ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2220/2010

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamantul O.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice printr-o acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 12 februarie 2008, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 RON pentru repararea prejudiciului ce i s-a creat prin arestarea nelegală în perioada 24 martie 1999 - 21 aprilie 1999 pentru infracțiunile prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) și fals în înscrisuri oficiale (art. 288 C. pen.), infracțiuni pentru care a fost achitat ulterior.

Pretențiile pecuniare au reprezentat contravaloarea daunelor morale suferite în perioada detenției și în timpul cercetării penale și judecătorești (1997 - 2007). Tribunalul Satu Mare prin Sentința civilă nr. 1169/D din 1 iulie 2008 (îndreptată din oficiu prin încheierea nr. 1169 din 29 iulie 2008) a admis în parte acțiunea civilă și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 RON cu titlu de daune morale și 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea soluției Tribunalul a reținut următoarele: Acțiunea a fost formulată la 12 februarie 2008 în temeiul art. 504 - 506 C. proc. pen. Tribunalul a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 - 506 C. proc.

pen. și a obligat pe pârât să plătească reclamantului, din suma totală pretinsă, 90.000 RON, numai suma de 60.000 RON. În fapt s-a reținut că prin Sentința penală nr. 1368 din 7 iulie 2005 a Judecătoriei Satu Mare inculpatul O. a fost condamnat la câte 6 luni închisoare pentru infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 C. pen. (în varianta în vigoare la 27 noiembrie 2004) și, respectiv, de fals în înscrisuri sub semnătura privată prevăzută de art. 290 C. pen. (în aceeași variantă) precum și la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de folosire, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă, prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.).

În temeiul art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. inculpatul a fost condamnat să execute pedeapsa cea mai grea, de trei ani închisoare. Tribunalul Satu Mare prin Decizia penală nr. 202/A din 12 octombrie 2006, a desființat în întregime Sentința nr. 1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare și rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul O.I. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.) și l-a achitat pe același inculpat pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 C. pen. și, respectiv, art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru prima infracțiune și respectiv în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. cu raportare la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de C. vam.. Pentru pedeapsa aplicată s-a dispus măsura suspendării condiționate a executării acesteia pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., adică 2 ani și 6 luni. Cu privire la acest inculpat a fost dedus din durata pedepsei timpul reținerii și arestării preventive pe perioadele: 24 martie 1999 - 28 martie 1999, 28 martie 1999 - 2 aprilie 1999, 2 aprilie 1999 - 21 aprilie 1990 făcându-se aplicarea art. 88 C. pen. Curtea de Apel Oradea, secția penală, prin Decizia penală nr. 264/R din 30 mai 2007 a admis recursul declarat de Parchet și inculpați și a înlăturat pedeapsa de șase luni închisoare aplicată inculpatului O.I.

și în temeiul art. 11 pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva acestuia ca urmare a intervenirii prescripției. S-a constatat că inculpatul a fost reținut preventiv în perioadele 24 martie 1999 - 28 martie 1999, 29 martie 1999 - 2 aprilie 1999 și 2 aprilie 1999 - 21 mai 1999 prin ordonanță, respectiv prin mandat de arestare preventivă, ultimul mandat fiind prelungit cu încă 30 de zile prin încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare. Această măsură a fost înlocuită de Tribunalul Satu Mare cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, cu începere de la 7 mai 1999, data de la care s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

S-a constatat așadar că petentul a fost reținut pe o perioadă de 45 de zile în cursul procesului penal, fiind ulterior achitat și înlăturată răspunderea penală, situație în care Statul și-a asumat, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., răspunderea pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare, răspundere fundamentată pe art. 53 alin. (3) din Constituția României. S-a mai reținut și că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoaște dreptul fundamental la libertate și siguranță iar Statul Român s-a angajat prin art. 3 din Legea nr. 30/1994 de ratificare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale să recunoască această jurisprudență.

Tribunalul a constatat, din considerentele deciziei penale, cât privește cele trei infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, că instanța penală, cu ocazia constatării achitărilor a stabilit în mod definitiv că pentru infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale nu s-au produs dovezi iar pentru infracțiunea prevăzută de art. 178 C. vam. s-a constatat că a existat o "sincopă legislativă" astfel că legea nu a fost previzibilă. Cu privire la a treia infracțiune pentru care s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale s-a apreciat că fapta nu-i poate fi imputată inculpatului. Ca urmare, în condițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru daunele morale produse acestuia prin deținerea sa nelegală în stare de arest.

