ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 457/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 457/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 2 iunie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a IlI-a civilă, sub nr. 23540/3/2009, reclamantul A.G. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata unei

despăgubiri în sumă de 30 miliarde lei, pentru prejudiciul care i-a fost cauzat

ca urmare a arestării și trimiterii sale în judecată pe nedrept.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că, prin Decizia penală nr. 1114 din 21 martie 2000 a Curții Supreme de

Justiție, a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen. În faza de

urmărire penală a fost reținut și arestat în perioada 30 septembrie 1997 - 10

februarie 1998, iar ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, a fost încarcerat în perioada 11 aprilie 2000 - 19 februarie 2001.

Reclamantul a mai arătat că, urmare a

recursului în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, dosarul de urmărire penală a fost redeschis. Prin

sentința penală nr. 1690 din 15 decembrie 2005, Tribunalul București, secția a

Il-a penală, a dispus achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., reținându-se că nu a fost autorul faptei, soluție menținută prin Decizia

penală nr. 128 din 8 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală

(definitivă prin nerecurare).

Reclamantul a susținut că, prin

arestarea și condamnarea sa pe nedrept, i s-a produs o pagubă morală și

materială în valoare de 30 miliarde lei. Reclamantul a arătat că a fost lipsit

de salariul pe care-l primea, impunându-se a i se calcula vechimea și

continuitatea în muncă pentru perioada cât a fost arestat. De asemenea, a fost

nevoit să efectueze cheltuieli pentru apărarea sa și a dobândit o serie de boli

pentru a căror tratare a fost nevoit a cheltui mari sume de bani. În aceeași

perioadă, familia sa a avut de suportat o stare de tensiune, știind că nu el a

fost autorul faptei.

Prin sentința civilă nr. 80 din 25

ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte

acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei

reprezentând daune morale și a respins capătul de cerere privind daunele

materiale, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut ca fiind corectă starea de fapt expusă de reclamant

sub aspectul existentei unei hotărâri de condamnare, desființată în calea

extraordinară de atac a recursului în anulare, urmată de rejudecarea procesului

și achitarea reclamantului, precum și împrejurarea că reclamantul a fost

arestat preventiv în cursul urmăririi penale în perioada 30 septembrie 1997 -

10 februarie 1998, fiind ulterior încarcerat în perioada 11 aprilie 2000 - 19

februarie 2001.

Sub aspectul prejudiciului material și

moral afirmat de reclamant, prima instanță a reținut că, în temeiul art. 504 C.

proc. civ., răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală și nu

este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la

acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport de natura sau

componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se

află în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O.

Daunele datorate de stat trebuie să

reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit, sumele

acordate cu titlu de despăgubire neputând constitui nici amenzi excesive pentru

autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru beneficiarii

daunelor, dificultatea aprecierii crescând atunci când se pune problema

prejudiciului moral.

Ca și criterii de apreciere a

cuantumului despăgubirilor, prima instanță a avut în vedere atingerea adusă

condițiilor de existență, stării familiale ori situației sociale a persoanei ce

se pretinde vătămată. Astfel, Tribunalul a apreciat cuantumul daunelor acordate,

raportat la situația concretă a reclamantului, care a fost reținut, încarcerat,

condamnat și apoi achitat pentru motivul că nu el a fost autorul faptei,

perioadă în care a avut de suportat și suferințe fizice determinate de o serie

de afecțiuni medicale. De asemenea, s-a avut în vedere că familia reclamantului

a fost lipsită de sprijinul acestuia, dar și profilul moral al reclamantului,

care nu se afla pentru prima oară într-o astfel de situație. Prima instanță a

reținut și declarația martorei audiate în cauză. In raport de toate aceste

elemente, prima instanță a apreciat că suma de 100.000 lei este de natură a

asigura o reparație rezonabilă a suferințelor morale provocate de acest proces

penal, atât pentru sine cât și pentru familia sa.

