ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 179 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 17330/117/2012 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul F.S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință: Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 5000 lei, reprezentând daune morale pentru perioada de privare nelegală de libertate cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998 dispusă în Dosar nr. 1264/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj. Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru soluționarea dosarului penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 1196/307/2011 și să achite reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că în ceea ce privește pretenția privind acordarea daunelor morale pentru arestarea nelegală, prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, s-a dispus de către procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Cluj, arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998, având în vedere faptul că se află în situația prevăzută de art. 148 lit. e, h din C. pr. penală și reținându-se că în perioada anilor 1994-1998 a folosit diverse sume de bani ale firmelor a căror administrator era, acoperind lipsa cu documente contabile fictive. Această cauză penală a fost soluționată în mod definitiv prin Decizia penală nr. 1914/R/28 noiembrie 2011 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 1196/307/2011, instanța de recurs luând act de retragerea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

S-a mai reținut că în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an și cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial se suprapune cu cea în discuție în prezenta cauză, însă tribunalul apreciază că aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale întrucât vizează un dosar penal diferit, implicit cu fapte penale diferite, iar prejudiciul moral produs este diferit. Tribunalul a reținut că, nu poate fi negată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie fiind evidentă raportându-ne strict la soluția finală de achitare.

Raportat la circumstanțele cauzei, respectiv având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării, tribunalul în baza art. 504 alin. (3) și 505 C. proc. pen. a stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale. În ceea ce privește cea de-a doua pretenție, tribunalul a constatat că dosarul penal în discuție înregistrat în 1998 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a fost soluționat definitiv așa cum s-a arătat de abia în 28 noiembrie 2011, ceea ce totalizează un număr de aproximativ 13 ani. Astfel, cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, după cum urmează: Prin rechizitoriul datat 17 aprilie 2000 întocmit în Dosarul nr. 1264/P/1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj l-a trimis în judecată pe reclamant, pentru infracțiunea prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prev. și ped.

de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare, prev. și ped. de art. 26 rap. la art. 215 1 alin. (1), C. penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința penală nr. 498 din 29 martie 2001, instanța a dispus trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale și refacerea actului de sesizare a instanței. În urma recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, sentința menționată a fost casată în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit Deciziei penale nr. 92 din 20 martie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 285/2002, al Tribunalului Cluj.

Prin Sentința penală nr. 1123 din 24 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr. 4770/2001, în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în vederea completării urmăririi penale. Și această sentință a fost casată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la Judecătoria Cluj-Napoca potrivit Deciziei penale nr. 30/R din 29 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Cluj, Secția penală, în Dosarul nr. 12935/2002. Prin Sentința penală nr. 1065 din 19 iulie 2005 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 2551/2003 s-a încetat procesul penal față de reclamant pentru infracțiunea prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, precum și pentru infracțiunea prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, intervenind prescripția răspunderii penale, totodată reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 26 rap.

la art. 215 1 C. pen. Această sentință a fost din nou desființată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 452/A din 24 octombrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 6529/2005 al Tribunalului Cluj. Prin Sentința penală nr. 145 din 19 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 18134/2005, nr. nou de Dosar nr. 9541/211/2005, reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea credință a creditului societății, prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., rap. la art. 13 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 10 lit. d), C. proc. pen., a fost achitat și pentru săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea credință a creditului societății prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31 /1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în condițiile în care anterior s-au schimbat încadrările juridice.

Această sentință a rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010 și prin retragerea recursului declarat tot de către Parchet, prin Decizia penală nr. 1914/R din 28 noiembrie 2011. Într-o atare situație, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit la obținerea reparării prejudiciului moral cauzat de soluționarea dosarului penal într-o perioadă îndelungată de timp raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și respectiv art. 6 din C.E.D.O.