Cuantumul (60.000 RON) a fost fixat prin apreciere, ținând cont de durata arestului, de impactul psiho - social care a afectat atât pe reclamant cât și pe ceilalți cunoscuți ai acestuia, cărora li s-a creat o altă percepție față de reclamant, în mediul în care acesta a trăit, fiindu-i lezată imaginea și credibilitatea prin marginalizare (situație reținută de instanță din adresa emisă de Biserica Penticostală).

Instanța nu a analizat actele depuse în vederea dovedirii pierderilor suferite de firma SC P. SRL Satu Mare, în raport de împrejurarea că reclamantul prin acțiune a solicitat numai daune morale or, despăgubirile legate de pierderile unor societăți comerciale țin de domeniul daunelor materiale 2. Instanța de apel Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 25/2009 A din 18 februarie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate de O.I., Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin DGFP Satu Mare. În motivarea acestei decizii, Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Măsurile preventive luate împotriva reclamantului și durata acestora nu au fost contestate.

Problema înlăturării răspunderii penale, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, s-a considerat că nu are relevanța pe care apelanții pârâți o acordă acestei instituții în justificarea cererii lor de respingere a acțiunii, deoarece chiar dacă fapta ar fi fost reținută și nu ar fi intervenit prescripția, gravitatea faptei nu atrăgea, în fața organelor de urmărire penală, măsura arestării. Ca urmare, reclamantul - pe parcursul procesului penal pentru două fapte pentru care a fost în final achitat și, respectiv, pentru o faptă pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale - a fost sancționat cu cea mai gravă măsură, aceea a pierderii libertății, care se poate lua împotriva unui subiect de drept.

Ca urmare, s-a observat că în mod legal s-a făcut aplicarea art. 504 - 506 C. proc. pen., constatându-se că s-au respectat condițiile pentru angajarea răspunderii Statului. Nu a fost primită nici critica măsurii acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată, critică bazată pe împrejurarea că acțiunea s-a admis în parte și nu în totalitate. Cât privește cuantumul despăgubirilor, în raport de care s-au formulat critici de toți apelanții, reclamantul în sensul că suma este prea mică, iar pârâții în sensul că suma este prea mare în raport de situația reală, s-a constatat că problema cuantumului despăgubirilor ține de aprecierea instanței de judecată în fond, iar Curtea de apel ar putea să cenzureze suma fixată numai în măsura în care s-ar fi criticat punctual dispoziția normativă care a stat la baza stabilirii acesteia.

S-a constatat însă că o asemenea critică nu a fost enunțată, părțile afirmând despre despăgubiri, potrivit poziției lor procesuale, consemnată în dosar, fie că acestea sunt consistente, fie că au fost acordate într-un cuantum redus. S-a mai reținut că apartenența reclamantului la Biserica Penticostală a reprezentat un alt criteriu important la stabilirea prejudiciului, având în vedere că apariția unei asemenea situații, într-o comunitate restrânsă, poate conduce la marginalizarea și culpabilizarea membrului comunității. S-a mai avut în vedere că cei patru copii ai familiei au suferit în urma hotărârii penale, arestarea tatălui fiind o traumă pentru aceștia. 3. Recursurile Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Satu Mare și, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În recursul Statului Român s-a criticat decizia pentru greșita apreciere că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. cu ignorarea dispozițiilor alin. (3) în care se menționează expres că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. S-a arătat că nu sunt întrunite condițiile fixate de dispozițiile citate pentru a se declanșa răspunderea statului câtă vreme achitarea nu a intervenit ca urmare a unei rejudecări după o condamnare definitivă iar pe de altă parte, în cazul reclamantului nu a operat o achitare totală.

Referitor la constatarea intervenirii prescripției, s-a criticat greșita interpretare a textelor incidente cu neobservarea împrejurării că arestarea preventivă a fost dispusă cu mult înainte de a se împlini termenul de prescripție a răspunderii pentru fapta incriminată, aceasta intervenind abia în faza judecării recursului. S-a criticat acordarea despăgubirilor pentru daune morale în lipsa unui minim de probe din care să reiasă în ce măsură i-au fost lezate reclamantului valorile morale ocrotite de lege. S-a contestat valoarea adeverinței emisă de Biserica Penticostală, care a stat la baza despăgubirilor și s-a susținut că aceasta a avut un conținut inexact și vag, proba fiind obținută la solicitarea părții și nu a instanței.

