ÎCCJ, decizie (scj.ro #81710)

Hotărâre penală de achitare a unui inculpat pe motivul că fapta nu a fost săvârșită de acesta. Daune acordate pentru măsurile restrictive dispuse față de acesta pe parcursul procesului penal. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Index alfabetic : daune morale - dreptul la libertate - măsuri privative de libertate - hotărâre de achitare Cod procedură penală, art. 10 alin. 1 lit. j, art. 504, art. 506 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 Situația în care o persoană a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de aceasta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive, se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art.504-506 C.proc.pen., dreptul la libertate și siguranță fiind garantat de art. 5 din Convenția Europeană.

Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea persoanei. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 457 din 27 ianuarie 2012 Reclamantul A.G.

a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 30 miliarde lei (ROL), pentru prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a arestării și trimiterii sale în judecată pe nedrept. Reclamantul a arătat că, prin decizia penală nr. 1114/2000 a Curții Supreme de Justiție, a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C.pen. În faza de urmărire penală a fost reținut și arestat în perioada 30.09.1997 - 10.02.1998, iar ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a fost încarcerat în perioada 11.04.2000 - 19.02.2001.

Reclamantul a mai arătat că, urmare a recursului în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, dosarul de urmărire penală a fost redeschis. Prin sentința penală nr. 1690/2005, Tribunalul București, Secția a Il-a Penală a dispus achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., reținându-se că nu a fost autorul faptei, soluție menținută prin decizia penală nr. 128/2008 a Curții de Apel București, Secția a Il-a penală (definitivă). A susținut că, prin arestarea și condamnarea sa pe nedrept, i s-a produs o pagubă morală și materială în valoare de 30 miliarde lei ROL. Reclamantul a arătat că a fost lipsit de salariul pe care-1 primea, impunându-se a i se calcula vechimea și continuitatea în muncă pentru perioada cât a fost arestat.

De asemenea, a fost nevoit să efectueze cheltuieli pentru apărarea sa și a dobândit o serie de boli pentru a căror tratare a fost nevoit a cheltui mari sume de bani. In aceeași perioadă, familia sa a avut de suportat o stare de tensiune, știind că nu el a fost autorul faptei. Prin sentința civilă nr. 80 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei RON, reprezentând daune morale și a respins capătul de cerere privind daunele materiale, ca neîntemeiat.

Instanța a reținut ca fiind corectă starea de fapt expusă de reclamant sub aspectul existenței unei hotărâri de condamnare, desființată în calea extraordinară de atac a recursului în anulare, urmată de rejudecarea procesului și achitarea reclamantului, precum și împrejurarea că reclamantul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale în perioada 30.09.1997 - 10.02.1998, fiind ulterior încarcerat în perioada 11.04.2000-19.02.2001. Sub aspectul prejudiciului material și moral afirmat de reclamant, s-a reținut că, în temeiul art. 504 C.proc.civ., răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală și nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport de natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O.

Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit. Ca și criterii de apreciere a cuantumului despăgubirilor, prima instanță a avut în vedere atingerea adusă condițiilor de existență, stării familiale ori situației sociale a persoanei ce se pretinde vătămată. Tribunalul a apreciat cuantumul daunelor acordate, raportat la situația concretă a reclamantului, care a fost reținut, încarcerat, condamnat și apoi achitat pentru motivul că nu el a fost autorul faptei, perioadă în care a avut de suportat și suferințe fizice determinate de o serie de afecțiuni medicale. De asemenea, s-a avut în vedere că familia reclamantului a fost lipsită de sprijinul acestuia, dar și profilul moral al reclamantului, care nu se afla pentru prima oară într-o astfel de situație.

În raport de toate aceste elemente, prima instanță a apreciat că suma de 100.000 lei RON este de natură a asigura o reparație rezonabilă a suferințelor morale provocate de acest proces penal, atât pentru sine cât și pentru familia sa. Referitor la daunele materiale pretinse, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a propus și nu a administrat dovezi, în sensul art. 1169 C.civ., motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile. Reclamantul a arătat că în mod greșit s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, deoarece instanța avea îndatorirea să pună în discuție necesitatea administrării probelor. A vând în vedere efectul devolutiv al apelului , a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri, martori și orice altă probă pe care instanța ar considera-o necesară.