Chiar dacă nu există un termen șablon în ceea ce privește termenul rezonabil, durata rezonabilă stabilindu-se raportat la complexitatea cauzei, generată de numărul mare de părți, numărul faptelor penale săvârșite, genul acestora, complexitatea probațiunii ce se impune a fi administrată în cauză etc., tribunalul a considerat că soluționarea acestui dosar într-un termen de 13 ani generat de multiplele desființări sau casări ale sentinței primei instanțe, a creat un prejudiciu moral reclamantului. Raportat la aceste circumstanțe, tribunalul a considerat că pentru toate acestea, reclamantului i se cuvine suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind incidente prevederile art. 998 C. civ. În baza art. 276 C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, a fost obligat să suporte o parte din cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial, proporțional cu pretențiile admise, respectiv suma de 1.000 lei, din totalul de 2.992 lei, conform bonurilor fiscale și contractelor de asistență juridică încheiate de reclamant cu avocat B.M.E. Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 831/A/2014 din 26 septembrie 2014 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și reclamantul F.S. împotriva Sentinței civile nr. 179 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Cluj.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, în ce privește apelul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a reținut, în esență, că reparația a fost acordată pentru măsura luată prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, prin care s-a dispus de către procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Cluj arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998, în condițiile în care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent măsura în care măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar la punerea în executare trebuia să se țină seama că reclamantul era privat de libertate în altă cauză penală.

S-a reținut că punerea în executare a măsurii este un aspect care ține de domeniul dreptului penal, dar, dacă reclamantul era privat de libertate în alt dosar, aceasta nu înseamnă că nu este o măsură, o faptă diferită, care are efecte asupra realității, asupra psihicului reclamantului. Chiar dacă în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an și cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial se suprapune cu cea în discuție în prezenta cauză, aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două cauze penale din două dosare diferite, cu fapte penale distincte.

Astfel, s-a apreciat că prejudiciul moral există, și este diferit întrucât fiecare are izvorul său distinct. Consecințele psihice pe care asemenea măsuri, luate în dosare penale, le produc sunt diferite, chiar dacă au un impact distinct, pe fondul privării de libertate în altă cauză, astfel că în percepția persoanei fiecare măsură se va reflecta cu certitudine, chiar dacă de o manieră diferită. Nu se poate afirma că dacă o persoană este privată de libertate într-un dosar penal atunci orice alte măsuri din oricâte alte dosare penale nu vor produce efecte, în condițiile în care unele dintre măsuri sunt nelegale. În aceste condiții trebuie constatată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la soluția finală de achitare.

S-a apreciat că în măsura în care motivul privind petitul 1 este respins, motivul privind acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantum mai redus, fiind subsidiar acestuia, va fi respins ca o consecință logică. Relativ la apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a reținut, în esență, că în ce privește suprapunerea perioadei de lipsire nelegală de libertate de 1 lună pe perioada de 5 luni în care privarea de libertate a fost legală, aceste aspecte sunt comune cu cele invocate de către pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, prin urmare și motivarea privind respingerea motivului de apel a acelui pârât este valabilă în egală măsură pentru același motiv de apel al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acest motiv de apel este nefondat deoarece tocmai raportat la circumstanțele cauzei, respectiv având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării, tribunalul a stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale, iar suma de 5.000 lei este o sumă care poate fi apreciată că acoperă prejudiciul, tocmai având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării. S-a apreciat că dacă se are în vedere durata restrânsă a arestării, atunci înseamnă că pentru o durata mai mare s-ar fi acordat proporțional o sumă mai mare, dar instanța a apreciat această durată tocmai pentru a micșora pretențiile. Mai sus s-a reținut de către instanța de apel constatarea vătămării adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la soluția finală de achitare.

Această vătămare produce un prejudiciu care trebuie reparat, iar cele vătămate se constituie la rândul lor în criterii care pot sta la baza estimării reparației necesare. Și din acest punct de vedere suma de 5000 lei este o apreciere corectă a reparației. În ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru soluționarea cu întârziere a dosarului penal finalizat prin Decizia penala numărul 1914/R din 28 noiembrie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Cluj în Dosarul cu numărul 1196/307/2011, întemeiată îndeosebi pe art. 6 CEDO, s-a apreciat că acest motiv de apel este nefondat deoarece nici reclamantul și nici instanța de fond nu au susținut că acest capăt de cerere se întemeiază pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., ci pe cele ale art. 20 respectiv 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O. Astfel, s-a apreciat că instanța de fond a indicat legea internă, anume Constituția României, iar apoi mai trebuie observat că potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, anume în speță art. 6 din C.E.D.O., care au un cuprins asemănător cu cel al art. 21 alin. (3) din Constituția României, în ce privește soluționarea în termen rezonabil a proceselor.

