ÎCCJ, decizie (scj.ro #81856)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81856) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Daune

materiale și morale solicitate Statului Român ca urmare a constatării

de către Curtea Europeană a încălcării art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

delictuală.

Index

alfabetic :

daune morale

-    daune materiale

-

hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului

-

Convenția pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale

Cod

civil, art. 998, art. 999

Prin hotărârea pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauza L. contra României, s-au

constatat încălcări ale prevederilor art. 6 paragraf 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a art. 1 din

Primul Protocol la Convenție, menționându-se că reclamantul nu a

formulat expres o cerere de plată a unei reparații echitabile,

potrivit art. 41 din Convenție.

Existența prejudiciului reclamantului și dreptul

acestuia la despăgubiri fiind constatate prin hotărârea Curții

Europene, acesta a fost îndreptățit să promoveze în fața

instanței interne acțiune în temeiul art. 998-999 C.civ., iar  prin

acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri materiale și morale, s-a

realizat o reparare a prejudiciului suferit.

ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia

civilă nr. 7085 din 12 octombrie 2011

Prin cererea introdusă la data de 7 august 2008,

reclamantul L.T., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

700.000 ron, daune materiale și morale.

Prin sentința civilă nr. 1394 din

02.12.2009, pronunțată de Tribunalul

București,

Secția a III-a Civilă,

a fost admisă

acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată. În

consecință, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a

sumei de 650.000 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 cu

titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

I

nstanța de fond a reținut că prin hotărârea

C.E.D.O. din 4 martie 2008 în cauza L. împotriva României, în urma

analizării detaliate a situației de fapt și de drept existente,

Curtea a declarat admisibilă cererea reclamantului și a constatat

că au fost încălcate prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție, menționând la sfârșitul hotărârii că

reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparații

echitabile potrivit art. 41 din Convenție.

În ce privește, încălcarea art. 6 paragraf 1 din

Convenție, Curtea a reținut că reclamantului i-a fost

încălcat dreptul la un proces echitabil din cauza anulării de

către Curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive

pronunțate de Curtea de Apel București în data de 22 martie 2001,

admiterea unei căi extraordinare de atac ce supune unei noi

judecăți o decizie definitivă fiind considerată drept o

încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Cu privire, la încălcarea art. 1 din Primul Protocolul la

Convenție, Curtea a reținut că admiterea recursului în anulare a

avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a

doua teze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol, întrucât decizia

din 22 martie 2001 confirmase existența în patrimoniul reclamantului a

unei „creanțe" împotriva statului, în baza căreia acesta putea

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă"

de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se

încadrează în noțiunea de „bunuri" prevăzute de art. 1 din

Primul Protocol la Convenție.

De asemenea, justificarea dreptului reclamantului de a

obține despăgubiri de natură materială și morală

este specificată tot prin considerentele hotărârii Curții

Europene, care a arătat că reclamantul a suportat o sarcină

specială și exorbitantă din moment ce a fost lipsit nu numai de

dreptul de a folosi apartamentul în litigiu ci și de orice

despăgubire sau măsură reparatorie.

Tribunalul, constatând că reclamantul a făcut dovada

atât a prejudiciului material suferit, cauzat de lipsa de folosință a

apartamentului, a cărei evaluare se încadrează în limite rezonabile a

actualelor condiții ale pieței imobiliare, cât și a

prejudiciului moral suferit constând în starea de incertitudine în care s-a

aflat pe parcursul anilor în care a avut loc derularea procesului, precum

și suferințele de ordin psihic, atât ale sale cât și ale

familiei, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor

Publice

.

Prin decizia nr. 21 din 14.02.2011,

pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a IX-a civilă si pentru cauze privind

proprietatea intelectuală,

s-a

admis

apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că

s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată. Pârâtul a

fost obligat la plata către reclamant a sumei de 26.458 Euro, în

echivalent lei, la data plății efective, reprezentând

despăgubiri materiale și a sumei de 30.000 lei, reprezentând

despăgubiri morale, menținând în rest sentința atacată

și compensând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de

expertiză. Cererea reclamantului referitoare la plata cheltuielilor de

judecată constând în onorariu de avocat a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că

primul motiv invocat de apelantul pârât, referitor la

neaplicarea normei cuprinse în art. 261 alin.5 C.proc.civ., necuprinzând

motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat convingerile,

limitându-se la a cita din hotărârea Curții Europene  a Drepturilor

Omului și la a afirma într-un mod lapidar că intimatul-reclamant a

făcut dovada prejudiciului, nu s-a reținut ca fondat.

