ÎCCJ, decizie (scj.ro #81750)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Aprecierea asupra limitelor dreptului la liberă exprimare în cadrul unei dezbateri politice asupra unui subiect de interes general. Cuprins pe materii : Drept civil. Răspundere civilă delictuală. Index alfabetic : daune morale - dreptul la libera exprimare C.civ., art. 998 - 999 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6, art. 8, art. 10 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare, decurge principiul conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C.civ. nu sunt întrunite în situația în care părțile au calitatea de oameni politici, de parlamentari, aflați în partide oponente, tipul de discurs fiind unul politic, iar natura alegațiilor făcute în cadrul unei dezbateri politice cu privire la un subiect de interes general, reprezintă judecăți de tip subiectiv și nu afirmații factuale, ce privesc imputarea unor fapte determinate, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputației unei persoane, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent. Astfel de afirmații, nu pot avea natura unei fapte ilicite și nu pot atrage aplicarea unei sancțiuni, iar obligarea la plata unor despăgubiri civile reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare.

Secția I civilă, decizia nr. 2291 din 28 martie 2012 Reclamantul D.M.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 09.10.2009, pârâtul, deputat al partidului X, a susținut o conferință de presă, pentru a-și arăta nemulțumirile față de politica partidului Y, făcând câteva precizări dure la adresa partidului și a sa, afirmând, în mod public, „D.M., un infractor notoriu”, ceea ce i-a adus atingere imaginii sale de deputat și vicepreședinte al partidului Y – organizația Vaslui, atât față de colegi, de executiv, cât și față de întreaga colectivitate locală.

Această conferință de presă a fost transmisă on line, fiind vizionată de întreaga comunitate locală și centrală. A mai arătat reclamantul că, la data de 10.10.2009, în cotidianul local „V.N.”, a apărut un articol destul de complex, în care au fost relatate acuzele aduse de pârât în cadrul conferinței de presă. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 72 alin.(1) din Constituție și art. 20 din Legea nr. 96/2006, care garantează imunitatea deputaților și senatorilor pentru voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, reclamantul neprecizând care este fapta ilicită, în ce constă prejudiciul, cum a fost evaluat acesta și care sunt criteriile avute în vedere și cum a fost stabilită legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și eventuala faptă ilicită.

Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă nr. 1292 din 20.10.2010, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamant. S-a reținut, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că, în doctrină, excepțiile procesuale au fost definite ca fiind acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu invocă, în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății în fond. Or, inadmisibilitatea acțiunii, din perspectiva imunității de care se bucură pârâtul, în calitate de demnitar, reprezintă, în realitate, o susținere pe fondul cauzei, nefiind vorba de o excepție propriu-zisă, de natură să ducă la respingerea acțiunii sau la întârzierea judecății.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins această excepție și a analizat aspectele invocate în susținerea acesteia ca apărări cu privire la fondul pretenției deduse judecății. În acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor, deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În consecință, imunitatea garantată de aceste dispoziții legale este condiționată de exprimarea unei opinii politice, în cadrul exercitării mandatului, aceste aspecte fiind, așadar, analizate prin raportare la situația de fapt reținută.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că atât reclamantul cât și pârâtul sunt deputați de Vaslui în Parlamentul României, fiecare pentru câte un mandat de patru ani, 2008 – 2012, din partea partidelor Y, respectiv X, și ambii aveau această calitate și la data de 09.10.2009. În această calitate, la data de 09.10.2010, reclamantul a organizat o conferință de presă, al cărei subiect l-a reprezentat dezbaterea legii pensiilor, pe care Guvernul își angajase răspunderea în Parlament, precum și eventuala schimbare a conducerii unor servicii descentralizate, avută în vedere de către președintele partidului Y Bârlad. În cadrul acestei conferințe de presă, referindu-se la reprezentanții primului – ministru în teritoriu, pârâtul a afirmat că aceștia ar fi „senatorul P. – un mincinos notoriu, D.M.

– un infractor notoriu și A.I. – un președinte fără notorietate”. Afirmațiile pârâtului au apărut și în presa locală, în ziarul „V.N.”, din data de 10.10.2009, în cadrul unui articol. În motivarea în drept a cererii, reclamantul a înțeles să invoce dispozițiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Din prevederile legale menționate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiții, și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției.