Instanța de apel a reținut că pârâtul a invocat prin întâmpinare excepția prescripției reglementată de Legea nr. 303/2004 iar instanța de fond, la termenul din 05 martie 2013), a respins această excepție, prin urmare instanța de fond a răspuns acestei excepții, în sensul respingerii, astfel că susținerea apelantului că instanța de fond nu a dat răspuns nu este fondată. În ceea ce privește excepția prescripției extinctive, s-a reținut că prezenta acțiune nu se fundamentează pe dispozițiile speciale cuprinse în Codul de procedură penală, ci pe cele ale Constituției Românei și ale articolului 6 CEDO, termenul de prescripție nu este cel de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Instanța de apel a reținut că tergiversarea procesului a rezultat în principal din multiplele trimiteri spre rejudecare, care nu s-au datorat reclamantului ci unor aspecte de drept procesual sau material penal reținute în motivarea hotărârilor penale. S-a apreciat că temeiul răspunderii este un aspect diferit de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, chiar dacă temeiul răspunderii este unul obiectiv, temeiul acordării cheltuielilor de judecată este cel al culpei procesuale, iar din acest punct de vedere pârâtul s-a aflat și se află în culpă procesuală, pentru că reclamantul a fost nevoit să formuleze prezenta acțiune, deoarece în alt fel nu și-ar fi putut valorifica drepturile sale.

În ce privește cuantumul onorariului acordat, s-a apreciat că acesta nu este unul exagerat pentru că suma de 1.000 lei a fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în primul rând munca depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de cuantumul sumelor solicitate și a celor acordate, însă trebuie ținut seama și de textul art. 276 C. proc. civ. care permite aprecierea acordării parțiale a cheltuielilor de judecată în condițiile în care pretențiile părții au fost încuviințate doar parțial. Cu privire la apelul formulat de reclamantul F.S., instanța de apel a constatat, ca și instanța de fond, vătămarea adusă reclamantului prin a doua arestare, constând în lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la soluția finală de achitare, ca și consecințele concrete ale măsurii asupra reclamantului, detaliate aici cu privire la lezare.

Această vătămare produce un prejudiciu care trebuie reparat, iar cele vătămate se constituie la rândul lor în criterii care pot sta la baza estimării reparației necesare. Și din acest punct de vedere suma de 5000 lei este o apreciere corectă a reparației. S-a subliniat că această sumă acoperă doar daunele pentru privarea nelegală de libertate și a avut în vedere toate motivele invocate de către reclamant, pentru că atunci când a avut în vedere lezarea demnității, integrității psihice și a vieții de familie, a luat în considerare cele invocate de către reclamant că ar fi fost afectate. Totodată s-a reținut că apelantul nu arată de unde deduce din hotărâre că se vorbește despre injusta îmbogățire, iar în ce privește susținerea că a pierdut totul în decursul procesului penal în cauză, mai sus sunt expuse motivele și criteriile ce au fost și au putut fi luate în considerare la acordarea sumelor pentru prejudiciul cauzat.

S-a mai constatat că prejudiciul cauzat reclamantului provine din privarea nelegală de libertate și lezarea demnității, integrității psihice și a vieții de familie, iar la repararea acestui prejudiciu au fost analizate toate criteriile ce pot fi reținute, criterii care se circumscriu noțiunii invocate de apelant de drept la viață și trai decent. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate s-a apreciat că, considerentele expuse mai sus la apelul pârâtului Statului Român prin M.F.P. în ce privește aspectul cheltuielilor de judecată sunt valabile și cu privire la același aspect din apelul reclamantului. Astfel, în ce privește cuantumul onorariului acordat acesta este unul rezonabil pentru că suma de 1000 lei a fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în primul rând munca depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de cuantumul sumelor solicitate și a celor acordate, însă trebuie ținut seama și de textul art. 276 C. proc.

civ. care permite aprecierea acordării parțiale a cheltuielilor de judecată în condițiile în care pretențiile părții au fost încuviințate doar parțial. Pretențiile reclamantului au fost apreciate de către prima instanță ca fiind fondate, dar numai în parte însă, ceea ce se constituie în chiar ipoteza reglementată de art. 276 C. proc. civ., text care permite încuviințarea numai în parte a cheltuielilor de judecată raportat chiar la măsura admiterii în parte a pretențiilor. S-a apreciat că susținerea apelantului privind faptul că onorariul avocațial nu face parte din cheltuielile judiciare prevăzute de lege (taxe judiciare, cheltuieli cu expertize și alte echivalențe) și prin urmare nu pot fi aplicate prevederile art. 276 C. proc.

civ., este nefondată deoarece referirile la taxe judiciare, cheltuieli cu expertize și alte echivalențe, se fac raportat la art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează acordarea integrală a cheltuielilor, chiar dacă se indică de către apelant art. 276 C. proc. civ., iar cele două texte legale reglementează ipoteze diferite. Împotriva acestei decizii atât reclamantul F.S. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recursuri. Recursul reclamantului F.S. În susținerea cererii de recurs, recurentul, fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază, consideră că în concordanță cu prevederile Constituției României, statul are obligația de a asigura cetățenilor săi dreptul la viață și la un trai decent.