Referitor la daunele materiale

pretinse, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a propus și nu a administrat

dovezi, în sensul art. 1169 C. civ., motiv pentru care acest capăt de cerere a

fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel toate părțile.

Reclamantul a arătat că în mod greșit

s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, deoarece instanța avea

îndatorirea să pună în discuție necesitatea administrării probelor. Cu privire

la acest aspect, având în vedere efectul devolutiv al apelului și pentru a face

posibilă admiterea acestuia, reclamantul a solicitat admiterea probelor cu

înscrisuri, martori și orice altă probă pe care instanța ar considera-o

necesară.

Reclamantul a mai arătat că perioadele

îndelungate de arestare reprezintă fundamentul unor despăgubiri mai mari. În

urma experienței prin care a trecut, a rămas cu o stare de anxietate

permanentă, pe lângă celelalte boli care i s-au declanșat în această perioadă

(ulcer duodenal în puseu, steatoză hepatică, ciroză hepatică, pancreatită

cronică, diabet zaharat, esofagită de reflux, hipertensiune portală, polip

gastric neoplazic, hernie hiatală, apendicită cronică).

Reclamantul a precizat că, alături de

familia sa, a suferit și suferă în continuare, pentru că, indiferent de suma de

bani pe care o va primi, nimeni nu le poate înapoia viața de familie și

sănătatea. Suma pe care a pretins-o include atât aspecte de ordin moral, dar și

aspecte de ordin material: salariul de care a fost lipsit, contravaloarea

tuturor medicamentelor și a tratamentelor pentru bolile cauzate de stres și de

regimul de detenție, afectarea vechimii în muncă, sumele cheltuite pe pachete

cu alimente și cu diverse persoane care, în absența sa, au ajutat-o pe soția

acestuia la îngrijirea copiilor etc.

Statul Român, prin M.F.P., a arătat că

instanța de fond nu a făcut aplicarea normei cuprinse în art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., nefiind prezentate motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat

convingerile. Astfel, în privința daunelor morale, instanța de fond se rezumă

doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca

urmare a arestării și inculpării pe nedrept, tară a indica temeiurile de drept

care conferă dreptul la o reparație morală și fără a face o analiză a

criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Pârâtul consideră că este de neînțeles

judecata instanței care, în lipsă de probatorii concludente, dispune cu atâta

ușurință acordarea unor daune morale pentru prejudicii care nu au fost

dovedite. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie instanța trebuia să aibă la

dispoziție înscrisuri din care să rezulte faptul că reclamantul era singurul

din familie care obținea venituri, că era încadrat în muncă la data începerii

procedurilor judiciare și că, urmare a condamnării, a fost lipsit de

remunerația pentru munca prestată. In lipsa unor astfel de probe nu se putea

concluziona faptul că familia reclamantului a fost lipsită de suportul material

necesar traiului pe perioada cât acesta a fost privat de libertate.

În ceea ce privește starea de

sănătate, din raportul de expertiză medico-legal depus la dosarul de fond

rezultă că reclamantul era cunoscut cu diverse afecțiuni anterioare

procedurilor judiciare, suferind multiple intervenții chirurgicale, fiind sub

observație și tratament. în consecință, nu se poate concluziona că starea de

sănătate a reclamantului s-a deteriorat arestării preventive și a procesului

penal, întrucât patologia a relevat existența unor afecțiuni cu mult anterioare

survenirii litigiului, astfel că nu se poate reține o legătură de cauzalitate

sub acest aspect. Pentru stabilirea unei legături de cauzalitate, trebuia

administrată o expertiză medico-legală cu obiective clare, având drept scop

evidențierea patologiei care să confirme sau să infirme susținerile

reclamantului.

