ÎCCJ, decizie (scj.ro #81750)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81750) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în răspundere civilă

delictuală. Aprecierea asupra limitelor dreptului la liberă exprimare

în cadrul unei dezbateri politice asupra unui subiect de interes general.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Răspundere civilă

delictuală.

Index alfabetic :

daune morale

-

dreptul la libera exprimare

C.civ., art. 998 - 999

Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 6, art. 8, art. 10

Notă : S-au avut în vedere

dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței.

Din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare, decurge

principiul conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor

politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină,

corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Condițiile răspunderii civile

delictuale reglementate de art. 998-999 C.civ. nu sunt întrunite în

situația în care părțile au calitatea de oameni politici, de

parlamentari, aflați în partide oponente, tipul de discurs fiind unul

politic, iar natura alegațiilor făcute în cadrul unei dezbateri

politice cu privire la un subiect de interes general, reprezintă

judecăți de tip subiectiv și nu afirmații factuale, ce

privesc imputarea unor fapte determinate, nefiind îndreptate către lezarea

inutilă a reputației unei persoane, chiar dacă o asemenea lezare

a avut loc în mod inerent. Astfel de afirmații, nu pot avea natura unei

fapte ilicite și nu pot atrage aplicarea unei sancțiuni,

iar

obligarea la plata unor

despăgubiri civile reprezintă o ingerință în dreptul la

liberă exprimare.

Secția I

civilă, decizia nr. 2291 din 28 martie 2012

Reclamantul D.M.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul

S.A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu

de daune morale.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 09.10.2009,

pârâtul, deputat al partidului X, a susținut o conferință de

presă, pentru a-și arăta nemulțumirile față de

politica partidului Y, făcând câteva precizări dure la adresa

partidului și a sa, afirmând, în mod public, „D.M., un infractor notoriu”,

ceea ce i-a adus atingere imaginii sale de deputat și vicepreședinte

al partidului Y – organizația Vaslui, atât față de colegi, de

executiv, cât și față de întreaga colectivitate locală.

Această conferință de presă a fost transmisă on line,

fiind vizionată de întreaga comunitate locală și centrală.

A mai arătat reclamantul că, la data de 10.10.2009, în cotidianul

local „V.N.”, a apărut un articol destul de complex, în care au fost relatate

acuzele aduse de pârât în cadrul conferinței de presă.

Pârâtul

a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în

judecată, ca fiind inadmisibilă, în raport de dispozițiile art.

72 alin.(1) din Constituție și art. 20 din Legea nr. 96/2006, care

garantează imunitatea deputaților și senatorilor pentru voturile

și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În subsidiar,

pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, reclamantul

neprecizând care este fapta ilicită, în ce constă prejudiciul, cum a

fost evaluat acesta și care sunt criteriile avute în vedere și cum a

fost stabilită legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins

și eventuala faptă ilicită.

Tribunalul

Vaslui, prin sentința civilă nr. 1292 din 20.10.2010, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins

acțiunea formulată de reclamant.

S-a

reținut, referitor la excepția inadmisibilității

acțiunii, că, în doctrină, excepțiile procesuale au fost

definite ca fiind acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea

interesată, procurorul sau instanța din oficiu invocă, în

condițiile prescrise de lege și fără a pune în

discuție fondul pretenției deduse judecății,

neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul

dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea

judecății în fond.

Or, inadmisibilitatea acțiunii, din perspectiva

imunității de care se bucură pârâtul, în calitate de demnitar,

reprezintă, în realitate, o susținere pe fondul cauzei, nefiind vorba

de o excepție propriu-zisă, de natură să ducă la

respingerea acțiunii sau la întârzierea judecății.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins această

excepție și a analizat aspectele invocate în susținerea acesteia

ca apărări cu privire la fondul pretenției deduse

judecății.