Recurentul susține că în condițiile în care prin acțiunile instituțiilor statului asupra persoanei sale a ajuns în situația de a nu avea nici o sursă proprie de întreținere, s-a îmbolnăvit grav, iar viața sa socială a fost distrusă complet. Pentru aceste motive recurentul a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul acordării despăgubirilor morale la nivelul solicitat și a cheltuielilor de judecată în totalitate. Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul, după redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate, a arătat, în esență, că instanța de apel nu a răspuns întrebării de a identifica legea internă care conține neconcordanțe cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Prezentând reținerea instanței de apel privind prescripția extinctivă, recurentul apreciază că soluția instanței de apel ca și a primei instanțe este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale la situația de fapt. În opinia recurentului perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998, se suprapune peste cea în care reclamantul și-a ispășit pedeapsa de 5 luni închisoare la care a fost condamnat definitiv și pentru care acesta a primit despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj. Astfel că atâta vreme cât, atât în speța analizată, cât și în cea din Dosarul nr. 4193/117/2005, se poate reține o singură faptă cauzatoare de prejudicii și anume aceea a privării de libertate în mod nelegal, dar și având în vedere faptul că cele două dosare penale au avut la origine același dosar mamă care a fost disjuns, consideră că soluția instanței de apel și de fond de obligare a Statului Român prin M.F.P.

la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este legală. Recurentul consideră, totodată, că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale în cuantum de 30.000 lei, este prea mare prin raportare la circumstanțele cauzei, contrar celor reținute de instanța de apel. Recurentul susține că soluția instanței de fond este nelegală atâta vreme cât pretențiile reclamantului pentru tergiversarea cauzei sale penale nu se încadrează în dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar instanța de fond trebuia să indice înainte de toate legea internă căreia se circumscriu pretențiile reclamantului. În al doilea rând, recurentul susține că prevederile art. 6 C.E.D.O.

pe care-și întemeiază instanța de fond soluția de acordare a despăgubirilor pentru tergiversarea cauzei penale în discuție, consacră principiul prezumției de nevinovăție în materie penală și enumeră drepturile acuzatului: dreptul la informare, dreptul de a-și pregăti apărarea, dreptul de a se apăra el însuși sau de a fi apărat de un avocat ales din oficiu, dreptul de a audia martori, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret. În opinia recurentului, atâta vreme cât reclamantul a avut parte de un proces penal în care, în final a avut câștig de cauză, se poate interpreta și în sensul că tergiversarea s-a datorat deopotrivă faptului că reclamantului i-a fost oferită posibilitatea să se folosească de toate mijloacele de apărare pe care constituția și legislația penală le prevede pentru cetățenii români.