Pârâtul a mai arătat că suma stabilită

de instanța de fond este disproporționată în raport cu prejudiciul dovedit și

constituie un izvor de îmbogățire pentru reclamant. Faptul că reclamantul a

fost achitat reprezintă deja o importantă reparație morală de care a

beneficiat, iar acordarea sumei de 100.000 lei nu mai reprezintă o reparație

echitabilă, ci un mijloc de îmbogățire, cu atât mai mult cu cât nu a făcut

dovada consecințelor negative ce ar fi survenit urmare a derulării procedurilor

judiciare și acesta era cunoscut cu antecedente penale. în acest sens, pârâtul

face trimitere la principiul justeței și al proporționalității răspunderii

juridice, în virtutea căruia se impune corelarea sancțiunii cu gravitatea

faptei, sub aspectul pericolului social, a întinderii pagubei, a formei de

vinovăție cu care a fost săvârșită.

Pârâtul a solicitat ca instanța de

apel să aibă în vedere practica instanței supreme, care a statuat că

prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin

general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus

judecății, bazat pe probe. De asemenea, s-a solicitat a se observa

jurisprudența C.E.D.O. și cuantumul redus al daunelor morale stabilite de

instanța europeană în cauze precum Țară Lungă, Temeșan sau Oancea împotriva

României.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

București a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea în cauză tară a

exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului. Din

actele medicale depuse la dosar rezultă că, încă înainte de arestarea sa,

reclamantul suferea de o serie de afecțiuni medicale. De asemenea, în cauză nu

a fost întocmit niciun raport de expertiză medico-legală din care să rezulte

apariția bolilor reclamantului ca urmare a detenției sale sau agravarea celor

deja existente, acesta fiind cunoscut încă din anul 2007 ca având hepatită.

În privința daunelor morale, a arătat

că acordarea acestora nu poate fi refuzată reclamantului în cazul în care

dovedește că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, însă prin sentința apelată,

a fost acordată o sumă foarte mare, având în vedere faptul că reclamantul mai

fusese anterior condamnat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru omor, iar

probatoriul administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantului

raportat la faptele sale anterioare, nu a fost cu nimic prejudiciat.

La cererea părților, instanța de apel

a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza medico-legală.

Prin Decizia civilă nr. 50/ A din 25

ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile

declarate de apelanții Statul Român, prin M.F.P., și M.P. - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, a schimba în parte sentința apelată și a obligat

pârâtul Statul Român la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale,

către reclamant; a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale

(realizându-se astfel îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul

sentinței, în care, din eroare, s-a menționat respingerea capătului de cerere

privind daunele morale, în loc de respingerea capătului de cerere privind

daunele materiale).

Referitoare la lipsa de rol activ,

instanța de apel a înlăturat această critică, întrucât reclamantul avea

obligația de a propune probele necesare dovedirii existenței și întinderii

prejudiciului material afirmat prin acțiune. Or, reclamantul nu a precizat în

acțiune care este cuantumul daunelor materiale solicitate, nu a indicat în ce

constau aceste daune și nici nu a administrat probe de natură a conduce la

dovedirea acestora.

În faza procesuală a apelului, la

termenul din 16 noiembrie 2010, reclamantul a depus la dosar o precizare

scrisă, în sensul că, din totalul sumei solicitate prin acțiune, 300.000 lei

reprezintă daune materiale, constând în veniturile pe care le-ar fi obținut

dacă ar fi fost încadrat în muncă, cheltuieli de întreținere în timpul

detenției, cheltuieli făcute pentru tratarea afecțiunilor dobândite ca urmare a

încarcerării, iar diferența de 2.700.000 lei reprezintă daune morale.