În speță, fapta ilicită, pretins imputată pârâtului constă în afirmația că reclamantul ar fi un „infractor notoriu”, afirmație de natură a aduce prejudicii reclamantului. Incidența în cauză a acestor dispoziții legale din dreptul intern trebuie analizată însă și prin prisma prevederilor existente în tratatele internaționale referitoare la drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte, în condițiile în care urmează a fi analizate, pe de o parte, libertatea de exprimare a pârâtului, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și dreptul reclamantului la viață privată și de familie, garantat de art. 8 din Convenție.

Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Astfel, dispozițiile art. 10 din CEDO garantează libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Potrivit dispozițiilor art. 2 din acest articol, libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, care trebuie, însă, să îndeplinească mai multe condiții: să fie prevăzute de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, iar ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a arătat că marja de apreciere a statului în restrângerea libertății de exprimare depinde de mai mulți factori, precum natura și tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare. În acest sens, Curtea a acordat o poziție privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul referitor la personalitățile publice este probabil categoria de discurs apărata în cea mai mare măsură de Curte. În prezenta cauză, pârâtul era, la data de 09.10.2009, deputat în Parlamentul României, astfel încât nu poate fi pusă la îndoială calitatea sa de om politic, investit într-o funcție de demnitate publică.

De asemenea, tribunalul a apreciat că afirmațiile acestuia se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes general, referindu-se la adoptarea unui act normativ și activitatea desfășurată în teritoriu de alți demnitari, și că acestea nu privesc aspecte din viața privată a reclamantului; în consecință, acestea fac obiectul protecției sporite conferite de jurisprudența Curții. Pe de altă parte, și reclamantul este om politic și, în consecință, obligat să tolereze critica activității sale, chiar si atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare sau insultătoare. Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate.

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său - a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acestora (cauza Radio France si alții c. Franței ) În cauză, nu s-a făcut dovada relei credințe a pârâtului; respectivele afirmații au fost făcute în contextul unei dezbateri referitoare la probleme de interes general, chiar dacă, pe fondul polemicilor dintre părți, ca reprezentanți ai unor partide politice diferite.

Mai mult decât atât, pârâtul a depus la dosar un articol din presă, în cuprinsul căruia era acuzat reclamantul de săvârșirea unei fapte penale. Or, faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că doar considerații foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic. De asemenea, s-a reținut că protecția oferită de către jurisprudența Curții este superioară celei oferite de legislația națională, prin reglementarea imunității deputaților și senatorilor pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea sa la plata unor despăgubiri ar reprezenta o ingerință adusă dreptului său la liberă exprimare care, deși prevăzută de lege și având un scop legitim – apărarea reputației altuia - nu ar reprezenta o măsură proporțională într-o societate democrată și ar fi, așadar, contrară exigențelor art. 10 din Convenție. Reclamantul a declarat apel, susținând că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ., care instituie obligația persoanei vinovate de comiterea unui delict să acopere integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate. Astfel, apelantul a apreciat că există o faptă ilicită a pârâtului, care constă în afirmația denigratoare la adresa sa, din timpul unei conferințe de presă, preluată, apoi, în presa locală și televiziuni.

A susținut că, prin afirmațiile lansate în mass-media, pârâtul i-a lezat grav imaginea și demnitatea, punând la îndoială probitatea sa profesională și morală, astfel încât locuitorii județului, șefii și colegii săi de partid s-au îndoit, în mod real, de seriozitatea și moralitatea sa. Apelantul a învederat că dreptul garantat de art. 10 din CEDO nu este unul absolut, paragraful 2 permițând restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care, folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Apelantul a susținut că nu se poate solicita protecția oferită de art. 10 din Convenție, dat fiind faptul că această protecție este subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza informații reale.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul pe care i l-a cauzat, apelantul a susținut că existența sa decurge din coroborarea caracterului insultător al afirmațiilor cu toate consecințele negative pe care el a fost nevoit a le suporta. Apelantul a pretins că vinovăția pârâtului-intimat rezultă din afirmațiile denigratoare pe care trebuie să și le asume orice persoană responsabilă. Prin decizia civilă nr. 43 din 01.04.2011, Curtea de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, admițând acțiunea și obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de daune morale.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut că instanța de fond a procedat la o analiză atentă a probelor administrate de părți și a reținut corect situația de fapt, însă a aplicat greșit principiile și dispozițiile legale incidente în speță. Curtea a reluat situația de fapt expusă de prima instanță, însă a apreciat că instanța de fond, printr-o aplicare greșită a art. 998-999 C.civ. și a art. 10 din Convenție, a reținut că, în cauză, nu există o faptă ilicită, care să stea la baza răspunderii civile delictuale a pârâtului. Astfel, fapta ilicită a pârâtului constă în afirmația, făcută în cadrul conferinței de presă, că reclamantul ar fi „un infractor notoriu”. Este adevărat că libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din CEDO, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție.