În acest sens, tribunalul a reținut că,

potrivit dispozițiilor  art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind statutul

deputaților și al senatorilor, deputații și senatorii nu

pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru

opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

În consecință, imunitatea garantată de

aceste dispoziții legale este condiționată de exprimarea unei

opinii politice, în cadrul exercitării mandatului, aceste aspecte fiind,

așadar, analizate prin raportare la situația de fapt

reținută.

Cu

privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că atât reclamantul

cât și pârâtul sunt deputați de Vaslui în Parlamentul României,

fiecare pentru câte un mandat de patru ani, 2008 – 2012, din partea partidelor

Y, respectiv X, și ambii aveau această calitate și la data de

09.10.2009.

În

această calitate, la data de 09.10.2010, reclamantul a organizat o

conferință de presă, al cărei subiect l-a reprezentat

dezbaterea legii pensiilor, pe care Guvernul își angajase răspunderea

în Parlament, precum și eventuala schimbare a conducerii unor servicii

descentralizate, avută în vedere de către președintele

partidului Y Bârlad.

În

cadrul acestei conferințe de presă, referindu-se la

reprezentanții primului – ministru în teritoriu, pârâtul a afirmat că

aceștia ar fi „senatorul P. – un mincinos notoriu, D.M. – un infractor

notoriu și A.I. – un președinte fără notorietate”.

Afirmațiile

pârâtului au apărut și în presa locală, în ziarul „V.N.”, din

data de 10.10.2009, în cadrul unui articol.

În

motivarea în drept a cererii, reclamantul a înțeles să invoce

dispozițiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a

omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a

cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile legale menționate, rezultă

că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi

întrunite, cumulativ, mai multe condiții, și anume: existența

unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și

existența vinovăției.

În speță, fapta ilicită, pretins

imputată pârâtului constă în afirmația că reclamantul ar fi

un „infractor notoriu”, afirmație de natură a aduce prejudicii

reclamantului.

Incidența în cauză a acestor dispoziții

legale din dreptul intern trebuie analizată însă și prin prisma

prevederilor existente în tratatele internaționale referitoare la

drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte, în

condițiile în care urmează a fi analizate, pe de o parte, libertatea

de exprimare a pârâtului, reglementată de art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și dreptul reclamantului la

viață privată și de familie, garantat de art. 8 din

Convenție.

Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Constituția României, dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, dispozițiile art. 10 din CEDO

garantează libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica

informații sau idei fără amestecul autorităților

publice și fără a ține seama de frontiere. Potrivit

dispozițiilor art. 2 din acest articol, libertatea de exprimare poate fi

supusă unor ingerințe, care trebuie, însă, să

îndeplinească mai multe condiții: să fie prevăzute de lege,

să urmărească unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ

în acest articol,  măsura luată să fie necesară într-o societate

democratică, iar ingerința să fie proporțională cu

scopul legitim urmărit.

Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a

arătat că marja de apreciere a statului în restrângerea

libertății de exprimare depinde de mai mulți factori, precum

natura și tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea lui,

calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de

difuzare.

În acest sens, Curtea a acordat o poziție

privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general

și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intră

în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul referitor

la personalitățile publice este probabil categoria de discurs

apărata în cea mai mare măsură de Curte.

În prezenta cauză, pârâtul era, la data de

09.10.2009, deputat în Parlamentul României, astfel încât nu poate fi pusă

la îndoială calitatea sa de om politic, investit într-o funcție de

demnitate publică. De asemenea, tribunalul a apreciat că

afirmațiile acestuia se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes

general, referindu-se la adoptarea unui act normativ și activitatea

desfășurată în teritoriu de alți demnitari, și că

acestea nu privesc aspecte din viața privată a reclamantului; în

consecință, acestea  fac obiectul protecției sporite conferite

de jurisprudența Curții.

Pe de altă parte, și reclamantul este om

politic și, în consecință, obligat să tolereze critica

activității sale, chiar si atunci când aceasta ar putea fi

considerată provocatoare sau insultătoare.

Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al

afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare

de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de

calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credință

a autorului afirmațiilor care afectează reputația

părții vătămate. În consecință, este

necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul

afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său  - a urmărit

să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public,

chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea

reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în

mod gratuit reputația acestora (cauza

Radio France si alții c.

Franței

)

În

cauză, nu s-a făcut dovada relei credințe a pârâtului;

respectivele afirmații au fost făcute în contextul unei dezbateri

referitoare la probleme de interes general, chiar dacă, pe fondul

polemicilor dintre părți, ca reprezentanți ai unor partide

politice diferite. Mai mult decât atât, pârâtul a depus la dosar un articol din

presă, în cuprinsul căruia era acuzat reclamantul de

săvârșirea unei fapte penale.

Or, faptul de a favoriza libera dezbatere politică

este o caracteristică esențială a unei societăți

democratice, astfel că doar considerații foarte puternice pot

justifica restrângerea discursului cu caracter politic. De asemenea, s-a

reținut că protecția oferită de către jurisprudența

Curții este superioară celei oferite de legislația

națională, prin reglementarea imunității deputaților

și senatorilor pentru opiniile politice exprimate în exercitarea

mandatului.

Pentru

aceste considerente, tribunalul a apreciat că atragerea răspunderii

civile delictuale a pârâtului și obligarea sa la plata unor

despăgubiri ar reprezenta o ingerință adusă dreptului

său la liberă exprimare care, deși prevăzută de lege

și având un scop legitim – apărarea reputației altuia -  nu ar

reprezenta o măsură proporțională într-o societate

democrată și ar fi, așadar, contrară exigențelor art.

10 din Convenție.

Reclamantul

a declarat apel, susținând că sunt îndeplinite, cumulativ,

condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ., care instituie

obligația persoanei vinovate de comiterea unui delict să acopere

integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Astfel,

apelantul a apreciat că există o faptă ilicită a pârâtului,

care constă în afirmația denigratoare la adresa sa, din timpul unei

conferințe de presă, preluată, apoi, în presa locală

și televiziuni. A susținut că, prin afirmațiile lansate în

mass-media, pârâtul i-a lezat grav imaginea și demnitatea, punând la

îndoială probitatea sa profesională și morală, astfel încât

locuitorii județului, șefii și colegii săi de partid s-au

îndoit, în mod real, de seriozitatea și moralitatea sa.

Apelantul

a învederat că dreptul garantat de art. 10 din CEDO nu este unul absolut,

paragraful 2 permițând restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza

în care, folosirea libertății de exprimare este îndreptată

împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra

sau chiar împotriva democrației însăși.

Apelantul

a susținut că nu se poate solicita protecția oferită de

art. 10 din Convenție, dat fiind faptul că această

protecție este subordonată condiției ca cei interesați

să acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza

informații reale.

În

ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta pârâtului

și prejudiciul pe care i l-a cauzat, apelantul a susținut că

existența sa decurge din coroborarea caracterului insultător al

afirmațiilor cu toate consecințele negative pe care el a fost nevoit

a le suporta.

Apelantul

a pretins că vinovăția pârâtului-intimat rezultă din

afirmațiile denigratoare pe care trebuie să și le asume orice

persoană responsabilă.

Prin

decizia civilă nr. 43 din 01.04.2011, Curtea de Apel Iași,

Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a

admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința,

admițând acțiunea și obligând pârâtul să

plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de daune morale.           Pentru

a adopta această soluție, Curtea a reținut că instanța

de fond a procedat la o analiză atentă a probelor administrate de

părți și a reținut corect situația de fapt, însă

a aplicat greșit principiile și dispozițiile legale incidente în

speță.

Curtea

a reluat situația de fapt expusă de prima instanță,

însă a apreciat că instanța de fond, printr-o aplicare

greșită a art. 998-999 C.civ. și a art. 10 din Convenție, a

reținut că, în cauză, nu există o faptă ilicită,

care să stea la baza răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel,

fapta ilicită a pârâtului constă în afirmația, făcută

în cadrul conferinței de presă, că reclamantul ar fi „un

infractor notoriu”.