În concluziile raportului de expertiză

medico-legală întocmit de Institutul Național de Medicină Legală M.M., pe baza studierii

actelor medicale depuse la dosar de către reclamant și a examinării acestuia,

se reține că „nu se poate preciza momentul infestării-declanșării bolii

(hepatită cronică) declanșată de infecția cu virus hepatic C, cel mai probabil

însă aceasta preexistând momentului arestării preventive din 1997". In

același raport de expertiză se reține că „diagnosticele de ciroză hipersplenism

și gastropatie portală sunt, cel mai probabil, aspecte evolutive ale hepatitei

cronice. Diagnosticul de pancreatită este menționat anterior încarcerării, iar

diagnosticele ce privesc tractul digestiv eso-gastro-duodenal au fost

consemnate pe perioada încarcerării. Pentru o patologie complexă

plurisistemică, multietiologică și cu numeroși factori de risc sau favorizanți,

așa cum sunt ei cunoscuți în practica medicală, nu se pot face aprecieri

obiective privind cuantificarea unor factori circumstanțiali (reprezentați de

tabloul complex al arestului, încarcerării) în raportul de cauzalitate ce a

condus la starea medicală din acel moment".

În finalul concluziilor raportului de

expertiză se menționează că „în absența unor elemente obiective, specifice,

care să poată susține o legătură cauzală între diagnosticele stabilite și

factori nominali caracteristici condițiilor de arest/detenție, nu se poate

aprecia eventuala declanșare/agravare a afecțiunilor susnumitului în perioadele

invocate. Patologia prezentată de susnumitul este larg întâlnită în rândul

populației generale neavând specificitate pentru anumite condiții de mediu și

viață".

Față de această probă, instanța de

apel a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit existența unei legături de

cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și prejudiciul material despre

care reclamantul pretinde că s-ar datora afecțiunilor medicale dobândite sau

agravate în timpul detenției (cheltuielile pentru medicamente și tratament).

În ceea ce privește înscrisurile

depuse de reclamant pentru dovedirea daunelor materiale constând în venitul

nerealizat, instanța de apel a constatat că, potrivit mențiunilor din carnetul

său de muncă (depus în copie la filele 172-180), la data de 31 ianuarie 1995

i-a încetat calitatea de angajat, în temeiul art. 129 C. muncii (poziția 20 din

carnetul de muncă). La data de 01 februarie 2000 a fost reangajat pentru o

perioadă foarte scurtă, de 2 luni, încetându-i contractul de muncă la data de

31 martie 2000, în baza aceluiași text C. muncii (pozițiile 21 și 23 din

carnetul de muncă). Rezultă că, la data arestării preventiv - 30 septembrie  1997

- reclamantul nu mai era încadrat în muncă, încetându-i calitatea de angajat la

data de 31 ianuarie 1995, cu 2 ani și 8 luni înainte de arestare. De asemenea,

încarcerarea a avut loc la data de 11 aprilie 2000, după ce încetaseră

raporturilor de muncă la 31 martie 2000. Deși instanța de apel a pus în vedere,

la mai multe termene, reclamantului să depusă la dosar copie a deciziei

angajatorului privind încetarea raporturilor de muncă (pentru a se verifica

dacă aceasta s-a datorat împrejurării că reclamantul urma să fie încarcerat sau

dimpotrivă, încetarea raporturilor de muncă a fost determinată de alte cauze,

independente de perspectiva încarcerării), reclamantul nu a înțeles să

administreze această probă.

Ca atare, instanța de apel a apreciat

că nu există legătură de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și

veniturile salariale nerealizate de reclamant, după cum nu poate fi reținut

nici prejudiciul ce se susține că se datorează cheltuielilor pentru

întreținerea familiei (în condițiile în care reclamantul nu a dovedit că

încetarea calității de angajat și, implicit, a întreținerii materiale pe care o

asigura familiei, s-a datorat arestării).

Reclamantul nu a depus nici în faza

apelului înscrisuri din care să rezulte cheltuielile suplimentare efectuate

pentru propria întreținere în timpul detenție. De asemenea, nu s-au depus

înscrisuri privind pretinsele cheltuieli cu asigurarea apărării în timpul

procesului penal. Contractul de împrumut autentificat sub nr. 666 din 10 mai 2006

