ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4140/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 828 din

25 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de reclamanta M.T. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București.

S-a reținut

în motivarea sentinței că prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M.T. criticând-o pentru

nelegalitate pentru următoarele motive:

- s-au

încălcat prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

consacră principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice

discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive;

- legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul judecății;

- reclamanta

a dovedit „o speranță legitimă” de a obține recunoașterea creanțelor, în

situația contrară încălcându-se art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare,

Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât

nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale în urma deciziei Curții

Constituționale.

Prin decizia civilă

nr. 290 R din 09 mai 2011, Curtea de Apel Galați a admis recursul și a modificat

sentința în sensul obligării pârâtului la 1.400 euro echivalent în RON la data plății,

cu titlu de daune morale.

În motivare s-a

reținut că reclamanta avea o speranță legitimă în sensul art. 1 Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta a introdus

acțiunea la data de 04 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 era în vigoare, în forma inițială, dar, datorită particularităților

speței, cauza nu a fost soluționată până la declararea lor ca neconstituționale.

Raportat la aceste

date concrete ale speței, Curtea de apel a verificat dacă la momentul publicării

deciziilor Curții Constituționale (momentul ingerinței), reclamanta avea o bază

în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și constantă a instanțelor

naționale, în sensul admiterii acțiunii, adică avea „o speranță legitimă” de a obține

daune morale și a apreciat că la momentul ingerinței, reclamanta avea „o speranță

legitimă” de a obține un bun, confirmată de legislația națională și o practică judiciară

bine definită.

Art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului la acțiune

pentru reclamantă a fost declarat neconstituțional, dar această decizie urmează

a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale pentru că dacă

s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă și

irevocabilă deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută

de Legea nr. 221/2009.

O recunoaștere

a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie

pentru reclamantă față de persoanele care au obținut despăgubiri în situații similare,

aspect ce contravine dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În consecință,

s-a apreciat că reclamanta în calitate de fiică a condamnatului M.N. care a executat

1 an și 4 luni internare în perioada 29 iunie 1950-17 noiembrie 1951 în Penitenciarul

Jilava are dreptul de a solicita instanței de judecată în temeiul dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor s-a luat în considerare durata pedepsei privative de

libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele produse în plan

fizic, psihic și social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Împotriva deciziei

instanței de recurs a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 alin.

(1), (5), (7) și (9) C. proc. civ. susținând că a declarat apel împotriva sentinței,

iar instanța a calificat calea de atac drept recurs fără a pune în discuția părților

acest aspect. Este evident că procedând astfel, s-a încălcat principiul disponibilității.

A mai susținut și că daunele morale acordate de 1.400 euro nu acoperă prejudiciul

moral suferit.

Recursul este

inadmisibil.

Potrivit art.

299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel,

precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale

sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod

„sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a

soluționat fondul pricinii”.

Din interpretarea

acestui text legal rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive

date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu

activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste

dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe

de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi

supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie

derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea

drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate

judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. 13 pct. 1

din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate

pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este

supusă recursului, care este de competența Curții de apel”.

Hotărârea primei

instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident

în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările

aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică și proceselor

aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre

în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Cum normele de

procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus

judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii

de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului,

soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia atacată.

Având în vedere

că hotărârea dată în soluționarea recursului este irevocabilă, recursul declarat

împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerile recurentei

conform cărora trebuia pusă în discuția părților calificarea căii de atac, nu poate

fi reținută, deoarece calificarea s-a făcut prin legea specială, care a suprimat

calea de atac a apelului în cazul sentințelor pronunțate după intrarea sa în vigoare.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamanta M.T. împotriva deciziei nr. 290 R din 09 mai 2011

pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.