ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 179 din 28 martie

2014 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 17330/117/2012 s-a admis în

parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul F.S. împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:

Pârâtul a fost

obligat să achite reclamantului suma de 5000 lei, reprezentând daune morale

pentru perioada de privare nelegală de libertate cuprinsă între 23 noiembrie

1998 - 22 decembrie 1998 dispusă în Dosar nr. 1264/P/1998 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Cluj.

Pârâtul a fost

obligat să achite reclamantului suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale

pentru soluționarea dosarului penal finalizat prin Decizia penală nr. 1914/R

din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 1196/307/2011

și să achite reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a hotărî

astfel Tribunalul a reținut că în ceea ce privește pretenția privind acordarea

daunelor morale pentru arestarea nelegală, prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie

1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, s-a dispus de către procurorul de pe lângă

Parchetul Tribunalului Cluj, arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de

30 de zile, cu începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998,

având în vedere faptul că se află în situația prevăzută de art. 148 lit. e, h

din C. pr. penală și reținându-se că în perioada anilor 1994-1998 a folosit diverse sume de bani ale firmelor a căror administrator era, acoperind lipsa cu

documente contabile fictive.

Această cauză penală

a fost soluționată în mod definitiv prin Decizia penală nr. 1914/R/28 noiembrie

2011 pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 1196/307/2011,

instanța de recurs luând act de retragerea recursului declarat de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

S-a mai reținut că în

Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune

morale pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an și

cinci luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial

se suprapune cu cea în discuție în prezenta cauză, însă tribunalul apreciază că

aceasta nu constituie un impediment în acordarea daunelor morale întrucât

vizează un dosar penal diferit, implicit cu fapte penale diferite, iar prejudiciul

moral produs este diferit.

Tribunalul a reținut

că, nu poate fi negată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua

arestare, lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie fiind

evidentă raportându-ne strict la soluția finală de achitare.

Raportat la

circumstanțele cauzei, respectiv având în vedere durata restrânsă de o lună a

măsurii arestării, tribunalul în baza art. 504 alin. (3) și 505 C. proc. pen. a

stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește

cea de-a doua pretenție, tribunalul a constatat că dosarul penal în discuție

înregistrat în 1998 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a fost soluționat

definitiv așa cum s-a arătat de abia în 28 noiembrie 2011, ceea ce totalizează

un număr de aproximativ 13 ani.

Astfel, cauza a

parcurs mai multe cicluri procesuale, după cum urmează:

Prin rechizitoriul

datat 17 aprilie 2000 întocmit în Dosarul nr. 1264/P/1998 Parchetul de pe lângă

Tribunalul Cluj l-a trimis în judecată pe reclamant, pentru infracțiunea prev.

de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de fals

intelectual, prev. și ped. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la

delapidare, prev. și ped. de art. 26 rap. la art. 215

1

alin. (1), C.

penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen.

Prin sentința penală nr.

498 din 29 martie 2001, instanța a dispus trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru completarea urmăririi penale și refacerea

actului de sesizare a instanței.

În urma recursului

declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, sentința menționată

a fost casată în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea

judecății la Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit Deciziei penale nr. 92 din 20

martie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 285/2002, al Tribunalului Cluj.

Prin Sentința penală nr.

1123 din 24 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr.

4770/2001, în baza art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în vederea completării urmăririi penale.

Și această sentință a

fost casată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei pentru continuarea

judecății la Judecătoria Cluj-Napoca potrivit Deciziei penale nr. 30/R din 29

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Cluj, Secția penală, în Dosarul nr. 12935/2002.

Prin Sentința penală nr.

1065 din 19 iulie 2005 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 2551/2003

s-a încetat procesul penal față de reclamant pentru infracțiunea prev. de art. 194

pct. 5 din Legea nr. 31/1990, precum și pentru infracțiunea prev. de art. 40 din

Legea nr. 82/1991, intervenind prescripția răspunderii penale, totodată

reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 26 rap. la art. 215

1

C. pen.

Această sentință a

fost din nou desființată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond, Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 452/A

din 24 octombrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 6529/2005 al Tribunalului Cluj.