Este

adevărat că libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din

CEDO, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție.

În acest sens, în cauza

Handyside c. Marii Britanii

, s-a subliniat

că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele

esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile

primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a

membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu

numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care

sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care

ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit

segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului,

toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există

societate democratică”.

Însă,

Curtea a reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul

absolut, iar paragraful 2 al art. 10 permit restrângerea exercitării

acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare

este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod

legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Tot

astfel, Curtea a reținut că, în jurisprudența Curții, s-a

cristalizat principiul, potrivit căruia „limitele criticii admisibile sunt

mai largi în privința unui om politic, vizat în această calitate, decât

a unui individ obișnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul

politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict

al faptelor și afirmațiilor sale… El trebuie, prin urmare, să

dea dovadă de o mai mare toleranță” (cauza

Lingens c. Austriei

).

În

cauza

Castells c. Spaniei

, care a fost citată și de tribunal

în motivarea soluției pronunțate, Curtea Europeană a afirmat

că art. 10 oferă o protecție și mai întinsă

discursului politic îndreptat împotriva Guvernului decât celui îndreptat împotriva

unei persoane private sau chiar a unui om politic. Această concluzie a

fost justificată de faptul că poziția dominantă pe care o

are Guvernul îl obligă să dovedească reținere în folosirea

mijloacelor penale, mai ales dacă există alte moduri de a răspunde

atacurilor sau criticilor nejustificate ale adversarilor săi sau ale

mijloacelor de informare în masă.

Curtea

Europeană a stabilit o foarte importantă distincție între

afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare,

distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei

realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curții, existența

faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul

judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Astfel,

instanța de apel a apreciat că, în speță, caracterizarea

reclamantului-apelant drept „infractor notoriu” reprezintă o judecată

de valoare, deoarece „exprimă o părere personală de natură

juridică”, însă judecata de valoare conținută în

afirmația pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită

de o bază factuală.

Concluzia

instanței de apel a fost determinată de faptul că

dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României și ale

art. 5 ind. 2 din Codul penal instituie prezumția de

nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată

nevinovată până la proba vinovăției sale printr-o

hotărâre penală definitivă.

De

asemenea, art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană garantează

fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, dispunând că

orice persoană acuzată de comiterea unui infracțiuni este

prezumată nevinovată, până când vinovăția sa a fost

legal stabilită.

Curtea

a constatat că prezumția de nevinovăție se impune atât

reprezentanților statului, cât și persoanelor private și

profită tuturor persoanelor care nu au fost condamnate printr-o

hotărâre definitivă, indiferent de calitatea pe care o au.

A

apreciat Curtea că dreptul pârâtului la libertatea de expresie nu

justifică afirmația „infractor notoriu”, într-un discurs politic pe o

temă de interes general, deoarece constituie o adevărată

„declarație de culpabilitate”, atât timp cât îl prezintă pe apelant

drept o persoană cunoscută ca încălcând legile, declarația

sa incitând publicul să creadă în vinovăția acestuia în ceea

ce privește săvârșirea de fapte penale și fiind

susceptibilă de a crea o imagine eronată reclamantului.

În

ceea ce privește atitudinea subiectivă a pârâtului-intimat, Curtea a

considerat că, deși acesta, în calitate de politician, deputat al

partidului de opoziție, a urmărit să informeze opinia

publică cu privire la chestiuni de interes general (legea pensiilor

și schimbarea eventuală a conducerii unor servicii descentralizate),

S.A. a depășit limitele libertății de exprimare, fiind

determinat, în caracterizarea reclamantului-apelant drept „infractor notoriu”,

de intenția de a leza, în mod gratuit și nejustificat, reputația

deputatului din partidul aflat la guvernare.