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii , s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

Însă, Curtea a reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar paragraful 2 al art. 10 permit restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Tot astfel, Curtea a reținut că, în jurisprudența Curții, s-a cristalizat principiul, potrivit căruia „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale…

El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță” (cauza Lingens c. Austriei ). În cauza Castells c. Spaniei , care a fost citată și de tribunal în motivarea soluției pronunțate, Curtea Europeană a afirmat că art. 10 oferă o protecție și mai întinsă discursului politic îndreptat împotriva Guvernului decât celui îndreptat împotriva unei persoane private sau chiar a unui om politic. Această concluzie a fost justificată de faptul că poziția dominantă pe care o are Guvernul îl obligă să dovedească reținere în folosirea mijloacelor penale, mai ales dacă există alte moduri de a răspunde atacurilor sau criticilor nejustificate ale adversarilor săi sau ale mijloacelor de informare în masă.

Curtea Europeană a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Astfel, instanța de apel a apreciat că, în speță, caracterizarea reclamantului-apelant drept „infractor notoriu” reprezintă o judecată de valoare, deoarece „exprimă o părere personală de natură juridică”, însă judecata de valoare conținută în afirmația pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o bază factuală. Concluzia instanței de apel a fost determinată de faptul că dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României și ale art. 5 ind.

2 din Codul penal instituie prezumția de nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la proba vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. De asemenea, art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană garantează fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, dispunând că orice persoană acuzată de comiterea unui infracțiuni este prezumată nevinovată, până când vinovăția sa a fost legal stabilită. Curtea a constatat că prezumția de nevinovăție se impune atât reprezentanților statului, cât și persoanelor private și profită tuturor persoanelor care nu au fost condamnate printr-o hotărâre definitivă, indiferent de calitatea pe care o au.

A apreciat Curtea că dreptul pârâtului la libertatea de expresie nu justifică afirmația „infractor notoriu”, într-un discurs politic pe o temă de interes general, deoarece constituie o adevărată „declarație de culpabilitate”, atât timp cât îl prezintă pe apelant drept o persoană cunoscută ca încălcând legile, declarația sa incitând publicul să creadă în vinovăția acestuia în ceea ce privește săvârșirea de fapte penale și fiind susceptibilă de a crea o imagine eronată reclamantului. În ceea ce privește atitudinea subiectivă a pârâtului-intimat, Curtea a considerat că, deși acesta, în calitate de politician, deputat al partidului de opoziție, a urmărit să informeze opinia publică cu privire la chestiuni de interes general (legea pensiilor și schimbarea eventuală a conducerii unor servicii descentralizate), S.A.

a depășit limitele libertății de exprimare, fiind determinat, în caracterizarea reclamantului-apelant drept „infractor notoriu”, de intenția de a leza, în mod gratuit și nejustificat, reputația deputatului din partidul aflat la guvernare. Curtea nu a putut primi susținerea intimatului referitoare la caracterul politic, cu vădite accente pamfletare, a afirmației făcute la adresa apelantului, deoarece afirmația „infractor notoriu” a fost făcută, în mod public, în cadrul conferinței de presă în care se dezbăteau subiecte de interes public, fără a fi argumentată prin idei, informații ori comentarii critice. Este neîntemeiată și susținerea intimatului referitoare la faptul că afirmația nu ar fi una gratuită, lipsită complet de o bază factuală, ci ar avea la bază împrejurarea că, față de persoana reclamantului-apelant, a fost foarte mediatizată o conduită a acestuia, cu evidente valențe penale.