depus la dosar de reclamant (filele 164-165 dosar apel) face doar dovada că

reclamantul și soția sa au împrumutat în anul 2006 o anumită sumă de bani

(10.000 euro) de la o persoană fizică, însă actul respectiv nu dovedește scopul

împrumutului și nici nu se face dovada destinației pe care a primit-o ulterior

suma împrumutată. De asemenea, înscrisurile intitulate „Chitanță" de la

filele 158-160 din dosarul de apel, în temeiul cărora reclamantul pretinde că

soția sa ar fi împrumutat diferite sume de bani de la persoane fizice pentru a

suporta cheltuielile cu apărarea, întreținerea și îngrijirea medicală a soțului

arestat, nu pot fi luate în considerare, deoarece nu au dată certă. Potrivit

prevederilor art. 1182 C. civ., în lipsa datei certe, aceste înscrisuri nu pot

face dovada în contra pârâtului, care are calitatea de terț față de pretinsele

convenții de împrumut.

În raport de cele reținute anterior,

instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea

privind daunele materiale, ca nedovedită.

În situația daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este

posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la

elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor

morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă

valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele

negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării de către reclamant.

În această situație, stabilirea

cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor

morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin raportare la datele concrete ale

cauzei, cu respectarea principiului evocat, instanța de apel a considerat că

întinderea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru repararea daunelor

morale, față de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantului, de

atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele

fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Nu este contestat faptul că arestarea

și încarcerarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă să-i producă

suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, i-a

vătămat creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană

și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor

solicitate de reclamant. De asemenea, este incontestabil că familia

reclamantului a suferit ca urmare a arestării și încarcerării acestuia, fiind

lipsită de sprijinul moral și de prezența reclamantului.

Cu toate acestea, instanța de apel a

constatat că reclamantul a mai suferit o condamnare de 18 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de omor (aspect necontestat de reclamant pe parcursul

procesului).

Susținerea reclamantului în sensul că

acest aspect nu ar trebui să prezinte relevanță în economia cauzei și că, mai

mult, ar constitui un caz de discriminare, nu poate fi primită. Discriminarea

presupune, în esență, ca persoane aflate în situații identice să fie tratate în

mod diferit, fără nicio justificare obiectivă. Or, reclamantul nu se găsește

într-o situație identică celei în care s-ar găsi o persoană cu un profil moral

impecabil, care ar fi arestată sau condamnată pe nedrept și căreia acest fapt

i-ar produce un prejudiciu de imagine cu mult mai intens și profund.

De asemenea, față de raportul de

expertiză medico-legală, ale cărei concluzii au fost expuse anterior, nu se

poate reține, ca element al prejudiciului moral, suferința fizică datorată unor

boli dobândite în timpul detenției, sau agravării datorită condițiilor de

detenție a unor boli preexistente. Ceea ce se poate reține însă, este faptul

că, pe fondul bolilor de care suferea reclamantul, condițiile de detenție au

fost mai greu de suportat, ceea ce a creat un prejudiciu moral suplimentar, pe

lângă cel datorat lezării demnității și onoarei.

Având în vedere valorile afectate prin

arestarea/încarcerarea nelegală a reclamantului și intensitatea atingerii aduse

acestor valori, instanța de apel a apreciat că suma de 30.000 lei constituie o

sumă suficientă care să asigure repararea prejudiciului moral suferit, fiind de

natură a oferi reclamantului o satisfacție echitabilă pentru suferința îndurată

în perioada arestării și încarcerării.

În ceea ce privește susținerea

reclamantului referitoare la reținerea greșită, de către prima instanță, a

prevederilor art. 504 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că, în

realitate, este vorba despre o simplă eroare materială, care nu afectează

legalitatea sau temeinicia sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs reclamantul A.G. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamantul A.G. critică cuantumul

daunelor morale acordate, despre care arată că este necorespunzător față de

suferințele psihice și fizice suferite în timpul detenției, precum și față de

perioada îndelungată de timp cât a fost privat de libertate, respectiv, 439 de

zile, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Mai arată că, deși în cuantificarea

daunelor morale nu există criterii fixe, instanța de apel nu a avut în vedere

circumstanțele reale ale cauzei, și anume, consecințele nefaste asupra vieții

de familie, supunerea oprobiului public inerent unui proces penal, durata

procesului, afectarea negativă a imaginii reclamantului prin mediatizarea

sistematică a dosarului penal în care acesta a avut calitatea de inculpat,

degradarea stării de sănătate ca urmare a condițiilor de detenție, traumele

morale suferite, sens în care nu au fost avute în vedere declarațiile de

martori și raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză.

