ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2220/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2220/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Reclamantul O.I. a chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice printr-o acțiune înregistrată pe rolul

Tribunalului Satu Mare la 12 februarie 2008, prin care a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 90.000 RON pentru repararea prejudiciului ce i s-a

creat prin arestarea nelegală în perioada 24 martie 1999 - 21 aprilie 1999

pentru infracțiunile prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) și

fals în înscrisuri oficiale (art. 288 C. pen.), infracțiuni pentru care a fost

achitat ulterior.

Pretențiile pecuniare

au reprezentat contravaloarea daunelor morale suferite în perioada detenției și

în timpul cercetării penale și judecătorești (1997 - 2007).

Tribunalul Satu Mare

prin Sentința civilă nr. 1169/D din 1 iulie 2008 (îndreptată din oficiu prin

încheierea nr. 1169 din 29 iulie 2008) a admis în parte acțiunea civilă și a

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 RON cu titlu de daune

morale și 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției

Tribunalul a reținut următoarele:

Acțiunea a fost

formulată la 12 februarie 2008 în temeiul art. 504 - 506 C. proc. pen.

Tribunalul a apreciat

că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 - 506 C. proc. pen.

și a obligat pe pârât să plătească reclamantului, din suma totală pretinsă,

90.000 RON, numai suma de 60.000 RON.

În fapt s-a reținut

că prin Sentința penală nr. 1368 din 7 iulie 2005 a Judecătoriei Satu Mare

inculpatul O. a fost condamnat la câte 6 luni închisoare pentru infracțiunile

de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 C. pen. (în

varianta în vigoare la 27 noiembrie 2004) și, respectiv, de fals în înscrisuri

sub semnătura privată prevăzută de art. 290 C. pen. (în aceeași variantă)

precum și la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de folosire, la autoritatea

vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la

alte mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă, prevăzută de art. 178

din Legea nr. 141/1997 (C. vam.). În temeiul art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C.

pen. inculpatul a fost condamnat să execute pedeapsa cea mai grea, de trei ani

închisoare.

Tribunalul Satu Mare

prin Decizia penală nr. 202/A din 12 octombrie 2006, a desființat în întregime

Sentința nr. 1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare și rejudecând cauza, a

condamnat pe inculpatul O.I. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.) și

l-a achitat pe același inculpat pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 C.

pen. și, respectiv, art. 178 din Legea nr. 141/1997 (C. vam.) în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

pentru prima infracțiune și respectiv în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. cu raportare la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea

prevăzută de C. vam..

Pentru pedeapsa

aplicată s-a dispus măsura suspendării condiționate a executării acesteia pe

durata prevăzută de art. 82 C. pen., adică 2 ani și 6 luni.

Cu privire la acest

inculpat a fost dedus din durata pedepsei timpul reținerii și arestării

preventive pe perioadele: 24 martie 1999 - 28 martie 1999, 28 martie 1999 - 2

aprilie 1999, 2 aprilie 1999 - 21 aprilie 1990 făcându-se aplicarea art. 88 C.

pen.

Curtea de Apel

Oradea, secția penală, prin Decizia penală nr. 264/R din 30 mai 2007 a admis

recursul declarat de Parchet și inculpați și a înlăturat pedeapsa de șase luni

închisoare aplicată inculpatului O.I. și în temeiul art. 11 pct. 2 C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit

împotriva acestuia ca urmare a intervenirii prescripției.

S-a constatat că

inculpatul a fost reținut preventiv în perioadele 24 martie 1999 - 28 martie

1999, 29 martie 1999 - 2 aprilie 1999 și 2 aprilie 1999 - 21 mai 1999 prin

ordonanță, respectiv prin mandat de arestare preventivă, ultimul mandat fiind

prelungit cu încă 30 de zile prin încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a

Judecătoriei Satu Mare. Această măsură a fost înlocuită de Tribunalul Satu Mare

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, cu

începere de la 7 mai 1999, data de la care s-a dispus punerea de îndată în

libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis

de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

S-a constatat așadar

că petentul a fost reținut pe o perioadă de 45 de zile în cursul procesului

penal, fiind ulterior achitat și înlăturată răspunderea penală, situație în

care Statul și-a asumat, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., răspunderea

pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare, răspundere

fundamentată pe art. 53 alin. (3) din Constituția României.

