevederile evocate, instanța europeană, în

jurisprudența sa, a afirmat în mod constant că scopul esențial art. 5 este protejarea

individului împotriva arbitrariului autorității statale și că, în realizarea

acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

În aplicarea art. 5 lit. e), în

jurisprudența sa, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea

condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să

justifice arestarea unei persoane.

În acest sens, în speță, justificat

s-a considerat, în raport de probațiunea existentă la momentul luării măsurii

preventive că existau, în sensul normei evocate, suficiente date/elemente care

să se constituie în motive plauzibile de a se bănui în sensul art. 5 paragraful

1 din Convenție că reclamantul săvârșise infracțiunile de care era acuzat.

Totodată este de reținut că potrivit

paragrafului 3 al art. 5 din Convenție „orice persoană arestată sau deținută în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. … din prezentul articol trebuie adusă

de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege

cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

În analiza acestei norme raportat la

datele speței și jurisprudența convențională relevantă, s-a constatat violarea

acesteia atât în raport de modalitatea de luare a măsurii preventive cât și a

modului de prelungire a acesteia în perioada 19 noiembrie 1999 – 11 august 2000.

Prin urmare, temeiul despăgubirii

reclamantului l-a constituit încălcarea normei convenționale evocate, parte a

dreptului intern odată cu ratificarea sa de România și nu textul art. 504 C.

proc. civ., invocat de pârât, perspectivă din care criticile formulate sub

acest aspect nu numai că sunt nefondate dar exced cadrului și limitelor

desfășurării judecății în această cauză.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor acordate reclamantului pentru durata nerezonabilă a procedurii,

se reține că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană, potrivit

cărora orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a

cauzei sale de către o instanță (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei

oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, prima instanță ca

și instanța de apel, au apreciat în funcție de complexitatea cauzei raportat la

circumstanțele concrete ale acesteia (desfășurată pe o durată de 8 ani, cu

casări repetate, dar privind o infracțiune economică, cu complexitate și

probleme speciale), că suma acordată este de natură a asigura o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul astfel produs.

Pretinzând acordarea unei sume mai

mari, recurentul-reclamant nu a indicat motivele pentru care criteriile de

determinare reținute de instanțe nu ar fi fost în măsură să permită stabilirea

unei despăgubiri echitabile în accepțiunea normelor convenționale și, în

același timp, nu a indicat elementele care ar fi putut determina stabilirea

unui alt cuantum, mai mare, decât cel reținut de instanțe.

Criticile comune din recursul

pârâtului și parchetului privind întinderea prejudiciului moral acordat

reclamantului net, de asemenea, nefondate.

Curtea de apel a constatat în mod

corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este

îndreptățit.

Probele administrate în cauză

dovedesc că prin încălcarea normelor convenționale evocate, reclamantului i-au

fost lezate drepturi fundamentale, recunoscute de legislația europeană, dreptul

său la repararea prejudiciului astfel produs fiind incontestabil din

perspectiva art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Este adevărat că în cazul daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii

precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru

repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea

unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul

acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l acopere.

Stabilirea despăgubirilor pentru

atingerile aduse valorilor nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea și

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată

matematic, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de

apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, în funcție de care instanța are posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor, dar și să stabilească cuantumul sumei

de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs.

Sub acest aspect se reține că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie

și a principiilor de drept ce o guvernează.

Argumentele privitoare la

interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu

același obiect, de caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de

instanța de apel (critici comune din recursul pârâtului și parchetului) privesc

o eventuală netemeinicie a deciziei, aspect de altfel reliefat și în recursul

pârâtului, care nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Interpretarea probelor și stabilirea

situației de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce

recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate, expres și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Sunt însă fondate criticile din

recursul parchetului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamant în cauză, întrucât, astfel cum cu temei susține

recurentul, participarea procurorului în proces (inclusiv civil) se desfășoară

în temeiul unei dispoziții legale [art. 45 alin. (4) C. proc. civ. în speță]

poziția sa procesuală – de participant la judecată – fiind incompatibilă cu

calitatea de parte în sensul normelor procesual-civile ce permit aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Ca urmare, față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul parchetului va fi admis în aceste

limite, restul dispozițiilor deciziei curții de apel urmând a fi menținute, iar

recursurile părților vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva

deciziei nr. 134 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, pe care o modifică în parte în sensul respingerii cererii de obligare a

Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată.

Menține restul dispozițiilor

deciziei recurate.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul B.T. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Satu Mare și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

septembrie 2010.