Prin Sentința penală nr.

145 din 19 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 18134/2005,

nr. nou de Dosar nr. 9541/211/2005, reclamantul a fost achitat pentru

săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea credință a creditului societății,

prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 13 alin. (1) și (2)

C. proc. pen., art. 10 lit. d), C. proc. pen., a fost achitat și pentru

săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea credință a creditului societății

prev. de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31 /1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 13 C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual,

prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

în condițiile în care anterior s-au schimbat încadrările juridice.

Această sentință a

rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Cluj-Napoca, prin Decizia penală nr. 86/A din 12 martie 2010 și

prin retragerea recursului declarat tot de către Parchet, prin Decizia penală nr.

1914/R din 28 noiembrie 2011.

Într-o atare

situație, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit la obținerea

reparării prejudiciului moral cauzat de soluționarea dosarului penal într-o

perioadă îndelungată de timp raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din

Constituția României și respectiv art. 6 din C.E.D.O.

Chiar dacă nu există

un termen șablon în ceea ce privește termenul rezonabil, durata rezonabilă

stabilindu-se raportat la complexitatea cauzei, generată de numărul mare de

părți, numărul faptelor penale săvârșite, genul acestora, complexitatea

probațiunii ce se impune a fi administrată în cauză etc., tribunalul a

considerat că soluționarea acestui dosar într-un termen de 13 ani generat de

multiplele desființări sau casări ale sentinței primei instanțe, a creat un

prejudiciu moral reclamantului.

Raportat la aceste

circumstanțe, tribunalul a considerat că pentru toate acestea, reclamantului i

se cuvine suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind incidente

prevederile art. 998 C. civ.

În baza art. 276 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului, a fost obligat să suporte o

parte din cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial, proporțional

cu pretențiile admise, respectiv suma de 1.000 lei, din totalul de 2.992 lei,

conform bonurilor fiscale și contractelor de asistență juridică încheiate de

reclamant cu avocat B.M.E.

Curtea de Apel Cluj, secția

I civilă, prin decizia civilă nr. 831/A/2014 din 26 septembrie 2014 a respins

ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și reclamantul F.S. împotriva Sentinței civile

nr. 179 din 28 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Cluj.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel, în ce privește apelul formulat de pârâtul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a reținut, în esență, că reparația a

fost acordată pentru măsura luată prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul

nr. 1264/P/1998, prin care s-a dispus de către procurorul de pe lângă Parchetul

Tribunalului Cluj arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile,

cu începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998, în condițiile

în care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent măsura în care

măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar la punerea în

executare trebuia să se țină seama că reclamantul era privat de libertate în

altă cauză penală.

S-a reținut că

punerea în executare a măsurii este un aspect care ține de domeniul dreptului

penal, dar, dacă reclamantul era privat de libertate în alt dosar, aceasta nu

înseamnă că nu este o măsură, o faptă diferită, care are efecte asupra

realității, asupra psihicului reclamantului.

Chiar dacă în Dosarul

nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale

pentru o perioadă de privare de libertate în mod nelegal de un an și cinci

luni, cu începere din data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial se

suprapune cu cea în discuție în prezenta cauză, aceasta nu constituie un

impediment în acordarea daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două

cauze penale din două dosare diferite, cu fapte penale distincte.

Astfel, s-a apreciat

că prejudiciul moral există, și este diferit întrucât fiecare are izvorul său

distinct.

Consecințele psihice

pe care asemenea măsuri, luate în dosare penale, le produc sunt diferite, chiar

dacă au un impact distinct, pe fondul privării de libertate în altă cauză,

astfel că în percepția persoanei fiecare măsură se va reflecta cu certitudine,

chiar dacă de o manieră diferită.