S-a mai reținut și că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoaște dreptul

fundamental la libertate și siguranță iar Statul Român s-a angajat prin art. 3

din Legea nr. 30/1994 de ratificare a Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale să recunoască această jurisprudență.

Tribunalul a

constatat, din considerentele deciziei penale, cât privește cele trei

infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, că instanța

penală, cu ocazia constatării achitărilor a stabilit în mod definitiv că pentru

infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale nu s-au produs dovezi iar pentru

infracțiunea prevăzută de art. 178 C. vam. s-a constatat că a existat o

"sincopă legislativă" astfel că legea nu a fost previzibilă. Cu

privire la a treia infracțiune pentru care s-a constatat intervenită prescripția

răspunderii penale s-a apreciat că fapta nu-i poate fi imputată inculpatului.

Ca urmare, în

condițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. s-a apreciat că reclamantul este

îndreptățit la despăgubiri pentru daunele morale produse acestuia prin

deținerea sa nelegală în stare de arest.

Cuantumul (60.000

RON) a fost fixat prin apreciere, ținând cont de durata arestului, de impactul

psiho - social care a afectat atât pe reclamant cât și pe ceilalți cunoscuți ai

acestuia, cărora li s-a creat o altă percepție față de reclamant, în mediul în

care acesta a trăit, fiindu-i lezată imaginea și credibilitatea prin

marginalizare (situație reținută de instanță din adresa emisă de Biserica

Penticostală).

Instanța nu a

analizat actele depuse în vederea dovedirii pierderilor suferite de firma SC P.

SRL Satu Mare, în raport de împrejurarea că reclamantul prin acțiune a

solicitat numai daune morale or, despăgubirile legate de pierderile unor

societăți comerciale țin de domeniul daunelor materiale

Curtea de Apel

Oradea, prin Decizia civilă nr. 25/2009 A din 18 februarie 2009 a respins ca

nefondate apelurile formulate de O.I., Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin DGFP

Satu Mare.

În motivarea acestei

decizii, Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Măsurile preventive

luate împotriva reclamantului și durata acestora nu au fost contestate.

Problema înlăturării

răspunderii penale, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale,

s-a considerat că nu are relevanța pe care apelanții pârâți o acordă acestei

instituții în justificarea cererii lor de respingere a acțiunii, deoarece chiar

dacă fapta ar fi fost reținută și nu ar fi intervenit prescripția, gravitatea

faptei nu atrăgea, în fața organelor de urmărire penală, măsura arestării.

Ca urmare,

reclamantul - pe parcursul procesului penal pentru două fapte pentru care a

fost în final achitat și, respectiv, pentru o faptă pentru care a intervenit

prescripția răspunderii penale - a fost sancționat cu cea mai gravă măsură,

aceea a pierderii libertății, care se poate lua împotriva unui subiect de

drept.

Ca urmare, s-a

observat că în mod legal s-a făcut aplicarea art. 504 - 506 C. proc. pen.,

constatându-se că s-au respectat condițiile pentru angajarea răspunderii

Statului.

Nu a fost primită

nici critica măsurii acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată,

critică bazată pe împrejurarea că acțiunea s-a admis în parte și nu în

totalitate.

Cât privește

cuantumul despăgubirilor, în raport de care s-au formulat critici de toți

apelanții, reclamantul în sensul că suma este prea mică, iar pârâții în sensul

că suma este prea mare în raport de situația reală, s-a constatat că problema

cuantumului despăgubirilor ține de aprecierea instanței de judecată în fond,

iar Curtea de apel ar putea să cenzureze suma fixată numai în măsura în care

s-ar fi criticat punctual dispoziția normativă care a stat la baza stabilirii

acesteia.

S-a constatat însă că

o asemenea critică nu a fost enunțată, părțile afirmând despre despăgubiri,

potrivit poziției lor procesuale, consemnată în dosar, fie că acestea sunt

consistente, fie că au fost acordate într-un cuantum redus.