Dealtfel, susține recurentul, la pronunțarea soluției de obligare a statului român față de reclamant pentru tergiversarea soluționării procesului penal în care acesta a fost cercetat, instanța de fond și de apel trebuia să analizeze și alte circumstanțe, precum acelea din care să rezulte în ce proporție amânările repetate ale cauzei penale s-au datorat și atitudinii reclamantului. Recurentul critică decizia recurată și în ce privește soluționarea cererii accesorii de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, în primul rând pentru faptul că, în speță, Statul Român prin M.F.P. nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea rând, pentru faptul că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este prea mare prin raportare la circumstanțele cauzei, în mod greșit instanța de fond legând onorariul acordat de cuantumul obligațiilor stabilite în sarcina pârâtului.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 179 din 29 martie 2014 a Tribunalului Cluj cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului. Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. a luat în examinare excepția nulității cererii de recurs formulată de reclamantul F.S. Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9. Or, recurentul-reclamant nu numai că nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., dar dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nici nu a făcut posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute procedural de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al deciziei atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Din rezumarea motivelor de recurs rezultă cu evidență că s-au formulat critici pe aspecte de netemeinicie, critici ce nu pot fi analizate în această cale de atac extraordinară.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc critici propriu-zise asupra deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, criticând în esență, modul în care instanța de apel a analizat probele administrate. Simpla nemulțumire a părții, cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii, referirile la prevederile Constituției României fără privind obligația statului de a asigura cetățenilor săi dreptul la viață și la un trai decent, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Constatând că recurentul nu s-a conformat obligației prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte va aplica cererii de recurs formulată de reclamantul F.S. sancțiunea nulității. Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând trebuie subliniat faptul că, motivele de recurs sunt expuse prin redarea unor fragmente din considerentele deciziei recurate, fără a indica în concret aspectele de nelegalitate , astfel că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., astfel încât criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul se raportează la sentința primei instanțe. Prin urmare, fără să formuleze critici concrete ale deciziei recurate susceptibile de cenzură în recurs, recurenta face abstracție de existența judecății anterioare și revine în recurs cu același susțineri făcute în motivarea apelului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, obiectul judecății constituindu-l analiza legalității hotărârii pronunțate în apel, astfel că Înalta Curte, nu va analiza criticile formulate împotriva sentinței instanței de fond . Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii. Susținerea recurentului privind faptul că perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998, se suprapune peste cea în care reclamantul și-a ispășit pedeapsa de 5 luni închisoare la care a fost condamnat definitiv și pentru care acesta a primit despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj, considerând că soluția instanței de apel de obligare a Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este legală, nu poate fi reținută.

Astfel, instanța de apel în mod corect a constatat că reparația a fost acordată pentru măsura luată prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998, în condițiile în care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent dacă a fost executată sau nu măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar în punerea în executare trebuia să se țină seama că reclamantul era privat de libertate în altă cauză penală.

Totodată, așa cum corect a reținut instanța de apel, chiar dacă în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an și cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial se suprapune cu cea în discuție în prezenta cauză, aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două cauze penale din două dosare diferite, cu fapte penale distincte. Întreaga argumentare a recurentului privind nelegalitatea obligării pârâtului la plata daunelor morale va fi respinsă ca nefondată, având în vedere că cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanța de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma verificării aplicării criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situații de fapt, ce ține, de altfel, de valoarea concretă a daunelor morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană , se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate. Cât timp au fost respectate aceste cerințe, nu se poate vorbi de o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie. Înalta Curte consideră că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

În speță, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente și a principiilor aplicabile în această materie, stabilind că prin vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare, prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la soluția finală de achitare daunele morale acordate reprezintă o apreciere corectă a reparației. Curtea de apel a expus pe larg criteriile la care s-a raportat, a arătat împrejurările reținute în plus față de instanța de fond, dezvoltând considerente în acest sens, astfel încât reluarea acestor aspecte în recurs constituie doar o problemă de netemeinicie.

În cauză, instanța de apel a fost interesată/preocupată de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor. Ca atare, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanța de apel respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, sens în care nu se impune micșorarea lor pentru pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie. Nu poate fi reținută spre analiză susținerea recurentului că tergiversarea cauzei penale s-ar datora și atitudinii reclamantului, întrucât aceasta reprezintă o situație de fapt ce nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

Deși recurentul face trimiteri la art. 6 din C.E.D.O., acesta nu indică în mod concret în ce măsură instanța de apel nu a respectat menționatele dispoziții, criticile fiind făcute numai în ce privește sentința instanței de fond, ce nu mai pot fi analizate în recurs față de faptul că acestea au făcut deja obiectul analizei instanței de apel. Recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, în primul rând pentru faptul că, în speță, Statul Român prin M.F.P. nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea rând pentru faptul că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este prea mare prin raportare la circumstanțele cauzei, instanța de fond legând onorariul acordat de cumulul obligațiilor stabilite în sarcina pârâtului.

Critica va fi respinsă întrucât recurentul nu a arătat în ce constă greșeala instanței de apel, nu a arătat concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și acordarea acestora de către instanța de apel, făcând iarăși doar referiri la reținerile instanței de fond, care nu mai pot fi reanalizate în recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclaman tul F.S. împotriva deciziei civile nr. 831/A/2014 din 26 septe mbrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâ tul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin A.J.F.P. Cluj împotriva Deciziei civile nr. 831/A/2014 din 26 septe mbrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.