Nu se poate afirma că

dacă o persoană este privată de libertate într-un dosar penal atunci orice alte

măsuri din oricâte alte dosare penale nu vor produce efecte, în condițiile în

care unele dintre măsuri sunt nelegale.

În aceste condiții

trebuie constatată vătămarea adusă reclamantului prin această a doua arestare,

prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la

soluția finală de achitare.

S-a apreciat că în

măsura în care motivul privind petitul 1 este respins, motivul privind acordarea

unor cheltuieli de judecată în cuantum mai redus, fiind subsidiar acestuia, va

fi respins ca o consecință logică.

Relativ la apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., s-a reținut, în esență, că în ce

privește suprapunerea perioadei de lipsire nelegală de libertate de 1 lună pe

perioada de 5 luni în care privarea de libertate a fost legală, aceste aspecte

sunt comune cu cele invocate de către pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul

Cluj, prin urmare și motivarea privind respingerea motivului de apel a acelui

pârât este valabilă în egală măsură pentru același motiv de apel al pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acest motiv de apel

este nefondat deoarece tocmai raportat la circumstanțele cauzei, respectiv

având în vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării, tribunalul a

stabilit suma de 5.000 de lei cu titlu de daune morale, iar suma de 5.000 lei

este o sumă care poate fi apreciată că acoperă prejudiciul, tocmai având în

vedere durata restrânsă de o lună a măsurii arestării.

S-a apreciat că dacă

se are în vedere durata restrânsă a arestării, atunci înseamnă că pentru o

durata mai mare s-ar fi acordat proporțional o sumă mai mare, dar instanța a

apreciat această durată tocmai pentru a micșora pretențiile.

Mai sus s-a reținut

de către instanța de apel constatarea vătămării adusă reclamantului prin

această a doua arestare, prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții

de familie, raportat la soluția finală de achitare.

Această vătămare

produce un prejudiciu care trebuie reparat, iar cele vătămate se constituie la

rândul lor în criterii care pot sta la baza estimării reparației necesare. Și

din acest punct de vedere suma de 5000 lei este o apreciere corectă a

reparației.

În ceea ce privește

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

30.000 lei cu titlu de daune morale pentru soluționarea cu întârziere a

dosarului penal finalizat prin Decizia penala numărul 1914/R din 28 noiembrie 2011

pronunțata de Curtea de Apel Cluj în Dosarul cu numărul 1196/307/2011,

întemeiată îndeosebi pe art. 6 CEDO, s-a apreciat că acest motiv de apel este

nefondat deoarece nici reclamantul și nici instanța de fond nu au susținut că

acest capăt de cerere se întemeiază pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., ci

pe cele ale

art.

20 respectiv 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O.

Astfel,

s-a apreciat că instanța de fond a indicat legea internă, anume Constituția

României, iar apoi mai trebuie observat că potrivit art. 20 din Constituția

României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care

România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, anume în speță art.

6 din C.E.D.O., care au un cuprins asemănător cu cel al art. 21 alin. (3) din

Constituția României, în ce privește soluționarea în termen rezonabil a

proceselor.

Instanța de apel a

reținut că pârâtul a invocat prin întâmpinare excepția prescripției

reglementată de Legea nr. 303/2004 iar instanța de fond, la termenul din 05

martie 2013), a respins această excepție, prin urmare instanța de fond a

răspuns acestei excepții, în sensul respingerii, astfel că susținerea

apelantului că instanța de fond nu a dat răspuns nu este fondată.

În ceea ce privește

excepția prescripției extinctive, s-a reținut că prezenta acțiune nu se

fundamentează pe dispozițiile speciale cuprinse în Codul de procedură penală,

ci pe cele ale Constituției Românei și ale articolului 6 CEDO, termenul de

prescripție nu este cel de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004,

ci cel de 3 ani prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă.

Instanța de apel a

reținut că tergiversarea procesului a rezultat în principal din multiplele

trimiteri spre rejudecare, care nu s-au datorat reclamantului ci unor aspecte

de drept procesual sau material penal reținute în motivarea hotărârilor penale.