Curtea

nu a putut primi susținerea intimatului referitoare la caracterul politic,

cu vădite accente pamfletare, a afirmației făcute la adresa

apelantului, deoarece afirmația „infractor notoriu” a fost

făcută, în mod public, în cadrul conferinței de presă în

care se dezbăteau subiecte de interes public, fără a fi

argumentată prin idei, informații ori comentarii critice.

Este

neîntemeiată și susținerea intimatului referitoare la faptul

că afirmația nu ar fi una gratuită, lipsită complet de o

bază factuală, ci ar avea la bază împrejurarea că,

față de persoana reclamantului-apelant, a fost foarte mediatizată

o conduită a acestuia, cu evidente valențe penale.

Așa

cum s-a mai menționat deja, într-o societatea democratică, puterile

publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea

cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare

trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor

pe care le consideră ilegale.

Or,

în speță, nu este vorba de o „situație, considerată

ilegală”, ci de un calificativ acordat unui om politic, o judecată de

valoare exprimând o „părere personală, de natură juridică”,

cu încălcarea îndatoririlor și responsabilităților

specifice pe care le comportă libertatea de exprimare, atât timp cât nu

există vreo hotărâre definitivă de condamnare a acestuia.

Raportat

la cele expuse, Curtea a considerat că afirmația „infractor notoriu”,

din cadrul conferinței de presă, ce avea ca subiect de dezbatere teme

de interes general, în lipsa oricărei argumentări, justificări,

prin idei, informații, comentarii critice și în lipsa unei

hotărâri definitive de condamnare, constituie o faptă ilicită,

ce a fost săvârșită de către pârâtul-intimat, S.A., cu

vinovăție.

Cu

privire la proba prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel a

reținut că, în jurisprudența Curții Europene, s-a statuat,

în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă,

prejudiciul și legătura de cauzalitate fiind prezumate.

În

consecință, s-a reținut că, în speță, sunt

întrunite cerințele art. 998-999 C.civ., care antrenează

răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat.

În

ceea ce privește aprecierea prejudiciului moral, Curtea a avut în vedere

atingerea adusă de afirmația pârâtului reputației și

prestigiului reclamantului-apelant, care are calitatea de deputat al partidului

Y și vicepreședinte al partidului Y organizația Vaslui și

preluarea acestei afirmații de către presa locală, considerând

că suma de 1.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă

acordată reclamantului și este de natură să împiedice

realizarea, continuarea sau repetarea unor asemenea afirmații

dăunătoare de către pârât, care, de asemenea, are calitatea de

deputat în Parlamentul României.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs pârâtul.

În

dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C.proc.civ., recurentul pârât a invocat art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, susținând că, în mod

greșit, a reținut instanța de apel că afirmația lui

S.A. reprezintă „un calificativ acordat unui om politic, o judecată

de valoare, care exprimă o părere personală de natură

juridică, cu încălcarea îndatoririlor și

responsabilităților specifice pe cale le comportă libertatea de

exprimare”.

Instanța de apel a considerat că afirmația

pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o

bază factuală, deși această afirmație se sprijină

pe o bază factuală foarte solidă, întrucât, în percepția

generală, D.M.M. este „certat” cu legea penală. Astfel, la data de

8.09.2005, cotidianul „C.” a publicat articolul „Deputatul D.M., acuzat că

a cerut șpagă 100.000 de euro pentru șefia Vămii", iar,

ulterior, în noiembrie 2008, cunoscutele și respectabile organizații

nonguvernamentale care urmăresc fenomenul politic din România -

Agenția de Monitorizare a Presei, Asociația Pro Democrația

și Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație au publicat

Raportul „Acțiunea pentru un vot uninominal curat” în care se

menționează că D.M.M. este un candidat incompatibil, făcând

referire la acuzația mediatizată în presa centrală, potrivit

căreia „deputatul ar fi cerut 100.000 de euro pentru a-l păstra pe

șeful vămii Albita în funcție”.