S-a arătat astfel că, prezentarea succintă a

considerentelor pentru care a fost pronunțată soluția

atacată nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, atât timp cât

rezultă că instanța a analizat în mod efectiv și concret

pretențiile deduse judecății și probele administrate, iar

apelantul pârât nu a formulat apărări pe care instanța de fond

să le aibă în vedere și cărora să le

răspundă.

Referitor la lipsa rolului activ al instanței, în raport de

art. 129 alin. 4 C.pr.civ., s-a reținut că scopul rolului activ nu

este de a suplini diligenta pe care părțile trebuie să o

manifeste în desfășurarea procesului și în apărarea

propriilor interese. Din actele dosarului, rezultă că instanța a

avut rol activ, atunci când a pus în vedere reclamantului să facă

precizări în legătură cu pretențiile sale, a administrat probe,

pe baza cărora a pronunțat soluția apelată. Aprecierea

instanței privind valoarea despăgubirilor nu reprezintă o

lipsă de rol activ, de vreme ce a fost făcută ținând seama

de probele administrate de reclamant, pentru că pârâtul apelant nu a

solicitat niciun fel de probe în apărare.

Cât privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

întrucât în cauză trebuia chemată în judecată persoana care a

comis fapta (art. 998-999 C.civ.), raportat la art. 35 și art. 37 din

Decretul nr. 31/1954, precum și la art.25 alin. 2 din același act

normativ, s-a reținut că, legitimarea procesuală a apelantului

pârât este susținută de faptul că Hotărârea Curții

Europene pronunțată în contradictoriu cu Statul, constată o

neîndeplinire de către stat a obligațiilor ce-i revin potrivit

Convenției, privind apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Trebuie avut în vedere că încălcarea art. 1 din Primul

Protocol la Convenție a provenit din anularea pe calea recursului în

anulare a unor hotărâri definitive și irevocabile favorabile

intimatului reclamant. Or, sistemul legislativ este organizat de stat, prin

intermediul puterii legiuitoare, iar legitimarea procesuală pasivă a

statului este întemeiată pe faptul că acesta nu a adus la îndeplinire

în mod corespunzător obligațiile ce-i reveneau prin Convenție.

Legitimarea procesuală pasivă a Statului Român este

întemeiată și din punctul de vedere al situației de fapt care a

generat acest litigiu și anume aprobarea încheierii contractului de

închiriere cu intimatul și, ulterior, încheierea unui contract de

vânzare-cumpărare cu alte persoane pentru același apartament. Chiar

dacă aceste operațiuni au fost realizate de Primăria sectorului 3

București și de unitatea ce administra imobilele, acestea au

acționat nu în nume propriu, pentru că apartamentul nu era

proprietatea lor, ci al statului

,

prin urmare, a acționat ca un

mandatar al acestuia, sens, în care sunt prevederile art. 1 din Legea nr.

5/1973, aplicabilă în anul 1994, fiind abrogată abia prin Legea nr.

114/1996.

Prevederile Decretului nr. 31/1954 nu sunt de natură

să schimbe această concluzie expusă mai sus, deoarece art. 35

alin. 3 din acest decret, stabilește că faptele licite sau ilicite

săvârșite de organele sale obligă însăși persoana

juridică, a cărei răspundere nu poate fi înlăturată de

răspunderea personală a celor ce au săvârșit faptele. Cu

atât mai mult, statul are calitate procesuală pasivă în cazul în care

operațiunea a fost încheiată de un mandatar, efectele

răsfrângându-se asupra mandantului.

Critica privind nemenționarea în hotărârea CEDO a

cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor în termenul acordat în

acest scop și, în consecință, nestabilirea dreptului

reclamantului de a primi despăgubiri, ci doar constatarea existenței

unor încălcări ale Convenției și Primului Protocol al

acesteia, s-a apreciat nefondată, pentru că reclamantul nu era

obligat să formuleze o cerere de despăgubiri în fața Curții

Europene, iar neformularea acestei cereri nu-1 decade din dreptul de a le

solicita pe cale separată, ulterior.

Nefondat s-a reținut și motivul de apel referitor la

netemeinicia cererii de acordare a despăgubirilor, în condițiile în

care cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 1758 din 30.04.2002, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă prin

decizia nr.8291 din 30.09.2009, iar părțile au fost repuse în

situația anterioară.

Această decizie constituie o modalitate de încetare a

situației ce a determinat încălcarea art. 1 din Primul Protocol la

Convenție și anume pronunțarea recursului în anulare, fiind

confirmate, astfel, hotărârile prin care contractul de

vânzare-cumpărare cu soții S. a fost anulat.

Aceasta, însă, nu reprezintă o reparare integrală

a prejudiciului reclamantului, în condițiile în care intimatul nu a fost

despăgubit pentru imposibilitatea de folosință a apartamentului,

începând cu 1994.