S-a apreciat că

temeiul răspunderii este un aspect diferit de temeiul acordării cheltuielilor

de judecată, chiar dacă temeiul răspunderii este unul obiectiv, temeiul acordării

cheltuielilor de judecată este cel al culpei procesuale, iar din acest punct de

vedere pârâtul s-a aflat și se află în culpă procesuală, pentru că reclamantul

a fost nevoit să formuleze prezenta acțiune, deoarece în alt fel nu și-ar fi

putut valorifica drepturile sale.

În ce privește

cuantumul onorariului acordat, s-a apreciat că acesta nu este unul exagerat

pentru că

suma

de 1.000 lei a fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în

primul rând munca depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de

cuantumul sumelor solicitate și a celor acordate, însă trebuie ținut seama și

de textul art. 276 C. proc. civ. care permite aprecierea acordării parțiale a

cheltuielilor de judecată în condițiile în care pretențiile părții au fost

încuviințate doar parțial.

Cu privire la apelul

formulat de reclamantul F.S., instanța de apel a constatat, ca și instanța de

fond, vătămarea adusă reclamantului prin a doua arestare, constând în lezarea

demnității, integrității psihice, vieții de familie, raportat la soluția finală

de achitare, ca și consecințele concrete ale măsurii asupra reclamantului,

detaliate aici cu privire la lezare.

Această vătămare

produce un prejudiciu care trebuie reparat, iar cele vătămate se constituie la

rândul lor în criterii care pot sta la baza estimării reparației necesare. Și

din acest punct de vedere suma de 5000 lei este o apreciere corectă a

reparației.

S-a subliniat că

această sumă acoperă doar daunele pentru privarea nelegală de libertate și a

avut în vedere toate motivele invocate de către reclamant, pentru că atunci

când a avut în vedere

lezarea

demnității, integrității psihice și a vieții de familie, a luat în considerare

cele invocate de către reclamant că ar fi fost afectate.

Totodată s-a reținut

că apelantul nu arată de unde deduce din hotărâre că se vorbește despre injusta

îmbogățire, iar în ce privește susținerea că a pierdut totul în decursul

procesului penal în cauză, mai sus sunt expuse motivele și criteriile ce au

fost și au putut fi luate în considerare la acordarea sumelor pentru

prejudiciul cauzat.

S-a mai constatat că

prejudiciul cauzat reclamantului provine din privarea nelegală de libertate și

lezarea demnității,

integrității psihice și a vieții de familie, iar la repararea acestui

prejudiciu au fost analizate toate criteriile ce pot fi reținute, criterii care

se circumscriu noțiunii invocate de apelant de drept la viață și trai decent.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată acordate s-a apreciat că, considerentele expuse mai

sus la apelul pârâtului Statului Român prin M.F.P. în ce privește aspectul

cheltuielilor de judecată sunt valabile și cu privire la același aspect din

apelul reclamantului.

Astfel, în ce

privește cuantumul onorariului acordat acesta este unul rezonabil pentru că

suma de 1000 lei a

fost acordată din totalul de 2.992 lei, având în vedere în primul rând munca

depusă de avocat, muncă ce era necesară indiferent de cuantumul sumelor

solicitate și a celor acordate, însă trebuie ținut seama și de textul art. 276 C.

proc. civ. care permite aprecierea acordării parțiale a cheltuielilor de

judecată în condițiile în care pretențiile părții au fost încuviințate doar

parțial.

Pretențiile

reclamantului au fost apreciate de către prima instanță ca fiind fondate, dar

numai în parte însă, ceea ce se constituie în chiar ipoteza reglementată de

art. 276 C. proc.

civ., text care permite încuviințarea numai în parte a cheltuielilor de

judecată raportat chiar la măsura admiterii în parte a pretențiilor.

S-a apreciat că

susținerea apelantului privind faptul că onorariul avocațial nu face parte din

cheltuielile judiciare prevăzute de lege (taxe judiciare, cheltuieli cu

expertize și alte echivalențe) și prin urmare nu pot fi aplicate prevederile art.