Așa cum s-a mai menționat deja, într-o societatea democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale. Or, în speță, nu este vorba de o „situație, considerată ilegală”, ci de un calificativ acordat unui om politic, o judecată de valoare exprimând o „părere personală, de natură juridică”, cu încălcarea îndatoririlor și responsabilităților specifice pe care le comportă libertatea de exprimare, atât timp cât nu există vreo hotărâre definitivă de condamnare a acestuia.

Raportat la cele expuse, Curtea a considerat că afirmația „infractor notoriu”, din cadrul conferinței de presă, ce avea ca subiect de dezbatere teme de interes general, în lipsa oricărei argumentări, justificări, prin idei, informații, comentarii critice și în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, constituie o faptă ilicită, ce a fost săvârșită de către pârâtul-intimat, S.A., cu vinovăție. Cu privire la proba prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a reținut că, în jurisprudența Curții Europene, s-a statuat, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul și legătura de cauzalitate fiind prezumate. În consecință, s-a reținut că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 998-999 C.civ., care antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat.

În ceea ce privește aprecierea prejudiciului moral, Curtea a avut în vedere atingerea adusă de afirmația pârâtului reputației și prestigiului reclamantului-apelant, care are calitatea de deputat al partidului Y și vicepreședinte al partidului Y organizația Vaslui și preluarea acestei afirmații de către presa locală, considerând că suma de 1.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamantului și este de natură să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea unor asemenea afirmații dăunătoare de către pârât, care, de asemenea, are calitatea de deputat în Parlamentul României. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul. În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul pârât a invocat art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că afirmația lui S.A.

reprezintă „un calificativ acordat unui om politic, o judecată de valoare, care exprimă o părere personală de natură juridică, cu încălcarea îndatoririlor și responsabilităților specifice pe cale le comportă libertatea de exprimare”. Instanța de apel a considerat că afirmația pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o bază factuală, deși această afirmație se sprijină pe o bază factuală foarte solidă, întrucât, în percepția generală, D.M.M. este „certat” cu legea penală.

Astfel, la data de 8.09.2005, cotidianul „C.” a publicat articolul „Deputatul D.M., acuzat că a cerut șpagă 100.000 de euro pentru șefia Vămii", iar, ulterior, în noiembrie 2008, cunoscutele și respectabile organizații nonguvernamentale care urmăresc fenomenul politic din România - Agenția de Monitorizare a Presei, Asociația Pro Democrația și Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație au publicat Raportul „Acțiunea pentru un vot uninominal curat” în care se menționează că D.M.M. este un candidat incompatibil, făcând referire la acuzația mediatizată în presa centrală, potrivit căreia „deputatul ar fi cerut 100.000 de euro pentru a-l păstra pe șeful vămii Albita în funcție”.

Recurentul a susținut că orice om trebuie să se bucure de prezumția de nevinovăție, însă în cazul oamenilor politici, critica are limite mult mai largi, indicând în acest sens cauza Refik Karakoc c. Turciei , în care Curtea a reținut că „reclamantul s-a exprimat în calitate de om politic, în cadrul rolului său de actor al vieții politice, nu a incitat la violență și nu a promovat niciun discurs bazat pe ură”; cauza Bresilier c. Franța , în care Curtea a reținut că „libertatea dezbaterii politice este esențială pentru buna funcționare a democrației. Curtea acordă cea mai mare importanță posibilă libertății de exprimare, în contextul dezbaterilor politice și consideră că nu se poate restrânge discursul politic, fără o motivare imperioasă.

[...] Ingerințele în libertatea de exprimare a unui membru al opoziției, care își reprezintă electorii și le apără interesele, impun Curții un control de o mare strictețe.” Or, reclamantul este un om politic al puterii și trebuie să fie obișnuit cu duelul politic, cu replicile acide și criticile dure. În aceste condiții, în mod eronat, a reținut instanța de apel că sunt aplicabile prevederile art. 998 și urm. C.civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte a apreciat că recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, Înalta Curte a observat că ambele instanțe de fond au realizat o analiză a libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, realizând un recurs riguros și pertinent al acestei jurisprudențe, astfel încât ea nu va mai fi reluată decât atunci când va servi ca bază de argumentație instanței de recurs. În acest context, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, trebuie analizat dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâtului este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității.