Recurentul a susținut că orice om trebuie

să se bucure de prezumția de nevinovăție, însă în

cazul oamenilor politici, critica are limite mult mai largi, indicând în acest

sens cauza

Refik Karakoc c. Turciei

, în care Curtea a reținut

că „reclamantul s-a exprimat în calitate de om politic, în cadrul rolului

său de actor al vieții politice, nu a incitat la violență

și nu a promovat niciun discurs bazat pe ură”; cauza

Bresilier c.

Franța

, în care Curtea a reținut că „libertatea dezbaterii

politice este esențială pentru buna funcționare a

democrației. Curtea acordă cea mai mare importanță

posibilă libertății de exprimare, în contextul dezbaterilor

politice și consideră că nu se poate restrânge discursul

politic, fără o motivare imperioasă. [...] Ingerințele în

libertatea de exprimare a unui membru al opoziției, care își

reprezintă electorii și le apără interesele, impun

Curții un control de o mare strictețe.”

Or, reclamantul este un om politic al puterii și

trebuie să fie obișnuit cu duelul politic, cu replicile acide și

criticile dure. În aceste condiții, în mod eronat, a reținut

instanța de apel că sunt aplicabile prevederile art. 998 și urm.

C.civ.

Examinând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de

dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte a apreciat

că recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede:

Sub

un prim aspect, Înalta Curte a observat că ambele instanțe de fond au

realizat o analiză a libertății de exprimare, din perspectiva

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, realizând un

recurs riguros și pertinent al acestei jurisprudențe, astfel încât ea

nu va mai fi reluată decât atunci când va servi ca bază de

argumentație instanței de recurs.

În

acest context, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene

în această materie, trebuie analizat dacă ingerința în dreptul

la liberă exprimare a pârâtului este prevăzută de o lege

accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim;

este necesară într-o societate democratică și îndeplinește

condiția proporționalității.

Tot

astfel, trebuie analizat tipul de discurs, calitatea părților,

persoana lezată, dacă subiectul este sau nu de interes public, general

și natura alegațiilor făcute, în sensul de a discerne dacă

acestea reprezintă judecăți de valoare, supuse probei

bunei-credințe, iar nu probei verității, sau, prin intermediul

lor, se impută fapte, care ar trebui să aibă, în

consecință, o bază factuală suficientă.

Examinând

hotărârile anterioare, s-a constatat că instanțele au analizat,

în bună măsură, aceste elemente, dar au avut opinii diferite

asupra limitelor exercitării libertății de exprimare, astfel cum

sunt acestea reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției, prima

instanță analizând aceste limite din perspectiva protecției

reputației reclamantului, ce are a fi cercetată pe terenul

articolului 8 al Convenției, iar instanța de apel realizând analiza

din perspectiva respectării prezumției de nevinovăție a

aceluiași reclamant, garantată de articolul 6 par. 2 al

Convenției.

Urmărind

paradigma deja menționată, este evident că obligarea

recurentului pârât la plata despăgubirilor civile în favoarea

intimatului-reclamant reprezintă o ingerință în dreptul la

liberă exprimare al pârâtului.

Această

ingerință are o bază legală în dreptul intern, respectiv

dispozițiile art. 998 – 999 C.civ. și putem considera că este

subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art.

10 al Convenției Europene – protecția reputației și a

drepturilor reclamantului.

Este

însă această ingerință necesară și

proporțională într-o societate democratică, în sensul de a

corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale

și de a păstra un just echilibru între imperativele

apărării drepturilor individuale și cele ale protejării

interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit?

Acestei

interogații nu i se poate răspunde decât din perspectiva elementelor

ce trebuie luate în considerare în materia libertății de exprimare,

circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie reglementate în plan intern.

Astfel,

raportat la calitatea specifică a părților implicate în

prezentul litigiu, trebuie reținută calitatea acestora de oameni

politici, de parlamentari aflați în partide oponente, iar, raportat la

tipul de discurs, este evident că discursul recurentului pârât este un

discurs politic.