Având în vedere că reclamantul era

cunoscut cu antecedente penale, existând, deci, o dificultate de integrare

socială anterioară, condamnarea nedreaptă și detenția au fost cu atât mai

traumatizante.

Reclamantul critică și neacordarea

daunelor materiale, despre care arată că sunt pe deplin justificate și

dovedite, în sensul că familia sa a făcut cheltuieli cu pachetele trimise în

perioada detenției conținând alimente, medicamente, etc, iar soția sa a făcut deplasări

repetate și costisitoare, existând la dosarul cauzei înscrisuri din care

rezultă cuantumul acestor sume, respectiv, chitanțe și contracte de împrumut.

Mai arată că la data privării de

libertate pe nedrept, era integrat în muncă, avea carte de muncă și avea un loc

de muncă stabil, cu un venit salarial constant, astfel încât condamnarea

nedreaptă și detenția au fost de natură a crea prejudicii ireparabile.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

arată că daunele morale au un cuantum exagerat de mare raportat la profilul

moral al reclamantului(recidivist în condițiile prevăzute de art. 37 lit. b) C.

pen.), la faptul că soluția de achitare reprezintă prin ea însăși o reparație

morală, că reclamantul nu a dovedit nicio împrejurare din cele susținute în

acțiune privind afectarea, în mod negativ, a stării de sănătate, a relațiilor

sociale și familiale, iar percepția publică și gradul de adaptare socială reprezintă

stări emoționale ce nu pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului.

Mai arată că argumentele instanței de

apel în dimensionarea prejudiciului sunt de ordin general și nu justifică suma

acordată.

Recursurile vor fi respinse, ca

nefondate, în considerarea următoarelor argumente comune:

Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care România a devenit

parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții

care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în

conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței

dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din

Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță

este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragr. 1 lit. c) prevede că

nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost

arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare

competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o

infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia,

iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este

garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În speța supusă analizei s-a constatat

că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat

printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de

acesta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror

existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză,

astfel încât este evident că situația sa se circumscrie sferei de reglementare

a dispozițiilor art. 504-506 C. proc. pen.

Criticile aduse deciziei recurate

privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform

textului legal incident anterior citat, precum și cuantumul daunelor morale,

despre care reclamantul susține că ar fi prea mic, raportat la gravitatea și

consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Statul

Român, prin M.F.P., susține că este prea mare, prin raportare la aceleași

criterii de evaluare.

Referitor la critica privind

neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalității de interpretare a

declarațiilor martorilor audiați, a raportului de expertiză efectuat în cauză

și a înscrisurilor depuse de către reclamant în probațiune și apreciate ca

atare de instanță, acesta reprezintă un aspect de interpretare și evaluare a

probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica formulată

de către ambii recurenți referitoare la cuantumul daunelor morale, se* constată

că nu este fondată.

Astfel, se observă că dispozițiile art.

504 alin. (1) C. proc. pen. enumera criteriile în funcție de care se stabilește

întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume: durata privării de

libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra

familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret,

în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul

despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de

aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale,

relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut

asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de

a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele naționale,

cât și C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii

de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o

apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la

tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor

nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum

acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale,

atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor

Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel

de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului

acestora.

Or, judecând în echitate, se constată

că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație

pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea

procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în

final, achitarea sa.

Critica formulată de Statul Român,

prin M.F.P., potrivit căreia nu s-ar fî dat eficiență criteriilor prevăzute de art.

