ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 225/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La 8 octombrie 2008, reclamantul C.V. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la plata sumei

de 150.000 lei, reprezentând daune morale, cauzate de arestarea și

condamnarea sa pe nedrept, în intervalul 18 septembrie 2003 – 17 octombrie

2003.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin.

(4) C. pen., iar prin sentința penală nr. 14 din 7 octombrie 2002 a Judecătoriei

Săliște a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani

și 4 luni închisoare – cu executarea acesteia în regim de detenție –

și obligat la plata sumei de 116.025.000 lei către SC O. SA Orlat.

La 15 decembrie 2002, s-a emis

mandatul de executare a pedepsei, iar la 18 septembrie 2003, în momentul în

care reclamantul a intrat pe teritoriul României, s-a procedat la punerea în

executare a acestuia.

Ulterior, urmare restituirii cauzei

către Parchetul de pe lângă Judecătoria Săliște, s-a

dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. pen.

Investit cu soluționarea cauzei

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 643 din 21

octombrie 2009, a admis acțiunea și în consecință a obligat

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei

de 150.000 lei, cu titlu de prejudiciu moral, cauzat ca urmare a arestării

și condamnării pe nedrept a reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că arestarea

reclamantului a fost nelegală, privarea de libertate a acestuia cauzându-i

un prejudiciu moral, cu impact asupra acelor atribute ale persoanei, care

influențează relațiile sale sociale și cele care se

situează în domeniul afectiv.

Efectul imediat al arestării

abuzive, conchide instanța fondului, îl reprezintă restrângerea

libertății individului și atingerea adusă acelor valori

protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum sunt

onoarea și demnitatea umană, avându-se în vedere că anterior

acestui incident reclamantul era privit în comunitate ca o persoană

decentă și integrată social.

Apelul formulat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost admis în parte de Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, care, prin decizia nr. 44/A din 19

februarie 2010 a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la a-i plăti

reclamantului suma de 12.500 lei, cu titlu de prejudiciu moral, în loc de

150.000 lei cât se stabilise inițial.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că

deși există o prejudiciere morală certă a reclamantului,

care a fost lipsit de libertate în mod nelegal, totuși prima

instanță nu a stabilit corect care este întinderea reparației

cuvenite, în condițiile în care la data încarcerării, cel în

cauză nu era încadrat în muncă, nu era căsătorit și nu

avea copii, astfel încât atingerea adusă reputației sale și deci,

suferința ce i-a fost cauzată, să fi fost majore.

În cauză, au declarat recurs,

în termen legal atât reclamantul C.V., cât și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În recursul său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul

critică hotărârea din apel, pe considerentul cuantumului redus al

despăgubirii stabilită pentru prejudiciul moral suferit, în

condițiile în care, se arată, este de netăgăduit că a

fost victima unei „erori judiciare” fiind cercetat, judecat și condamnat

pentru o faptă pe care nu a comis-o și nelegal privat de libertate.

Astfel, conchide reclamantul, în

cauză s-au probat consecințele grave pe care încarcerarea de 30 de

zile le-a avut asupra sănătății sale, onoarei,

poziției sociale și prestigiului profesional, sub acest aspect,

despăgubirile în cuantum de 150.000 lei acordate de către

instanța de fond, fiind corespunzătoare.

Invocând temeiul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

critică decizia dată în apel, pe considerentul greșitei

cuantificări a daunelor morale, în baza unor aprecieri pur subiective,

„imposibil de controlat judiciar”, reclamantul nereușind să

administreze probe din care să rezulte prejudiciul suferit urmare

privării sale de libertate, suferințele ce i-au fost cauzate și

legătura de cauzalitate dinte acestea și faptul detenției pe o

perioadă de aproximativ o lună.

Tot astfel, se arată, la

pronunțarea hotărârii atacate, instanța și-a întemeiat

soluția, doar pe prezumții, reținute cu nesocotirea

dispozițiilor art. 1203 C. civ., regulile de evaluare a prejudiciului

moral trebuind să fie unele care să asigure o satisfacție

morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat în

speță.

Recursurile se privesc ca nefondate,

urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed:

Prevalent analizei motivelor de

casare invocate, este necesar a lămuri problema – ridicată prin

concluziile orale formulate de reprezentantul Ministerului Public – dacă,

în condițiile abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., s-a

limitat controlul instanței de recurs asupra criteriilor de stabilire a

compensației (despăgubirilor) ce se acordă pentru prejudiciul

moral.

Critica pârâtului privește

două aspecte. Primul, se referă la inexistența prejudiciului, ca

element al răspunderii civile delictuale. Al doilea, privește

criteriile de reparare echitabilă și integrală a daunelor

suferite, astfel că ambele motive de casare (ultimul fiind iterat și

de către reclamant) urmăresc aplicarea corectă la speța

dedusă judecății a prevederilor art. 998 C. civ. și a

principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă

delictuală.

Pe cale de consecință,

dispoziția pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., nu a înlăturat

posibilitatea controlului instanței de recurs asupra criteriilor avute în

vedere de instanțe la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, deoarece aceste

criterii decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului,

principiu legal consacrat de art. 998 C. civ., aplicarea lor poate fi

controlată în continuare pe baza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate de cei

doi recurenți împotriva deciziei atacate, se constată că atât

arestarea preventivă cât și intentarea procesului penal au pricinuit

reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnității, a

creditului moral și a poziției sociale pe care acesta a avut-o

anterior, aspecte ce definesc personalitatea umană.

Însă, așa cum corect a

apreciat instanța de control judiciar, tribunalul a greșit în

aprecierea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului pentru

prejudiciul moral încercat.

Deși, în acest domeniu

operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare,

de apreciere, deoarece dauna morală, oricât de profundă nu se

pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată totuși

că suma de 150.000 lei acordată de prima instanță

reclamantului, cu titlu de despăgubiri morale, depășește

limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere.

Ca atare, reținând corect

că reclamantul a suferit pe parcursul celor 30 de zile de detenție un

prejudiciu moral, instanța de control judiciar a stabilit un cuantum al

despăgubirilor - 12.500 lei - în legătură cu care se

apreciază că se înscrie în limitele unei reparații integrale,

echitabile și adecvate pentru suferința încercată de reclamant,

precum și în exigențele art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

căruia la aprecierea asupra întinderii reparației, trebuie să se

țină seama de perioada restrângerii libertății cât și

de consecințele pe care această restrângere le-a avut asupra

persoanei ori familiei celui în cauză.

Față de cel ce preced,

ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul C.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 44/A din 19 februarie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.