Reclamantul a mai arătat că perioadele îndelungate de arestare reprezintă fundamentul unor despăgubiri mai mari. În urma experienței prin care a trecut, a rămas cu o stare de anxietate permanentă, pe lângă celelalte boli care i s-au declanșat în această perioadă . A precizat că suma pe care a pretins-o include atât aspecte de ordin moral, dar și aspecte de ordin material: salariul de care a fost lipsit, contravaloarea tuturor medicamentelor și a tratamentelor pentru bolile cauzate de stres și de regimul de detenție, afectarea vechimii în muncă, sumele cheltuite pe pachete cu alimente și cu diverse persoane care, în absența sa, au ajutat-o pe soția acestuia la îngrijirea copiilor etc. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de fond nu a făcut aplicarea normei cuprinse în art. 261 alin.(5) C.proc.civ., nefiind prezentate motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat convingerile.

În privința daunelor morale, instanța de fond se rezumă doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării și inculpării pe nedrept, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparație morală și fără a face o analiză a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri. Pârâtul consideră că, în lipsă de probatorii concludente, instanța a dispus cu ușurință acordarea unor daune morale pentru prejudicii care nu au fost dovedite. I nstanța trebuia să aibă la dispoziție înscrisuri din care să rezulte faptul că reclamantul era singurul din familie care obținea venituri, că era încadrat în muncă la data începerii procedurilor judiciare și că, urmare a condamnării, a fost lipsit de remunerația pentru munca prestată.

În ceea ce privește starea de sănătate, din raportul de expertiză medico-legal, rezultă că reclamantul era cunoscut cu diverse afecțiuni anterioare procedurilor judiciare, suferind multiple intervenții chirurgicale, fiind sub observație și tratament. Nu se poate concluziona că starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat arestării preventive și a procesului penal, întrucât patologia a relevat existența unor afecțiuni cu mult anterioare survenirii litigiului. Pentru stabilirea unei legături de cauzalitate, trebuia administrată o expertiză medico-legală cu obiective clare. Pârâtul a mai arătat că suma stabilită de instanța de fond este disproporționată în raport cu prejudiciul dovedit și constituie un izvor de îmbogățire pentru reclamant.

Faptul că reclamantul a fost achitat reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat, iar acordarea sumei de 100.000 lei nu mai reprezintă o reparație echitabilă, ci un mijloc de îmbogățire, cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada consecințelor negative ce ar fi survenit urmare a derulării procedurilor judiciare și acesta era cunoscut cu antecedente penale. Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea fără a exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului. Din actele medicale depuse la dosar rezultă că, încă înainte de arestarea sa, reclamantul suferea de o serie de afecțiuni medicale.

În privința daunelor morale, a arătat că acordarea acestora nu poate fi refuzată reclamantului în cazul în care dovedește că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, însă prin sentința apelată, a fost acordată o sumă foarte mare, având în vedere faptul că reclamantul mai fusese anterior condamnat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru omor, iar probatoriul administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantului raportat la faptele sale anterioare, nu a fost cu nimic prejudiciat. La cererea părților, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza medico-legală.

Prin decizia civilă nr.50/A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă a admis apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimba în parte sentința apelată și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamant; a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale. Referitoare la lipsa de rol activ, instanța de apel a înlăturat această critică, întrucât reclamantul avea obligația de a propune probele necesare dovedirii existenței și întinderii prejudiciului material afirmat prin acțiune. Or, reclamantul nu a precizat în acțiune care este cuantumul daunelor materiale solicitate, nu a indicat în ce constau aceste daune și nici nu a administrat probe de natură a conduce la dovedirea acestora.