Intimatul nu a beneficiat niciodată de folosința

acestui imobil nici înainte de vânzarea către soții S., nici ulterior

după pronunțarea hotărârilor prin care acest contract a fost

anulat, cu atât mai puțin după admiterea recursului în anulare.

De altfel, intimatul reclamant a motivat cererea sa de

despăgubire pe faptul că a fost privat de dreptul de a deține o

locuință proprie, fiind tolerat în locuința părinților

soției.

Lipsa de folosință precum și lipsa unei

despăgubiri au fost menționate și în cuprinsul hotărârii

pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în par. 46,

Curtea precizând că reclamantul „a fost lipsit nu numai de dreptul de a

folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură

reparatorie în acest sens".

A rezultat că intimatul reclamant a fost în imposibilitate

de a intra în folosința apartamentului pentru care primise ordin de

repartiție, ordinul emis terților fiind anulat, ca și contractul

de vânzare, situația reclamantului fiind total modificată prin

pronunțarea recursului în anulare. Această stare de fapt, ce a

continuat pe parcursul a mai bine de 15 ani, reprezintă un prejudiciu

distinct, pe care decizia nr.8291/2009, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, nu 1-a reparat.

S-au considerat însă, întemeiate

criticile apelantului privitoare la evaluarea

despăgubirilor

materiale și morale pretinse de reclamant.

Astfel, în privința prejudiciului material, s-a

reținut

că trebuie avut în vedere natura dreptului ce a fost încălcat.

În hotărârea CEDO, par.36 și 37, s-a menționat

că „dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o

creanță suficient de bine stabilită pentru a constitui un

"bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol. Cum prin decizia

definitivă din 22 martie 2001, Curtea de Apel București a confirmat

existența unui contract de închiriere încheiat în urma exprimării

consimțământului părților, acesta constituia creanța

în baza căreia reclamantul putea pretinde că are cel puțin o

„speranță legitimă" de a obține exercitarea unui drept

de natură patrimonială, ce se încadrează în noțiunea de

"bunuri" conținută în art. 1 din Primul Protocol.

De asemenea, în par. 46, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a precizat că „justul echilibru nu a fost menținut și

că reclamantul a suportat o sarcină specială și

exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi

apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură

reparatorie în acest sens".

Reclamantul nu a avut vreodată recunoscut un drept de

proprietate asupra apartamentului, ci numai un drept de folosință ce

avea temeiul în contractul de închiriere, încheiat cu Primăria Sectorului

3 București, prin ICSITMU, unitatea administratoare, aspect reținut

cu putere de lucru judecat prin hotărârea nr. 1829/2000 a Tribunalului

București, irevocabilă prin decizia nr. 798/2001, în urma admiterii

cererii de revizuire și respingerii recursului în anulare, prin decizia

nr. 8291 din 14.10.2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, în privința reclamantului, nu se poate vorbi de un

bun ca obiect al dreptului de proprietate, ci numai de un drept de

folosință, iar această împrejurare determină și modul

de stabilire a prejudiciului material suferit de reclamant.

Totodată, împrejurarea invocată de reclamant că a

fost lipsit de dreptul de a avea o locuință proprie nu este

fondată, pentru că reclamantul primise doar un ordin de

repartiție, iar acea locuință i se cuvenea doar cu titlu de

închiriere, iar nu cu titlu de proprietate.

Posibilitatea de a cumpăra apartamentul s-a apreciat ca o

simplă speculație care nu poate fi reținută ca un punct de

reper în evaluarea despăgubirilor.

Prin urmare, reclamantul nu poate obține decât

despăgubiri evaluate în limitele dreptului încălcat și anume

"speranța legitimă" de a obține exercitarea unui drept

de natură patrimonială, mai concret, dreptul de a folosi apartamentul

ca un chiriaș.

A considera altfel, ar echivala cu acordarea unor

despăgubiri care nu ar corespunde prejudiciului produs prin

încălcarea constatată de Curtea Europeană, ci s-ar întemeia pe

încălcarea unui drept inexistent în patrimoniul reclamantului.

Referitor la întinderea prejudiciului din punctul de vedere al

perioadei în care lipsa de folosință a existat, s-a avut în vedere

mai întâi că, așa cum a reținut Curtea Europeană, anularea

deciziei definitive din data de 22 martie 2001

constituie o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

În consecință, s-a considerat că reclamantul este

îndreptățit la plata de despăgubiri pentru lipsa de

folosință a apartamentului pentru perioada dintre data

pronunțării recursului în anulare, 30.04.2002 și data

pronunțării deciziei de revizuire nr. 8291, anume 14.10.2009,

când

s-a pus capăt ingerinței produse prin decizia dată în recursul

în anulare.