276 C. proc. civ., este nefondată deoarece referirile la taxe judiciare,

cheltuieli cu expertize și alte echivalențe, se fac raportat la art. 274 alin. (2)

C. proc. civ., care reglementează acordarea integrală a cheltuielilor, chiar

dacă se indică de către apelant art. 276 C. proc. civ., iar cele două texte

legale reglementează ipoteze diferite.

Împotriva acestei

decizii atât reclamantul F.S. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice au declarat recursuri.

Recursul

reclamantului F.S.

În susținerea cererii

de recurs, recurentul, fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază,

consideră că în concordanță cu prevederile Constituției României, statul are

obligația de a asigura cetățenilor săi dreptul la viață și la un trai decent.

Recurentul susține că

în condițiile în care prin acțiunile instituțiilor statului asupra persoanei

sale a ajuns în situația de a nu avea nici o sursă proprie de întreținere, s-a

îmbolnăvit grav, iar viața sa socială a fost distrusă complet.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul acordării

despăgubirilor morale la nivelul solicitat și a cheltuielilor de judecată în

totalitate.

Recursul pârâtului

Statul Român prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs invocat, recurentul, după redarea unor fragmente din

considerentele deciziei recurate, a arătat, în esență, că instanța de apel nu a

răspuns întrebării de a identifica legea internă care conține neconcordanțe cu

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte.

Prezentând reținerea

instanței de apel privind prescripția extinctivă, recurentul apreciază că

soluția instanței de apel ca și a primei instanțe este rezultatul interpretării

și aplicării greșite a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În opinia

recurentului perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie 1998, se

suprapune peste cea în care reclamantul și-a ispășit pedeapsa de 5 luni

închisoare la care a fost condamnat definitiv și pentru care acesta a primit

despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj. Astfel că atâta

vreme cât, atât în speța analizată, cât și în cea din Dosarul nr. 4193/117/2005,

se poate reține o singură faptă cauzatoare de prejudicii și anume aceea a

privării de libertate în mod nelegal, dar și având în vedere faptul că cele

două dosare penale au avut la origine același dosar mamă care a fost disjuns,

consideră că soluția instanței de apel și de fond de obligare a Statului Român

prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este

legală.

Recurentul consideră,

totodată, că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale în cuantum de

30.000 lei, este prea mare prin raportare la circumstanțele cauzei, contrar

celor reținute de instanța de apel.

Recurentul susține că

soluția instanței de fond este nelegală atâta vreme cât pretențiile

reclamantului pentru tergiversarea cauzei sale penale nu se încadrează în

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar instanța de fond trebuia să indice

înainte de toate legea internă căreia se circumscriu pretențiile reclamantului.

În al doilea rând,

recurentul susține că prevederile art. 6 C.E.D.O. pe care-și întemeiază

instanța de fond soluția de acordare a despăgubirilor pentru tergiversarea

cauzei penale în discuție, consacră principiul prezumției de nevinovăție în

materie penală și enumeră drepturile acuzatului: dreptul la informare, dreptul

de a-și pregăti apărarea, dreptul de a se apăra el însuși sau de a fi apărat de

un avocat ales din oficiu, dreptul de a audia martori, dreptul de a beneficia

de serviciile unui interpret.

În opinia

recurentului, atâta vreme cât reclamantul a avut parte de un proces penal în care,

în final a avut câștig de cauză, se poate interpreta și în sensul că

tergiversarea s-a datorat deopotrivă faptului că reclamantului i-a fost oferită

posibilitatea să se folosească de toate mijloacele de apărare pe care

constituția și legislația penală le prevede pentru cetățenii români.

Dealtfel, susține

recurentul, la pronunțarea soluției de obligare a statului român față de

reclamant pentru tergiversarea soluționării procesului penal în care acesta a

fost cercetat, instanța de fond și de apel trebuia să analizeze și alte

circumstanțe, precum acelea din care să rezulte în ce proporție amânările

repetate ale cauzei penale s-au datorat și atitudinii reclamantului.