S-a mai reținut că

apartenența reclamantului la Biserica Penticostală a reprezentat un alt

criteriu important la stabilirea prejudiciului, având în vedere că apariția

unei asemenea situații, într-o comunitate restrânsă, poate conduce la

marginalizarea și culpabilizarea membrului comunității.

S-a mai avut în

vedere că cei patru copii ai familiei au suferit în urma hotărârii penale,

arestarea tatălui fiind o traumă pentru aceștia.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Satu

Mare și, respectiv, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În recursul Statului

Român s-a criticat decizia pentru greșita apreciere că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. cu ignorarea dispozițiilor

alin. (3) în care se menționează expres că privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin hotărârea definitivă

de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art.

10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

S-a arătat că nu sunt

întrunite condițiile fixate de dispozițiile citate pentru a se declanșa

răspunderea statului câtă vreme achitarea nu a intervenit ca urmare a unei

rejudecări după o condamnare definitivă iar pe de altă parte, în cazul

reclamantului nu a operat o achitare totală.

Referitor la

constatarea intervenirii prescripției, s-a criticat greșita interpretare a

textelor incidente cu neobservarea împrejurării că arestarea preventivă a fost

dispusă cu mult înainte de a se împlini termenul de prescripție a răspunderii

pentru fapta incriminată, aceasta intervenind abia în faza judecării

recursului.

S-a criticat

acordarea despăgubirilor pentru daune morale în lipsa unui minim de probe din

care să reiasă în ce măsură i-au fost lezate reclamantului valorile morale

ocrotite de lege.

S-a contestat

valoarea adeverinței emisă de Biserica Penticostală, care a stat la baza

despăgubirilor și s-a susținut că aceasta a avut un conținut inexact și vag,

proba fiind obținută la solicitarea părții și nu a instanței.

S-a criticat greșita

aplicare a art. 1203 C. civ., care reglementează modalitatea prin care

judecătorul poate uza de prezumții în judecarea unei cauze. S-a susținut că nu

s-a ținut cont de această normă, deoarece instanța a apreciat prejudiciul moral

numai în raport de susținerile reclamantului și de conținutul adeverinței mai

sus amintită, a cărei obiectivitate este pusă sub semnul întrebării.

În mod egal criticile

au privit neaplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. - cel care face o propunere

trebuie să o dovedească.

În subsidiar

recurentul a solicitat reducerea cuantumului despăgubirii (fixate la 60.000

RON), acesta fiind în mod evident disproporționat în raport de dovezile făcute

și fiind stabilit ca urmare a unei greșite aplicări a criteriilor prevăzute de

art. 505 C. proc. pen.

S-a invocat

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, printr-o decizie de

speță (3189/2005) a stabilit o despăgubire de 30.000 dolari S.U.A. pentru 353

de zile de detenție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului care au stabilit necesitatea statuării în echitate asupra despăgubirilor

pentru daunele morale pretinse.

Cât privește

cheltuielile de judecată stabilite în favoarea reclamantului s-a criticat

acordarea acestora în întregime deși acțiunea a fost admisă în parte,

încălcându-se astfel dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Prin recursul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a criticat decizia pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a considerat

nelegală decizia privind stabilirea răspunderii Statului în cauză, deși pentru

una din fapte s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale, ceea

ce nu alterează elementele constitutive ale faptei penale care subzistă în

materialitatea ei, dar pentru care este înlăturată răspunderea penală datorită

trecerii timpului. Ca urmare, pentru cazul intervenției prescripției există

vinovăție dar nu se angajează răspunderea, vinovăția reclamantului existând cel

puțin pentru fapta pentru care a fost condamnat. S-a mai arătat că inculpatul

nu a solicitat continuarea judecății pentru a se constata nevinovăția lui și

asupra infracțiunii prescrise.

de recurs

Analizând recursurile

din perspectiva criticilor formulate se constată următoarele:

Un prim aspect este

legat de faptul că deși recursul pârâtului Statul Român prin ministerul

Finanțelor Publice nu a fost motivat în drept, criticile formulate pot fi

circumscrise în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Analizând motivul de

recurs mai sus amintit, în raport de criticile formulate de cei doi recurenți,

se constată următoarele:

Instanțele au

apreciat corect dispozițiile art. 504 C. proc. pen. când au stabilit, în acest

temei răspunderea Statului pentru prejudiciul creat reclamantului pentru

arestarea sa ilegală în acțiunea penală pornită împotriva acestuia.