În

ceea ce privește alegațiile ce au determinat prezentul litigiu,

trebuie realizată distincția între judecăți de valoare

și afirmații factuale și trebuie menționat că

discursul politic se putea înscrie, cum în mod legal a apreciat prima

instanță, în cadrul unei dezbateri de interes general, respectiv

adoptarea unui act normativ și activitatea desfășurată în

teritoriu de către demnitari.

Care

sunt consecințele juridice ale acestei calificări rezultă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care decurge

principiul, conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor

politici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină,

corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Astfel, Curtea Europeană a reținut că

libertatea de exprimare este deosebit de prețioasă pentru un ales al

poporului, întrucât el îi reprezintă pe alegătorii săi, le

semnalează preocupările și le apără interesele (a se

vedea în acest sens, cauza

Castells c. Spaniei

); iar, într-o societate

democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului

permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei -

credințe, fiecare poate atrage atenția opiniei publice asupra

situațiilor pe care le consideră ilegale (cauza

Vides Aizsardzibas

Klubs c. Letoniei

).

În același sens, în cauza

Jerusalem c. Austriei

, Curtea a

constatat că reclamanta exercita un mandat politic, iar libertatea de

exprimare este extrem de importantă pentru aleșii poporului. Curtea a

constatat, de asemenea, că afirmațiile reclamantei au fost formulate

în cursul unei dezbateri politice și, deși spusele sale nu sunt

acoperite de imunitate, precum cele care ar fi formulate în cadrul unei sesiuni

parlamentare, ele au fost realizate în ședința unui forum, a

cărui structură și activitate este comparabilă cu cea a

unui legislativ, astfel încât trebuie protejat interesul general al

asigurării libertății de exprimare a participanților.

De asemenea, Curtea Europeană a subliniat că

faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică

esențială a unei societăți democratice, astfel că doar

considerații foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu

caracter politic.

În opinia Curții, declarația reclamantului,

(care făcea referire la trecutul fascist al unuia dintre miniștrii

noului guvern), constituie o judecată de valoare a cărei veridicitate

nu poate și nu trebuie demonstrată. Aceasta a fost făcută

contra unui personaj politic, public, în raport de care limitele criticii

admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane particulare.

Astfel, Curtea a considerat că nu exista nicio nevoie socială

imperioasă pentru a sancționa declarația reclamantului, care nu

pare să fi afectat cariera politică ori viața profesională

sau privată a ministrului în cauză ( cauza

Feldek c. Slovaciei

)

Instanța de contencios european a reținut, în

cauza

Nilsen si Johnsen c. Norvegiei

, că, în contextul unei

dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o

parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită

doză de exagerare este tolerată. În această privință –

a judecăților de valoare – Curtea Europeană a subliniat că,

într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu,

controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva

bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția

opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale.

În cauza

Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei

,

reclamantul afirmase, cu privire la un candidat la alegerile locale, că nu

se putea găsi „un candidat mai grotesc și mai nesăbuit din punct

de vedere ideologic, caracterizat de grosolănie reacționară,

intoleranță fascistă și anti-semitism”. În contextul

analizei acestei cauze, Curtea a apreciat că invectiva politică are

adesea tendința să capete accente personale, aceasta fiind una dintre

consecințele inerente ale jocului politic și ale liberei dezbateri de

idei, garante ale unei societăți democratice.

Analizând în mod particular alegațiile făcute

de recurentul-pârât, în cadrul unei conferințe de presă, cu referire

la reprezentanții primului – ministru în teritoriu, instanța

reține că acestea sunt următoarele: „(…) senatorul P. – un

mincinos notoriu, D.M. – un infractor notoriu și A.I. – un președinte

fără notorietate”, și reprezintă, în opinia instanței

de recurs, judecăți de tip subiectiv, iar nu afirmații factuale,

ce privesc imputarea unor fapte determinate.