Tot astfel, trebuie analizat tipul de discurs, calitatea părților, persoana lezată, dacă subiectul este sau nu de interes public, general și natura alegațiilor făcute, în sensul de a discerne dacă acestea reprezintă judecăți de valoare, supuse probei bunei-credințe, iar nu probei verității, sau, prin intermediul lor, se impută fapte, care ar trebui să aibă, în consecință, o bază factuală suficientă.

Examinând hotărârile anterioare, s-a constatat că instanțele au analizat, în bună măsură, aceste elemente, dar au avut opinii diferite asupra limitelor exercitării libertății de exprimare, astfel cum sunt acestea reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției, prima instanță analizând aceste limite din perspectiva protecției reputației reclamantului, ce are a fi cercetată pe terenul articolului 8 al Convenției, iar instanța de apel realizând analiza din perspectiva respectării prezumției de nevinovăție a aceluiași reclamant, garantată de articolul 6 par. 2 al Convenției. Urmărind paradigma deja menționată, este evident că obligarea recurentului pârât la plata despăgubirilor civile în favoarea intimatului-reclamant reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

Această ingerință are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispozițiile art. 998 – 999 C.civ. și putem considera că este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției Europene – protecția reputației și a drepturilor reclamantului. Este însă această ingerință necesară și proporțională într-o societate democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit? Acestei interogații nu i se poate răspunde decât din perspectiva elementelor ce trebuie luate în considerare în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate în plan intern.

Astfel, raportat la calitatea specifică a părților implicate în prezentul litigiu, trebuie reținută calitatea acestora de oameni politici, de parlamentari aflați în partide oponente, iar, raportat la tipul de discurs, este evident că discursul recurentului pârât este un discurs politic. În ceea ce privește alegațiile ce au determinat prezentul litigiu, trebuie realizată distincția între judecăți de valoare și afirmații factuale și trebuie menționat că discursul politic se putea înscrie, cum în mod legal a apreciat prima instanță, în cadrul unei dezbateri de interes general, respectiv adoptarea unui act normativ și activitatea desfășurată în teritoriu de către demnitari.

Care sunt consecințele juridice ale acestei calificări rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care decurge principiul, conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Astfel, Curtea Europeană a reținut că libertatea de exprimare este deosebit de prețioasă pentru un ales al poporului, întrucât el îi reprezintă pe alegătorii săi, le semnalează preocupările și le apără interesele (a se vedea în acest sens, cauza Castells c. Spaniei ); iar, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare poate atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale (cauza Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei ). În același sens, în cauza Jerusalem c. Austriei , Curtea a constatat că reclamanta exercita un mandat politic, iar libertatea de exprimare este extrem de importantă pentru aleșii poporului.

Curtea a constatat, de asemenea, că afirmațiile reclamantei au fost formulate în cursul unei dezbateri politice și, deși spusele sale nu sunt acoperite de imunitate, precum cele care ar fi formulate în cadrul unei sesiuni parlamentare, ele au fost realizate în ședința unui forum, a cărui structură și activitate este comparabilă cu cea a unui legislativ, astfel încât trebuie protejat interesul general al asigurării libertății de exprimare a participanților. De asemenea, Curtea Europeană a subliniat că faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că doar considerații foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic.

În opinia Curții, declarația reclamantului, (care făcea referire la trecutul fascist al unuia dintre miniștrii noului guvern), constituie o judecată de valoare a cărei veridicitate nu poate și nu trebuie demonstrată. Aceasta a fost făcută contra unui personaj politic, public, în raport de care limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane particulare. Astfel, Curtea a considerat că nu exista nicio nevoie socială imperioasă pentru a sancționa declarația reclamantului, care nu pare să fi afectat cariera politică ori viața profesională sau privată a ministrului în cauză ( cauza Feldek c. Slovaciei ) Instanța de contencios european a reținut, în cauza Nilsen si Johnsen c. Norvegiei , că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată.

În această privință – a judecăților de valoare – Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale. În cauza Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei , reclamantul afirmase, cu privire la un candidat la alegerile locale, că nu se putea găsi „un candidat mai grotesc și mai nesăbuit din punct de vedere ideologic, caracterizat de grosolănie reacționară, intoleranță fascistă și anti-semitism”. În contextul analizei acestei cauze, Curtea a apreciat că invectiva politică are adesea tendința să capete accente personale, aceasta fiind una dintre consecințele inerente ale jocului politic și ale liberei dezbateri de idei, garante ale unei societăți democratice.