Art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. statuează asupra regulii generale de recunoaștere și garantare a

dreptului la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana definitiv

condamnată și care în urma rejudecării cauzei a obținut o hotărâre definitivă

de achitare. De acest drept de reparare a pagubei se bucură și persoana care în

cursul procedurii penale a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod ilegal (art. 504 alin. (2) C. proc. pen.).

Ca urmare, s-a

stabilit în mod corect că reclamantul care a fost inițial condamnat la o

pedeapsă cu închisoarea și ulterior achitat, pentru perioadele de detenție

preventivă suportate pe parcursul procesului penal, are dreptul la despăgubiri

pentru paguba ce i-a fost creată, ca urmare a privării în mod ilegal de

libertate, situația juridică a acestuia fiind reglementată de dispozițiile art.

504 alin. (2) C. proc. pen.

Critica, referitoare

la ignorarea de către instanțe a dispozițiilor alin. (3) al art. 504 C. proc.

pen. în sensul că acțiunea în despăgubiri trebuie să intervină după o

rejudecare a cauzei pentru care există o condamnare definitivă și trebuie să

fie totală, nu este întemeiată.

Alin. (3) al art. 504

C. proc. pen. dispune că "privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)".

Or, în cauză, în mod

corect s-a reținut că împotriva inculpatului s-a dispus inițial reținerea

pentru 24 de ore și, prin două mandate de arestare nr. 737/1999 din 24 martie

1999 și respectiv nr. 745/P/1999 din 2 aprilie 1999 (ultima prelungire prin

Încheierea nr. 889 din 20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare), s-a dispus

apoi arestarea preventivă a inculpatului, începând cu 24 martie 1999, până la 7

mai 1999.

Prin Decizia penală

nr. 75 din 7 mai 1994 care a soluționat recursul împotriva încheierii de

prelungire a duratei arestării preventive, s-a dispus înlocuirea măsurii

arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de

zile cu începere de la 7 mai 1999, dată de la care s-a dispus punerea de îndată

în libertate a inculpatului.

Privarea de libertate

s-a dispus pentru cele trei infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată (conform rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare

din 24 aprilie 2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului O.I.

pentru infracțiunea 288 C. pen., 290 C. pen. și 178 din Legea nr. 141/1997) și

pentru care în final nu s-a stabilit răspunderea penală a acestuia.

Sentința penală nr.

1368/2005 a Judecătoriei Satu Mare a dispus condamnarea inculpatului pentru

cele trei infracțiuni, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de trei

ani închisoare.

Prin Decizia nr.

202/2006 Tribunalul Satu Mare a menținut condamnarea inculpatului la șase luni

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. și a dispus

achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 C. pen. pentru

că această faptă nu există și respectiv pentru infracțiunea prevăzută de art.

178 din Legea nr. 141/1997 pentru că faptei îi lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii.

Prin Decizia penală

nr. 264 R/2008 Curtea de Apel Oradea a menținut achitarea pentru cele două

infracțiuni și a înlăturat condamnarea de șase luni închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., constatând intervenită prescripția

răspunderii penale, fiind dispusă încetarea procesului penal pentru această

faptă.

În raport de această

situație de fapt și de drept nu se poate primi critica din recurs referitoare

la greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

În cauză reclamantul

a fost arestat pe o perioadă de 45 de zile în mod nelegal. Nelegalitatea

măsurii a fost constatată atât prin Decizia penală nr. 75 din 7 mai 1999 a

Tribunalului Satu Mare - care a admis recursul împotriva Sentinței nr. 889 din

20 aprilie 1999 a Judecătoriei Satu Mare și a dispus punerea în libertate a

inculpatului, constatând, în raport de datele cauzei că nu se impune măsura

extremă a arestării (decizie definitivă) - cât și prin soluția definitivă a

cauzei penale, trimiterea în judecată a inculpatului finalizându-se cu

achitarea acestuia.