S-a criticat greșita aplicare a art. 1203 C. civ., care reglementează modalitatea prin care judecătorul poate uza de prezumții în judecarea unei cauze. S-a susținut că nu s-a ținut cont de această normă, deoarece instanța a apreciat prejudiciul moral numai în raport de susținerile reclamantului și de conținutul adeverinței mai sus amintită, a cărei obiectivitate este pusă sub semnul întrebării. În mod egal criticile au privit neaplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. - cel care face o propunere trebuie să o dovedească. În subsidiar recurentul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirii (fixate la 60.000 RON), acesta fiind în mod evident disproporționat în raport de dovezile făcute și fiind stabilit ca urmare a unei greșite aplicări a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc.

pen. S-a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, printr-o decizie de speță (3189/2005) a stabilit o despăgubire de 30.000 dolari S.U.A. pentru 353 de zile de detenție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care au stabilit necesitatea statuării în echitate asupra despăgubirilor pentru daunele morale pretinse. Cât privește cheltuielile de judecată stabilite în favoarea reclamantului s-a criticat acordarea acestora în întregime deși acțiunea a fost admisă în parte, încălcându-se astfel dispozițiile art. 276 C. proc. civ. Prin recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a criticat decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt s-a considerat nelegală decizia privind stabilirea răspunderii Statului în cauză, deși pentru una din fapte s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale, ceea ce nu alterează elementele constitutive ale faptei penale care subzistă în materialitatea ei, dar pentru care este înlăturată răspunderea penală datorită trecerii timpului. Ca urmare, pentru cazul intervenției prescripției există vinovăție dar nu se angajează răspunderea, vinovăția reclamantului existând cel puțin pentru fapta pentru care a fost condamnat. S-a mai arătat că inculpatul nu a solicitat continuarea judecății pentru a se constata nevinovăția lui și asupra infracțiunii prescrise.

4. Analiza instanței de recurs Analizând recursurile din perspectiva criticilor formulate se constată următoarele: Un prim aspect este legat de faptul că deși recursul pârâtului Statul Român prin ministerul Finanțelor Publice nu a fost motivat în drept, criticile formulate pot fi circumscrise în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Analizând motivul de recurs mai sus amintit, în raport de criticile formulate de cei doi recurenți, se constată următoarele: Instanțele au apreciat corect dispozițiile art. 504 C. proc. pen. când au stabilit, în acest temei răspunderea Statului pentru prejudiciul creat reclamantului pentru arestarea sa ilegală în acțiunea penală pornită împotriva acestuia.

Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. statuează asupra regulii generale de recunoaștere și garantare a dreptului la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana definitiv condamnată și care în urma rejudecării cauzei a obținut o hotărâre definitivă de achitare. De acest drept de reparare a pagubei se bucură și persoana care în cursul procedurii penale a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod ilegal (art. 504 alin. (2) C. proc. pen.). Ca urmare, s-a stabilit în mod corect că reclamantul care a fost inițial condamnat la o pedeapsă cu închisoarea și ulterior achitat, pentru perioadele de detenție preventivă suportate pe parcursul procesului penal, are dreptul la despăgubiri pentru paguba ce i-a fost creată, ca urmare a privării în mod ilegal de libertate, situația juridică a acestuia fiind reglementată de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. Critica, referitoare la ignorarea de către instanțe a dispozițiilor alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. în sensul că acțiunea în despăgubiri trebuie să intervină după o rejudecare a cauzei pentru care există o condamnare definitivă și trebuie să fie totală, nu este întemeiată. Alin. (3) al art. 504 C. proc. pen.

dispune că "privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)". Or, în cauză, în mod corect s-a reținut că împotriva inculpatului s-a dispus inițial reținerea pentru 24 de ore și, prin două mandate de arestare nr. 737/1999 din 24 martie 1999 și respectiv nr. 745/P/1999 din 2 aprilie 1999 (ultima prelungire prin Încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare), s-a dispus apoi arestarea preventivă a inculpatului, începând cu 24 martie 1999, până la 7 mai 1999. Prin Decizia penală nr. 75 din 7 mai 1994 care a soluționat recursul împotriva încheierii de prelungire a duratei arestării preventive, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile cu începere de la 7 mai 1999, dată de la care s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Privarea de libertate s-a dispus pentru cele trei infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (conform rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 24 aprilie 2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului O.I. pentru infracțiunea 288 C. pen., 290 C. pen. și 178 din Legea nr. 141/1997) și pentru care în final nu s-a stabilit răspunderea penală a acestuia. Sentința penală nr. 1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare a dispus condamnarea inculpatului pentru cele trei infracțiuni, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de trei ani închisoare. Prin Decizia nr. 202/2006 Tribunalul Satu Mare a menținut condamnarea inculpatului la șase luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen.