Recurentul critică

decizia recurată și în ce privește soluționarea cererii accesorii de obligare a

Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată,

în primul rând pentru faptul că, în speță, Statul Român prin M.F.P. nu are

culpă procesuală, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea

rând, pentru faptul că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este

prea mare prin raportare la circumstanțele cauzei, în mod greșit instanța de

fond legând onorariul acordat de cuantumul obligațiilor stabilite în sarcina

pârâtului.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului său, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 179

din 29 martie 2014 a Tribunalului Cluj cu consecința respingerii în totalitate

a acțiunii reclamantului.

Înalta Curte în

conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ. a luat în examinare excepția nulității cererii de recurs

formulată de reclamantul F.S.

Potrivit art. 304 C.

proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru

motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct.

1-9. Or, recurentul-reclamant nu numai că nu a invocat vreunul din motivele de

recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate

de aceasta nici nu a făcut posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele

prevăzute procedural de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recursul fiind un

mijloc procedural prin care se realizează un examen al deciziei atacate, sub

aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de

atac verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor

legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării motivelor de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care

revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Din rezumarea

motivelor de recurs rezultă cu evidență că s-au formulat critici pe aspecte de

netemeinicie, critici ce nu pot fi analizate în această cale de atac

extraordinară.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc critici propriu-zise asupra

deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus

indicarea motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în

apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia,

criticând în esență, modul în care instanța de apel a analizat probele

administrate.

Simpla nemulțumire a

părții, cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel,

fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii,

referirile la prevederile Constituției României fără privind obligația statului

de a asigura cetățenilor săi dreptul la viață și la un trai decent, nu pot face

obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează

asupra obiectului recursului.

Constatând că

recurentul nu s-a conformat obligației prevăzută de art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte

va aplica cererii de recurs formulată de reclamantul F.S. sancțiunea nulității.

Recursul pârâtului

Statul Român prin M.F.P. este nefondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

În primul rând

trebuie subliniat faptul că, motivele de recurs sunt expuse

prin redarea unor

fragmente din considerentele deciziei recurate, fără a indica în concret aspectele

de nelegalitate

, astfel că nu pot forma obiect al analizei

instanței de recurs decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei

recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ.

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a

cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în

acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare

la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., astfel încât criticile care vizează

situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de

recurs.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul se

raportează la sentința primei instanțe.

Prin urmare, fără să

formuleze critici concrete ale deciziei recurate susceptibile de cenzură în

recurs, recurenta face abstracție de existența judecății anterioare și

revine în recurs cu

același susțineri făcute în motivarea apelului.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, obiectul judecății

constituindu-l analiza legalității hotărârii pronunțate în apel, astfel că

Înalta

Curte, nu va analiza criticile formulate împotriva sentinței instanței de fond

.

Motivul prevăzut de art.

304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau aplicarea greșită a legii.

Susținerea recurentului

privind faptul că perioada cuprinsă între 23 noiembrie 1998 - 22 decembrie

1998, se suprapune peste cea în care reclamantul și-a ispășit pedeapsa de 5

luni închisoare la care a fost condamnat definitiv și pentru care acesta a

primit despăgubiri în Dosarul nr. 4193/117/2005 al Tribunalului Cluj,

considerând că soluția instanței de apel de obligare a Statului Român prin M.F.P.

la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale nu este legală, nu poate

fi reținută.

Astfel, instanța de

apel în mod corect a constatat că reparația a fost acordată pentru măsura luată

prin Ordonanța emisă în 23 noiembrie 1998 în Dosarul nr. 1264/P/1998, prin care

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului F.S., timp de 30 de zile, cu

începere de la 23 noiembrie 1998 și până la 22 decembrie 1998, în condițiile în

care în final a fost achitat pentru această faptă, indiferent dacă a fost

executată sau nu măsura a fost efectivă, cât timp s-a dispus luarea ei, iar în

punerea în executare trebuia să se țină seama că reclamantul era privat de

libertate în altă cauză penală.