Dreptul reclamantului

de a fi despăgubit se încadrează astfel în dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., el fiind privat în mod nelegal de libertate în cursul procesului

penal.

Ca urmare

împrejurarea că achitarea s-a produs în fazele de control judiciar, respectiv

în apel și apoi în recurs nu reprezintă un fine de neprimire a cererii de

despăgubiri pentru cazul expres prevăzut de art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Cerința ca acțiunea

să se fi produs în rejudecarea cauzei printr-o hotărâre definitivă de achitare

este relevantă pentru consacrarea generală a dreptului la despăgubire prevăzut

de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și deci nu și pentru cazul special prevăzut

de alin. (2) al acestuia articol care în mod evident și logic nu se referă la

ipoteza prevăzută în alin. (1).

Nu este întemeiată

nici critica referitoare la împrejurarea că măsura arestării fiind luată cu mult

înainte de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru una

din fapte, deci legală, nu s-a creat o pagubă care să dea loc la despăgubiri.

Modalitățile prin

care legiuitorul a considerat că privarea sau restrângerea de libertate s-a produs

în mod ilegal sunt prevăzute în mod expres de alin. (3) al art. 504 C. proc.

pen., mai sus invocat.

Cu privire la

acestea, cum s-a arătat, s-a constatat că măsura arestării a fost infirmată pe

căile legale prevăzute de textul invocat, astfel că în mod corect și temeinic

instanțele au apreciat că în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 504 alin.

(3) C. proc. pen. Din această perspectivă, faptul că pentru o infracțiune

pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, a intervenit ulterior

prescripția răspunderii, nu are relevanță, deoarece ceea ce dă loc la

despăgubire în prezenta cauză, este nelegalitatea măsurii arestării.

Ca urmare,constatarea

caracterului ilegal al măsurii a fost verificată sub aspectul întrunirii

condițiilor impuse de art. 504 alin. (3). Dispozițiile art. 504 alin. (4) C.

proc. pen. se referă la o altă situație (diferită de cea dedusă judecății) și

anume aceea în care arestarea a fost dispusă după intervenția prescripției

faptei.

Criticile referitoare

la împrejurarea că nu s-a probat prejudiciul moral sunt și ele nefondate.

Acțiunea în daune

morale - spre deosebire de acțiunea în daune materiale, în cadrul căreia

trebuie probat un prejudiciu cert atât sub aspectul existenței cât și al

întinderii - impune numai probarea existenței prejudiciului și nu întinderea

acestuia.

Sub acest aspect în

mod corect s-a stabilit că prin arestarea produsă ilegal s-a creat o daună

morală reclamantului care și-a văzut încălcate drepturi fundamentale.

Cuantumul

prejudiciului moral se stabilește potrivit criteriilor generale lăsate la

aprecierea judecătorului, împrejurare justificată de faptul că prin natura sa,

prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind

diferit de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțierile concrete ale

fiecărui caz și de coordonatele specifice fiecărei persoane.

Or, stabilirea

despăgubirilor morale ca urmare a unei judecăți în echitate și nu prin criterii

de evaluare predeterminate este consacrată în mod constant în jurisprudența

instanțelor naționale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca urmare, în mod

corect s-a constatat că în cauză prin arestarea dispusă pe parcursul procesului

penal i s-a creat reclamantului un prejudiciu moral incontestabil, el fiind

privat de un drept fundamental și suportând totodată un prejudiciu de imagine

atât din perspectiva prezentării sale sub această sancțiune extremă în

societate, cât și din perspectiva impresiei pe care o produce o persoană

arestată asupra societății în general și a comunității în care acesta trăiește

în special, precum și asupra familiei sale.

Verificarea,

întrunirii în cauză a criteriilor impuse de art. 505 C. proc. pen., analizate

mai sus, a fost suficientă pentru constatarea împlinirii consecințelor produse

de măsura arestării nelegale asupra reclamantului.

