ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4140/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 828 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de reclamanta M.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București. S-a reținut în motivarea sentinței că prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M.T.

criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive: - s-au încălcat prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive; - legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecății; - reclamanta a dovedit „o speranță legitimă” de a obține recunoașterea creanțelor, în situația contrară încălcându-se art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale în urma deciziei Curții Constituționale.

Prin decizia civilă nr. 290 R din 09 mai 2011, Curtea de Apel Galați a admis recursul și a modificat sentința în sensul obligării pârâtului la 1.400 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. În motivare s-a reținut că reclamanta avea o speranță legitimă în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanta a introdus acțiunea la data de 04 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale.

Raportat la aceste date concrete ale speței, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curții Constituționale (momentul ingerinței), reclamanta avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, în sensul admiterii acțiunii, adică avea „o speranță legitimă” de a obține daune morale și a apreciat că la momentul ingerinței, reclamanta avea „o speranță legitimă” de a obține un bun, confirmată de legislația națională și o practică judiciară bine definită.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului la acțiune pentru reclamantă a fost declarat neconstituțional, dar această decizie urmează a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale pentru că dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă și irevocabilă deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. O recunoaștere a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamantă față de persoanele care au obținut despăgubiri în situații similare, aspect ce contravine dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, s-a apreciat că reclamanta în calitate de fiică a condamnatului M.N. care a executat 1 an și 4 luni internare în perioada 29 iunie 1950-17 noiembrie 1951 în Penitenciarul Jilava are dreptul de a solicita instanței de judecată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele produse în plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Împotriva deciziei instanței de recurs a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 alin. (1), (5), (7) și (9) C. proc.

civ. susținând că a declarat apel împotriva sentinței, iar instanța a calificat calea de atac drept recurs fără a pune în discuția părților acest aspect. Este evident că procedând astfel, s-a încălcat principiul disponibilității. A mai susținut și că daunele morale acordate de 1.400 euro nu acoperă prejudiciul moral suferit. Recursul este inadmisibil. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.

Din interpretarea acestui text legal rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. Art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de apel”.

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia atacată.

Având în vedere că hotărârea dată în soluționarea recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare. Susținerile recurentei conform cărora trebuia pusă în discuția părților calificarea căii de atac, nu poate fi reținută, deoarece calificarea s-a făcut prin legea specială, care a suprimat calea de atac a apelului în cazul sentințelor pronunțate după intrarea sa în vigoare. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta M.T. împotriva deciziei nr. 290 R din 09 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.