În lumina acestei jurisprudențe și a

considerațiilor deja expuse, este evident că instanța de apel a

desprins din contextul dezbaterii politice, care comportă, în mod inerent,

o doză de exagerare, de provocare, afirmațiile pârâtului S.A.,

parlamentar al opoziției, dându-le o autonomie inadecvată contextului

în care au fost făcute, și, deși le-a caracterizat, în mod

formal, ca judecăți de valoare, a solicitat demonstrarea lor,

apreciindu-le ca fiind lipsite de bază factuală, câtă vreme nu

există o hotărâre de condamnare definitivă a reclamantul D.M.M.

Or, în opinia instanței de recurs, pe terenul

libertății de exprimare garantată de articolul 10 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, exprimarea unor opinii

semnifică formularea unor judecăți de tip subiectiv ale unei

persoane în legătură cu subiecte de interes public, care nu au a fi

confundate cu fapte sau acțiuni, ci ele se încadrează în exprimarea

unor opinii asupra calităților profesionale sau morale ale unui

deputat al partidului aflat la putere.

Astfel, chiar dacă, într-un limbaj profan, expresia

„un infractor notoriu” are o puternică conotație peiorativă, în

circumstanțele particulare ale cauzei, caracterizate de o polemică

politică între părți, ca reprezentanți ai partidelor

opozante, aceasta nu reprezintă decât o exagerare, ce nu poate avea natura

unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv,

s-ar fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantului și nici a

unei „declarații de culpabilitate”, cu semnificație pe planul

dreptului penal.

Mai mult, dacă aceste afirmații au contribuit

la dezbaterea unor subiecte de interes general, și acest lucru s-a

întâmplat în mod evident, întrucât nu au rămas fără ecou în

presa locală, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a

reputației persoanelor vizate, chiar dacă o asemenea lezare a avut

loc în mod inerent, ele nu pot determina atragerea unei sancțiuni

disuasive, astfel cum, în mod nelegal, apreciază instanța de apel,

care subliniază, în mod expres, caracterul disuasiv al despăgubirilor

acordate.

În acest sens, trebuie reamintită cauza

Malisiewicz – Gasior c.

Poloniei

, în care se reține că, chiar dacă acuzațiile

conțineau cuvinte dure, ele vizau un om politic cunoscut, în raport de

care limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul unei simple

persoane private, iar discursul politic nu poate fi restricționat decât

din cauze imperioase.

Tot astfel, din perspectiva întemeierii acestei

afirmații, se poate observa că recurentul pârât a depus la dosar

articole de presă despre deputatul D.M., reclamant în prezenta cauză,

în care se prezentau informații privind implicarea acestuia în

menținerea în funcție a sefului Vămii Albița și

„traseismul politic” al acestui parlamentar, precum și cu privire la

faptul că mai multe organizații non-guvernamentale l-au

menționat pe acest reclamant, pe lista candidaților incompatibili, în

cadrul raportului privind „Acțiunea pentru un vot uninominal curat”,

astfel încât pârâtul avea informații publice care să-i determine

îndoieli cu privire la profilul moral al reclamantului, exprimate într-un mod

personal, ceea ce nu poate determina reținerea relei-credințe a

acestuia.

În consecință, instanța de recurs

consideră că exercitarea libertății de exprimare a

pârâtului, în calitate de parlamentar, nu a depășit limitele criticii

admisibile, în cazul unei dezbateri politice, cu privire la un subiect de

interes general – adoptarea legii pensiilor și comportamentul demnitarilor

și că, în absența unei fapte ilicite, nefiind întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999

C.civ., obligarea recurentului la plata unor despăgubiri civile reprezintă

o ingerință disproporționată și a cărei

necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi

decelată în cauza dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâtul S.A.

împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, Secția  civilă și pentru cauze cu minori și  de familie; a

modificat decizia, în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantul D.M.M. împotriva sentinței nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui, Secția civilă, pe care a păstrat-o.