Totodată, așa cum

corect a reținut instanța de apel, chiar dacă în Dosarul nr. 4193/117/2005 al

Tribunalului Cluj s-au acordat reclamantului daune morale pentru o perioadă de

privare de libertate în mod nelegal de un an și cinci luni, cu începere din

data de 02 septembrie 1998, perioadă care parțial se suprapune cu cea în

discuție în prezenta cauză, aceasta nu constituie un impediment în acordarea

daunelor morale în prezenta cauză, întrucât există două cauze penale din două

dosare diferite, cu fapte penale distincte.

Întreaga argumentare a recurentului privind nelegalitatea

obligării pârâtului la plata daunelor morale va fi respinsă ca nefondată, având

în vedere că cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanța de apel

pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma verificării aplicării

criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situații de

fapt, ce ține, de altfel, de valoarea concretă a daunelor morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă

generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană

,

se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste

valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de

către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

Cât timp au fost respectate aceste cerințe, nu se poate

vorbi de o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Înalta Curte consideră că problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, suferința

psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare

complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi

astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

În speță, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale incidente și a principiilor aplicabile în

această materie, stabilind că prin vătămarea adusă reclamantului prin această a

doua arestare, prin lezarea demnității, integrității psihice, vieții de

familie, raportat la soluția finală de achitare daunele morale acordate

reprezintă o apreciere corectă a reparației.

Curtea de apel a expus pe larg criteriile la

care s-a raportat, a arătat împrejurările reținute în plus față de instanța de

fond, dezvoltând considerente în acest sens, astfel încât reluarea acestor aspecte

în recurs constituie doar o problemă de netemeinicie.

În cauză, instanța de apel a fost interesată/preocupată

de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de

daune morale și a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între

prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care

s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru

acordarea despăgubirilor.

Ca atare, Înalta Curte constată că daunele

morale acordate de instanța de apel respectă funcția compensatorie morală ce

trebuie dată unor astfel de despăgubiri, sens în care nu se impune micșorarea

lor pentru pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Nu poate fi reținută spre analiză susținerea recurentului

că tergiversarea cauzei penale s-ar datora și atitudinii reclamantului,

întrucât aceasta reprezintă o situație de fapt ce nu poate fi analizată în

această etapă procesuală.

Deși recurentul face trimiteri la art. 6 din C.E.D.O.,

acesta nu indică în mod concret în ce măsură instanța de apel nu a respectat

menționatele dispoziții, criticile fiind făcute numai în ce privește sentința

instanței de fond, ce nu mai pot fi analizate în recurs față de faptul că

acestea au făcut deja obiectul analizei instanței de apel.

Recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate și

pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, în primul rând pentru

faptul că, în speță, Statul Român prin M.F.P. nu are culpă procesuală,

răspunderea acestuia fiind una obiectivă, iar în al doilea rând pentru faptul

că onorariul avocatului la care a fost obligat pârâtul este prea mare prin

raportare la circumstanțele cauzei, instanța de fond legând onorariul acordat

de cumulul obligațiilor stabilite în sarcina pârâtului.

Critica va fi

respinsă întrucât recurentul nu a arătat în ce constă greșeala instanței de

apel, nu a arătat concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu

determinarea și acordarea acestora de către instanța de apel, făcând iarăși

doar referiri la reținerile instanței de fond, care nu mai pot fi reanalizate

în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de

reclaman

tul

F.S.

împotriva deciziei civile nr. 831/A/2014 din 26 septe

mbrie

2014, pronunțată de

Curtea de Apel

Cluj,

secția I civilă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

pârâ

tul

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin A.J.F.P. Cluj

împotriva Deciziei civile nr. 831/A/2014

din 26 septe

mbrie

2014, pronunțată de

Curtea de Apel

Cluj,

secția I civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2015.