și a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 C. pen. pentru că această faptă nu există și respectiv pentru infracțiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 pentru că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Prin Decizia penală nr. 264 R/2008 Curtea de Apel Oradea a menținut achitarea pentru cele două infracțiuni și a înlăturat condamnarea de șase luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., constatând intervenită prescripția răspunderii penale, fiind dispusă încetarea procesului penal pentru această faptă. În raport de această situație de fapt și de drept nu se poate primi critica din recurs referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

pen. În cauză reclamantul a fost arestat pe o perioadă de 45 de zile în mod nelegal. Nelegalitatea măsurii a fost constatată atât prin Decizia penală nr. 75 din 7 mai 1999 a Tribunalului Satu Mare - care a admis recursul împotriva Sentinței nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare și a dispus punerea în libertate a inculpatului, constatând, în raport de datele cauzei că nu se impune măsura extremă a arestării (decizie definitivă) - cât și prin soluția definitivă a cauzei penale, trimiterea în judecată a inculpatului finalizându-se cu achitarea acestuia. Dreptul reclamantului de a fi despăgubit se încadrează astfel în dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., el fiind privat în mod nelegal de libertate în cursul procesului penal.

Ca urmare împrejurarea că achitarea s-a produs în fazele de control judiciar, respectiv în apel și apoi în recurs nu reprezintă un fine de neprimire a cererii de despăgubiri pentru cazul expres prevăzut de art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Cerința ca acțiunea să se fi produs în rejudecarea cauzei printr-o hotărâre definitivă de achitare este relevantă pentru consacrarea generală a dreptului la despăgubire prevăzut de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și deci nu și pentru cazul special prevăzut de alin. (2) al acestuia articol care în mod evident și logic nu se referă la ipoteza prevăzută în alin. (1). Nu este întemeiată nici critica referitoare la împrejurarea că măsura arestării fiind luată cu mult înainte de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru una din fapte, deci legală, nu s-a creat o pagubă care să dea loc la despăgubiri.

Modalitățile prin care legiuitorul a considerat că privarea sau restrângerea de libertate s-a produs în mod ilegal sunt prevăzute în mod expres de alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., mai sus invocat. Cu privire la acestea, cum s-a arătat, s-a constatat că măsura arestării a fost infirmată pe căile legale prevăzute de textul invocat, astfel că în mod corect și temeinic instanțele au apreciat că în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Din această perspectivă, faptul că pentru o infracțiune pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, a intervenit ulterior prescripția răspunderii, nu are relevanță, deoarece ceea ce dă loc la despăgubire în prezenta cauză, este nelegalitatea măsurii arestării.

Ca urmare,constatarea caracterului ilegal al măsurii a fost verificată sub aspectul întrunirii condițiilor impuse de art. 504 alin. (3). Dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. se referă la o altă situație (diferită de cea dedusă judecății) și anume aceea în care arestarea a fost dispusă după intervenția prescripției faptei. Criticile referitoare la împrejurarea că nu s-a probat prejudiciul moral sunt și ele nefondate. Acțiunea în daune morale - spre deosebire de acțiunea în daune materiale, în cadrul căreia trebuie probat un prejudiciu cert atât sub aspectul existenței cât și al întinderii - impune numai probarea existenței prejudiciului și nu întinderea acestuia. Sub acest aspect în mod corect s-a stabilit că prin arestarea produsă ilegal s-a creat o daună morală reclamantului care și-a văzut încălcate drepturi fundamentale.