În faza procesuală a apelului, reclamantul a depus o precizare, în sensul că, din totalul sumei solicitate prin acțiune, 300.000 lei RON reprezintă daune materiale, constând în veniturile pe care le-ar fi obținut dacă ar fi fost încadrat în muncă, cheltuieli de întreținere în timpul detenției, cheltuieli făcute pentru tratarea afecțiunilor dobândite ca urmare a încarcerării, iar diferența de 2.700.000 lei reprezintă daune morale.

În concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici", pe baza studierii actelor medicale depuse de către reclamant și a examinării acestuia, se reține că „nu se poate preciza momentul infestării-declanșării bolii (hepatită cronică) declanșată de infecția cu virus hepatitic C, cel mai probabil însă aceasta preexistând momentului arestării preventive din 1997". În același raport de expertiză se reține că „diagnosticele de ciroză hipersplenism și gastropatie portală sunt, cel mai probabil, aspecte evolutive ale hepatitei cronice. Diagnosticul de pancreatită este menționat anterior încarcerării, iar diagnosticele ce privesc tractul digestiv eso-gastro-duodenal au fost consemnate pe perioada încarcerării.

Pentru o patologie complexă plurisistemică, multietiologică și cu numeroși factori de risc sau favorizanți, așa cum sunt ei cunoscuți în practica medicală, nu se pot face aprecieri obiective privind cuantificarea unor factori circumstanțiali (reprezentați de tabloul complex al arestului, încarcerării) în raportul de cauzalitate ce a condus la starea medicală din acel moment". În finalul concluziilor raportului de expertiză se menționează că „în absența unor elemente obiective, specifice, care să poată susține o legătură cauzală între diagnosticele stabilite și factori nominali caracteristici condițiilor de arest/detenție, nu se poate aprecia eventuala declanșare/agravare a afecțiunilor susnumitului în perioadele invocate.

Patologia prezentată de susnumitul este larg întâlnită în rândul populației generale neavând specificitate pentru anumite condiții de mediu și viață". Față de această probă, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și prejudiciul material despre care reclamantul pretinde că s-ar datora afecțiunilor medicale dobândite sau agravate în timpul detenției (cheltuielile pentru medicamente și tratament). În ceea ce privește înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea daunelor materiale, constând în venitul nerealizat, instanța de apel a constatat că, potrivit mențiunilor din carnetul său de muncă, la data de 31.01.1995 i-a încetat calitatea de angajat, în temeiul art. 129 C.muncii.

La data de 01.02.2000 a fost reangajat pentru o perioadă foarte scurtă, de 2 luni, încetându-i contractul de muncă la data de 31.03.2000, în baza aceluiași text din Codul muncii. Rezultă că, la data arestării preventive, reclamantul nu mai era încadrat în muncă, încetându-i calitatea de angajat la data de 31.01.1995, cu 2 ani și 8 luni înainte de arestare. De asemenea, încarcerarea a avut loc la data de 11.04.2000, după ce încetaseră raporturilor de muncă la 31.03.2000. Deși instanța de apel a pus în vedere reclamantului să depună o copie a deciziei angajatorului privind încetarea raporturilor de muncă, reclamantul nu a înțeles să administreze această probă.

Ca atare, instanța de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării și veniturile salariale nerealizate de reclamant, după cum nu poate fi reținut nici prejudiciul ce se susține că se datorează cheltuielilor pentru întreținerea familiei (în condițiile în care reclamantul nu a dovedit că încetarea calității de angajat și, implicit, a întreținerii materiale pe care o asigura familiei, s-a datorat arestării). Reclamantul nu a depus nici în faza apelului înscrisuri din care să rezulte cheltuielile suplimentare efectuate pentru propria întreținere în timpul detenție. De asemenea, nu s-au depus înscrisuri privind pretinsele cheltuieli cu asigurarea apărării în timpul procesului penal.