Analizând în mod particular alegațiile făcute de recurentul-pârât, în cadrul unei conferințe de presă, cu referire la reprezentanții primului – ministru în teritoriu, instanța reține că acestea sunt următoarele: „(…) senatorul P. – un mincinos notoriu, D.M. – un infractor notoriu și A.I. – un președinte fără notorietate”, și reprezintă, în opinia instanței de recurs, judecăți de tip subiectiv, iar nu afirmații factuale, ce privesc imputarea unor fapte determinate.

În lumina acestei jurisprudențe și a considerațiilor deja expuse, este evident că instanța de apel a desprins din contextul dezbaterii politice, care comportă, în mod inerent, o doză de exagerare, de provocare, afirmațiile pârâtului S.A., parlamentar al opoziției, dându-le o autonomie inadecvată contextului în care au fost făcute, și, deși le-a caracterizat, în mod formal, ca judecăți de valoare, a solicitat demonstrarea lor, apreciindu-le ca fiind lipsite de bază factuală, câtă vreme nu există o hotărâre de condamnare definitivă a reclamantul D.M.M.

Or, în opinia instanței de recurs, pe terenul libertății de exprimare garantată de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, exprimarea unor opinii semnifică formularea unor judecăți de tip subiectiv ale unei persoane în legătură cu subiecte de interes public, care nu au a fi confundate cu fapte sau acțiuni, ci ele se încadrează în exprimarea unor opinii asupra calităților profesionale sau morale ale unui deputat al partidului aflat la putere.

Astfel, chiar dacă, într-un limbaj profan, expresia „un infractor notoriu” are o puternică conotație peiorativă, în circumstanțele particulare ale cauzei, caracterizate de o polemică politică între părți, ca reprezentanți ai partidelor opozante, aceasta nu reprezintă decât o exagerare, ce nu poate avea natura unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, s-ar fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantului și nici a unei „declarații de culpabilitate”, cu semnificație pe planul dreptului penal.

Mai mult, dacă aceste afirmații au contribuit la dezbaterea unor subiecte de interes general, și acest lucru s-a întâmplat în mod evident, întrucât nu au rămas fără ecou în presa locală, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputației persoanelor vizate, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent, ele nu pot determina atragerea unei sancțiuni disuasive, astfel cum, în mod nelegal, apreciază instanța de apel, care subliniază, în mod expres, caracterul disuasiv al despăgubirilor acordate. În acest sens, trebuie reamintită cauza Malisiewicz – Gasior c. Poloniei , în care se reține că, chiar dacă acuzațiile conțineau cuvinte dure, ele vizau un om politic cunoscut, în raport de care limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane private, iar discursul politic nu poate fi restricționat decât din cauze imperioase.

Tot astfel, din perspectiva întemeierii acestei afirmații, se poate observa că recurentul pârât a depus la dosar articole de presă despre deputatul D.M., reclamant în prezenta cauză, în care se prezentau informații privind implicarea acestuia în menținerea în funcție a sefului Vămii Albița și „traseismul politic” al acestui parlamentar, precum și cu privire la faptul că mai multe organizații non-guvernamentale l-au menționat pe acest reclamant, pe lista candidaților incompatibili, în cadrul raportului privind „Acțiunea pentru un vot uninominal curat”, astfel încât pârâtul avea informații publice care să-i determine îndoieli cu privire la profilul moral al reclamantului, exprimate într-un mod personal, ceea ce nu poate determina reținerea relei-credințe a acestuia.

În consecință, instanța de recurs consideră că exercitarea libertății de exprimare a pârâtului, în calitate de parlamentar, nu a depășit limitele criticii admisibile, în cazul unei dezbateri politice, cu privire la un subiect de interes general – adoptarea legii pensiilor și comportamentul demnitarilor și că, în absența unei fapte ilicite, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C.civ., obligarea recurentului la plata unor despăgubiri civile reprezintă o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâtul S.A.

împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a modificat decizia, în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.M.M. împotriva sentinței nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui, Secția civilă, pe care a păstrat-o.