Cuantumul prejudiciului moral se stabilește potrivit criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, împrejurare justificată de faptul că prin natura sa, prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind diferit de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțierile concrete ale fiecărui caz și de coordonatele specifice fiecărei persoane. Or, stabilirea despăgubirilor morale ca urmare a unei judecăți în echitate și nu prin criterii de evaluare predeterminate este consacrată în mod constant în jurisprudența instanțelor naționale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca urmare, în mod corect s-a constatat că în cauză prin arestarea dispusă pe parcursul procesului penal i s-a creat reclamantului un prejudiciu moral incontestabil, el fiind privat de un drept fundamental și suportând totodată un prejudiciu de imagine atât din perspectiva prezentării sale sub această sancțiune extremă în societate, cât și din perspectiva impresiei pe care o produce o persoană arestată asupra societății în general și a comunității în care acesta trăiește în special, precum și asupra familiei sale. Verificarea, întrunirii în cauză a criteriilor impuse de art. 505 C. proc. pen., analizate mai sus, a fost suficientă pentru constatarea împlinirii consecințelor produse de măsura arestării nelegale asupra reclamantului.

Sub acest din urmă aspect sarcina probei, prevăzută de art. 1169 C. civ. și utilizarea dispozițiile art. 1203 C. civ. - în această categorie de acțiuni - este, în mod evident circumstanțiată dispozițiilor incidente expres prevăzute în legea specială care, în cauză este C. proc. pen., avute în vedere de cele două instanțe. Criticile referitoare la greșita analiză făcută de instanțe unor documente (înscrisuri) existente la dosar excede motivul de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). O analiză a modului în care instanța a apreciat probele în cauză a fost posibilă până la 2 mai 2001, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care prevedea un asemenea motiv de recurs, fiind de la acea dată, în mod expres abrogat prin pct. 112 al O.U.G.

nr. 138/2000. Cât privește criticile referitoare la cuantumul prejudiciului moral stabilit de instanțe se constată că acestea sunt întemeiate. Judecând în echitate în mod greșit instanța de apel a constatat, referitor la cuantumul despăgubirilor, că nu s-a formulat, în apel, de către apelantul Ministerului Economiei și Finanțelor o critică sub aspectul disproporționalității - singura care poate fi cenzurată.

În apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat în mod expres, "în subsidiar, modificarea sentinței în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, întrucât suma de 60.000 RON fixată este vădit disproporțională în raport cu situația de fapt dedusă judecății și care a rezultat din probele administrate în cauză". Înalta Curte apreciază că suma acordată, 60.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant este supradimensionată, în raport de circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei și de coordonatele personale ale reclamantului stabilite și necontestate în cauză.

Se apreciază că suma de 15.000 RON, este îndestulătoare în raport de impactul psihic suferit de reclamant și de familia sa, de consecințele negative create acestora de cele 45 de zile de arest în cursul anului 1999, pe parcursul unui proces penal început în 1999 și finalizat în anul 2008. Sub acest aspect se apreciază că se impune pentru considerentele arătate admiterea recursurilor în temeiul art. 312, alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării Deciziei nr. 25/A din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea în sensul admiterii apelurilor declarate de Statul român și respectiv de Ministerul Public împotriva Sentinței civile nr. 1169/D din 1 iulie 2009 a Tribunalului Satu Mare. Ca urmare, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 RON.

Critica din recursul Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu ignorarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. în raport de faptul că acțiunea a fost admisă în parte, nu este întemeiată. Potrivit art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată. Potrivit alin. (3) al acestui articol judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori se va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Ca urmare, simplul fapt al admiterii în parte a unei acțiuni nu determină în mod automat reducerea cheltuielilor făcute de parte. În speță cheltuielile de judecată acordate reclamantului au reprezentat onorariul avocatului ales. Or, acest onorariu se poate reduce sau mări numai corespunzător criteriilor stabilite în mod expres de alin. (3) al art. 274. În cauză critica nu s-a referit la nici un asemenea criteriu care să nu fi fost analizat de instanță. Art. 276 C. proc. civ.

invocat prevede o situație specială și anume aceea în care în cazul "când pretențiile fiecărei părți, au fost încuviințate numai în parte", situație în care instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor". În cazul dedus judecății nu au existat însă pretenții reciproce ale reclamantului și, respectiv, ale pârâtului Statul Român, care să fi fost admise (ambele) în parte și care să fi impus aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Pe cale de consecință, admițându-se recursurile în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului intimat, ca urmare a modificării în parte a deciziei Curții de apel și a schimbării în parte a sentinței Tribunalului, se impune menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei și, respectiv, ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 25/A din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă, mixtă. Modifică în parte decizia în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public și Statul Român împotriva Sentinței nr. 169/D din 1 iulie 2008 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că stabilește cuantumul daunelor la suma de 15.000 RON. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.