Sub acest din urmă

aspect sarcina probei, prevăzută de art. 1169 C. civ. și utilizarea

dispozițiile art. 1203 C. civ. - în această categorie de acțiuni - este, în mod

evident circumstanțiată dispozițiilor incidente expres prevăzute în legea

specială care, în cauză este C. proc. pen., avute în vedere de cele două

instanțe.

Criticile referitoare

la greșita analiză făcută de instanțe unor documente (înscrisuri) existente la

dosar excede motivul de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). O

analiză a modului în care instanța a apreciat probele în cauză a fost posibilă

până la 2 mai 2001, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care prevedea un asemenea

motiv de recurs, fiind de la acea dată, în mod expres abrogat prin pct. 112 al

O.U.G. nr. 138/2000.

Cât privește

criticile referitoare la cuantumul prejudiciului moral stabilit de instanțe se

constată că acestea sunt întemeiate.

Judecând în echitate

în mod greșit instanța de apel a constatat, referitor la cuantumul despăgubirilor,

că nu s-a formulat, în apel, de către apelantul Ministerului Economiei și

Finanțelor o critică sub aspectul disproporționalității - singura care poate fi

cenzurată.

În apelul său, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat în mod expres, "în

subsidiar, modificarea sentinței în sensul diminuării cuantumului daunelor

morale, întrucât suma de 60.000 RON fixată este vădit disproporțională în

raport cu situația de fapt dedusă judecății și care a rezultat din probele

administrate în cauză".

Înalta Curte

apreciază că suma acordată, 60.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de reclamant este supradimensionată, în raport de

circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei și de coordonatele personale ale

reclamantului stabilite și necontestate în cauză.

Se apreciază că suma

de 15.000 RON, este îndestulătoare în raport de impactul psihic suferit de

reclamant și de familia sa, de consecințele negative create acestora de cele 45

de zile de arest în cursul anului 1999, pe parcursul unui proces penal început

în 1999 și finalizat în anul 2008.

Sub acest aspect se

apreciază că se impune pentru considerentele arătate admiterea recursurilor în

temeiul art. 312, alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării Deciziei

nr. 25/A din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea în sensul admiterii

apelurilor declarate de Statul român și respectiv de Ministerul Public

împotriva Sentinței civile nr. 1169/D din 1 iulie 2009 a Tribunalului Satu

Mare.

Ca urmare, s-a dispus

schimbarea în parte a sentinței în sensul stabilirii cuantumului daunelor

morale la suma de 15.000 RON.

Critica din recursul

Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, referitoare la greșita

aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu ignorarea dispozițiilor

art. 276 C. proc. civ. în raport de faptul că acțiunea a fost admisă în parte,

nu este întemeiată.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească

cheltuieli de judecată.

Potrivit alin. (3) al

acestui articol judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori se va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Ca urmare, simplul

fapt al admiterii în parte a unei acțiuni nu determină în mod automat reducerea

cheltuielilor făcute de parte.

În speță cheltuielile

de judecată acordate reclamantului au reprezentat onorariul avocatului ales.

Or, acest onorariu se

poate reduce sau mări numai corespunzător criteriilor stabilite în mod expres

de alin. (3) al art. 274.

În cauză critica nu

s-a referit la nici un asemenea criteriu care să nu fi fost analizat de

instanță.

Art. 276 C. proc.

civ. invocat prevede o situație specială și anume aceea în care în cazul

"când pretențiile fiecărei părți, au fost încuviințate numai în

parte", situație în care instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre

ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face

compensarea lor".

În cazul dedus

judecății nu au existat însă pretenții reciproce ale reclamantului și,

respectiv, ale pârâtului Statul Român, care să fi fost admise (ambele) în parte

și care să fi impus aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, admițându-se recursurile în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului intimat,

ca urmare a modificării în parte a deciziei Curții de apel și a schimbării în

parte a sentinței Tribunalului, se impune menținerea celorlalte dispoziții ale

deciziei și, respectiv, ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile

declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 25/A

din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă, mixtă.

Modifică în parte

decizia în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public și Statul

Român împotriva Sentinței nr. 169/D din 1 iulie 2008 a Tribunalului Satu Mare,

secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că stabilește cuantumul daunelor la suma de 15.000 RON.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2010.