Contractul de împrumut autentificat sub nr. 666/2006 depus de reclamant face doar dovada că reclamantul și soția sa au împrumutat în anul 2006 o anumită sumă de bani (10.000 Euro) de la o persoană fizică, însă actul respectiv nu dovedește scopul împrumutului și nici nu se face dovada destinației pe care a primit-o ulterior suma împrumutată. În raport de cele reținute, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea privind daunele materiale, ca nedovedită. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

În această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, instanța de apel a considerat că întinderea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă. Nu este contestat faptul că arestarea și încarcerarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă să-i producă suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia, i-a vătămat creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

De asemenea, este incontestabil că familia reclamantului a suferit ca urmare a arestării și încarcerării acestuia, fiind lipsită de sprijinul moral și de prezența reclamantului. Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că reclamantul a mai suferit o condamnare de 18 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor (aspect necontestat de reclamant pe parcursul procesului). Susținerea reclamantului în sensul că acest aspect nu ar trebui să prezinte relevanță în cauză și că ar constitui un caz de discriminare, nu poate fi primită. Discriminarea presupune, în esență, ca persoane aflate în situații identice să fie tratate în mod diferit, fără nicio justificare obiectivă. Or, reclamantul nu se găsește într-o situație identică celei în care s-ar găsi o persoană cu un profil moral impecabil, care ar fi arestată sau condamnată pe nedrept și căreia acest fapt i-ar produce un prejudiciu de imagine cu mult mai intens și profund.

De asemenea, față de raportul de expertiză medico-legală, nu se poate reține, ca element al prejudiciului moral, suferința fizică datorată unor boli dobândite în timpul detenției, sau agravării datorită condițiilor de detenție a unor boli preexistente. Ceea ce se poate reține însă, este faptul că, pe fondul bolilor de care suferea reclamantul, condițiile de detenție au fost mai greu de suportat, ceea ce a creat un prejudiciu moral suplimentar, pe lângă cel datorat lezării demnității și onoarei. Având în vedere valorile afectate prin arestarea/încarcerarea nelegală a reclamantului și intensitatea atingerii aduse acestor valori, instanța de apel a apreciat că suma de 30.000 lei RON constituie o sumă suficientă care să asigure repararea prejudiciului moral suferit, fiind de natură a oferi reclamantului o satisfacție echitabilă pentru suferința îndurată în perioada arestării și încarcerării.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul critică cuantumul daunelor morale acordate, despre care arată că este necorespunzător față de suferințele psihice și fizice suferite în timpul detenției, precum și față de perioada îndelungată de timp cât a fost privat de libertate, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Mai arată că, deși în cuantificarea daunelor morale nu există criterii fixe, instanța de apel nu a avut în vedere circumstanțele reale ale cauzei, și anume, consecințele nefaste asupra vieții de familie, supunerea oprobiului public inerent unui proces penal, durata procesului, afectarea negativă a imaginii reclamantului prin mediatizarea sistematică a dosarului penal în care acesta a avut calitatea de inculpat, degradarea stării de sănătate ca urmare a condițiilor de detenție, traumele morale suferite, sens în care nu au fost avute în vedere declarațiile de martori și raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză. Având în vedere că reclamantul era cunoscut cu antecedente penale, existând, deci, o dificultate de integrare socială anterioară, condamnarea nedreaptă și detenția au fost cu atât mai traumatizante.

Reclamantul critică și neacordarea daunelor materiale, despre care arată că sunt pe deplin justificate și doveditet. Mai arată că la data privării de libertate pe nedrept, era integrat în muncă, avea carte de muncă și avea un loc de muncă stabil, cu un venit salarial constant, astfel încât condamnarea nedreaptă și detenția au fost de natură a crea prejudicii ireparabile. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că daunele morale au un cuantum exagerat de mare raportat la profilul moral al reclamantului, la faptul că soluția de achitare reprezintă prin ea însăși o reparație morală, că reclamantul nu a dovedit nicio împrejurare din cele susținute în acțiune privind afectarea, în mod negativ, a stării de sănătate, a relațiilor sociale și familiale, iar percepția publică și gradul de adaptare socială reprezintă stări emoționale ce nu pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului.

Mai arată că argumentele instanței de apel în dimensionarea prejudiciului sunt de ordin general și nu justifică suma acordată.