505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței C.E.D.O. în cuantificarea

daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată,

întrucât soluția pronunțată de instanța de apel este, conform celor anterior

arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale, cât și cu

soluțiile jurisprudențiale în materie.

De asemenea, nu se pot reține

argumentele pârâtului privind o eventuală diminuare a cuantumului daunelor

morale justificată prin aceea că soluția achitării, prin ea însăși, ar

reprezenta o modalitate de reparație, întrucât hotărârea de achitare nu poate

constitui o „reparație morală prin ea însăși", deoarece tocmai soluția de

achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de

despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost

achitat, nu ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de art. 504-505 C. proc. pen.

pentru a promova acțiunea în pretenții.

Susținerea conform căreia „cel care

pretinde daunele morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii din

care să rezulte în ce măsură drepturile personale i-au fost afectate prin

arestarea ilegală" este eronată, deoarece prejudiciul moral cauzat prin

arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit,

întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante

atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil

al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.

De asemenea, urmează a fi înlăturată

critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse

față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât

acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care

sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din

perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare

în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada

restrângerii dreptului său fundamental la libertate.

Declarația martorei S.L. despre care

recurentul-reclamant susține că nu a fost analizată de instanțele anterioare a

relevat faptul că în perioada în care acesta a fost privat de libertate copiii

au rămas în grija exclusivă a soției, că reclamantul fusese unicul întreținător

al familiei, că familia acestuia a împrumutat diverse sume de bani de la

martoră, că ulterior liberării reclamantul a avut diverse probleme de sănătate,

fiind supus unei intervenții chirurgicale și că acesta a mai avut o condamnare

anterioară.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant,

aceste aspecte au fost avute în vedere la pronunțarea soluțiilor adoptate în

cauză, atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, astfel încât nici

această critică nu poate fi primită.

Astfel, instanța de fond a reținut că

reclamantul „a avut de suportat și suferințe fizice determinate de o serie de

afecțiuni medicale, iar familia acestuia a fost lipsită de sprijinul său, fiind

întreținătorul acesteia, dat și profilul moral al acestuia, care nu se află

pentru prima oară într-o astfel de situație, inclusiv martora audiată declarând

că acesta a mai fost anterior condamnat".

Instanța de apel a reținut că

„întrucât prin motivele de apel formulate în cauză se critică soluția în

întregime, în această fază procesuală va avea loc devoluțiunea totală a

pricinii, situație în care instanța de apel va reanaliza pe fond acțiunea

reclamantului, prin prisma probatoriului administrat la fond și completat în

apel", iar faptul că nu a făcut o referire expresă la declarația martorei

S.L. nu înseamnă că nu a analizat acest mijloc probator, atâta vreme cât,

pentru verificarea aspectelor conținute în această declarație, a încuviințat

probatorii suplimentare.

Împrejurarea că instanța de apel,

coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar

susținerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuțioase a

tuturor chestiunilor deduse judecății și materialului probator administrat în

susținerea pretențiilor formulate.

În speță nu are relevanță faptul că

„probatoriul valorificat de instanța de apel pentru stabilirea daunelor

materiale nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva art. 1191 și art.

1194 C. civ." cum arată reclamantul, întrucât, ceea ce în mod corect s-a

reținut de către această instanță, a fost împrejurarea că probatoriul

administrat nu a fost de natură să dovedească, conform legii, cererea privind

daunele materiale.

Criticile reclamantului privind

conținutul raportului de expertiză medico-legală, înscrisurile depuse la

dosarul cauzei și criteriile de acordare a daunelor morale, reprezintă aspecte

ce țin de modalitatea de interpretare și evaluare a probatoriilor care nu pot

forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care

vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Pe de altă parte, acordarea în

integralitate a sumei de 2.700.000 lei (astfel cum a fost precizată la termenul

din 16 noiembrie 2010), ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă"

al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea

prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare

cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul A.G. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

împotriva Deciziei nr. 50/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2012.