Recursurile au fost respinse, ca nefondate, în considerarea următoarelor argumente comune: Potrivit art.504 alin.(2) și alin.(3) C.proc.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art.20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit.c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În speța supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de acesta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situația sa se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art.504-506 C.proc.pen. Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum și cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susține că ar fi prea mic, raportat la gravitatea și consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, susține că este prea mare, prin raportare la aceleași criterii de evaluare.

Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalității de interpretare a declarațiilor martorilor audiați, a raportului de expertiză efectuat în cauză și a înscrisurilor depuse de către reclamant în probațiune și apreciate ca atare de instanță, acesta reprezintă un aspect de interpretare și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului. În ceea ce privește critica formulată de către ambii recurenți referitoare la cuantumul daunelor morale, s-a constatat că nu este fondată. Astfel, se observă că dispozițiile art.504 alin.(l) din C.proc.pen. enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume: durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta 1-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa. Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia nu s-ar fî dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin.(1) C.proc.pen.

și a jurisprudenței CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluția pronunțată de instanța de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale, cât și cu soluțiile jurisprudențiale în materie. De asemenea, nu se pot reține argumentele pârâtului privind o eventuală diminuare a cuantumului daunelor morale justificată prin aceea că soluția achitării, prin ea însăși, ar reprezenta o modalitate de reparație, întrucât hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparație morală prin ea însăși", deoarece tocmai soluția de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de art. 504-505 C.proc.pen.

pentru a promova acțiunea în pretenții. Susținerea conform căreia „cel care pretinde daunele morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale i-au fost afectate prin arestarea ilegală" este eronată, deoarece prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.

De asemenea, a fost înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate. Declarația martorei S.L.

despre care recurentul- reclamant susține că nu a fost analizată de instanțele anterioare a relevat faptul că în perioada în care acesta a fost privat de libertate copiii au rămas în grija exclusivă a soției, că reclamantul fusese unicul întreținător al familiei, că familia acestuia a împrumutat diverse sume de bani de la martoră, că ulterior liberării reclamantul a avut diverse probleme de sănătate, fiind supus unei intervenții chirurgicale și că acesta a mai avut o condamnare anterioară. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, aceste aspecte au fost avute în vedere la pronunțarea soluțiilor adoptate în cauză, atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul „a avut de suportat și suferințe fizice determinate de o serie de afecțiuni medicale, iar familia acestuia a fost lipsită de sprijinul său, fiind întreținătorul acesteia, dat și profilul moral al acestuia, care nu se află pentru prima oară într-o astfel de situație, inclusiv martora audiată declarând că acesta a mai fost anterior condamnat". Instanța de apel a reținut că „întrucât prin motivele de apel formulate în cauză se critică soluția în întregime, în această fază procesuală va avea loc devoluțiunea totală a pricinii, situație în care instanța de apel va reanaliza pe fond acțiunea reclamantului, prin prisma probatoriului administrat la fond și completat în apel...", iar faptul că nu a făcut o referire expresă la declarația martorei S.L.

nu înseamnă că nu a analizat acest mijloc probator, atâta vreme cât, pentru verificarea aspectelor conținute în această declarație, a încuviințat probatorii suplimentare. Împrejurarea că instanța de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susținerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuțioase a tuturor chestiunilor deduse judecății și materialului probator administrat în susținerea pretențiilor formulate. În speță nu are relevanță faptul că „probatoriul valorificat de instanța de apel pentru stabilirea daunelor materiale...nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva art. 1191 și art. 1194 C.civ… " cum arată reclamantul, întrucât, ceea ce în mod corect s-a reținut de către această instanță, a fost împrejurarea că probatoriul administrat nu a fost de natură să dovedească, conform legii, cererea privind daunele materiale.

Criticile reclamantului privind conținutul raportului de expertiză medico-legală, înscrisurile depuse la dosarul cauzei și criteriile de acordare a daunelor morale, reprezintă aspecte ce țin de modalitatea de interpretare și evaluare a probatoriilor care nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate și nu de netemeinicie. Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 2.700.000 lei (astfel cum a fost precizată la termenul din 16.11.2010), ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art.312 alin.(l) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursurile formulate.