Cât privește perioada anterioară datei de 30.04.2002,

s-a apreciat că, întrucât reclamantul a fost privat de folosința

imobilului, i se cuvin despăgubiri și pentru această

perioadă.

Chiar dacă Curtea Europeană nu se referă în mod

expres la acest interval, cererea de despăgubire nu este întemeiată

numai pe constatarea acestei Curți ci și pe răspunderea

civilă potrivit Codului civil, pentru că, deși reclamantul

primise ordin de repartiție, acesta a fost lipsit de efecte din cauza

emiterii unei alt ordin de repartiție pentru terți și a

vânzării bunului.

Conduita autorității publice, contrară legii, a

cauzat reclamantului un prejudiciu constând în lipsa folosinței

imobilului, iar răspunderea decurge din obligația de garanție

și de respect a legilor și drepturilor altor subiecți de drept

ce incumbă autorităților statului și însuși statului.

Față de prevederile Legii nr. 5/1973 și pentru

că bunul aparținea, în realitate, statului, și pentru

această perioadă statul are legitimare procesuala pasivă.

S-a reținut că reclamantul a pretins despăgubiri

pentru lipsa unei locuințe proprii în toată această

perioadă, din cauza neîncheierii contractului de închiriere, precizând în

apel pretențiile față de această modalitate de evaluare a

despăgubirilor, cu luarea în calcul și a perioadei 1.08.1994 -

30.04.2002, așa încât, luarea în calcul a acestei perioade s-a apreciat

conformă cererii reclamantului.

La stabilirea despăgubirilor, pentru deplina compensare a

lipsei de folosință, s-a avut în vedere valoarea chiriei pe

piața imobiliară pentru un apartament comparabil și conform

raportului de expertiză dispus în cauză, cuantumul despăgubirii

s-a stabilit la 26.458 Euro, calculate pentru perioada 1.08.1994 - 14.10.2009,

sumă ce va fi achitată în echivalent în lei, la data

plății.

Nu s-a considerat fondată, cererea apelantului, de

calculare a contravalorii lipsei de folosință, raportat la chiria

percepută de ICSITMU, deoarece aceasta are o valoarea modică, or,

fată de realitățile economico-sociale în perioada

menționată, despăgubirea ar fi golită de conținut iar

dreptul intern instituie principiul reparării integrale a prejudiciului,

ceea ce corespunde raportării la chiriile de pe piața imobiliară

stabilite liber, prin cerere și ofertă.

Sub aspectul despăgubirilor morale acordate, s-a considerat

întemeiată critica apelantului.

Astfel, s-a constatat că, întinderea prejudiciului pe care

imposibilitatea de folosire a imobilului 1-a cauzat este imposibil de stabilit

cu certitudine. In cazul prejudiciilor morale, despăgubirile acordate

reprezintă o încercare de compensare echitabilă a suferințelor

psihice și fizice, a vătămărilor aduse drepturilor

persoanei, în raport de anumite criterii, cum sunt situația de fapt, de

natura atingerilor aduse, de intensitatea vătămării, de persoana

celui prejudiciat, de măsura în care a fost afectată viața

acestuia sub toate aspectele-familial, social, profesional.

Aceste criterii nu au un caracter precis, matematic, astfel

încât în stabilirea despăgubirilor există o marjă de apreciere,

care trebuie să țină seama de respectarea unui echilibru între

valorile personale vătămate și modalitatea de reparare a acestei

vătămări.

În speță, întreaga situație de fapt, începând cu

emiterea altei repartiții și vânzarea imobilului, a avut

consecințe negative asupra reclamantului și familiei acestuia, în

plan psihic, familial, social, acesta a fost nevoit să locuiască

împreună cu soția și copiii la familia soției sale,

întru-un apartament care, cu siguranță, nu satisfăcea nevoile de

locuit ale întregii familii. Trebuie ținut seamă și de perioada

îndelungată de timp în care a urmat procedurile judiciare, pentru ca,

după ce a obținut câștig de cauză, irevocabil, să

ajungă în punctul de unde a pornit, prin admiterea recursului în anulare.

Această incertitudine cu privire la recunoașterea pretențiilor

sale a fost de natură să creeze reclamantului o stare de presiune

psihică și de stres ce trebuie reparată.

Nu trebuie ignorat faptul că, recunoașterea

încălcării art. 1 din Primul Protocolul la Convenție și

admiterea cererii de revizuire reprezintă o reparație a prejudiciului

moral, aspect care va fi luat în seamă la aprecierea despăgubirilor.

S-a considerat astfel, că suma de 30.000 lei

reprezintă o valoare echitabilă a despăgubirilor și

corespunde necesității de a compensa prejudiciul moral, ținând

cont de vătămarea drepturilor reclamantului și de reparația

de care acesta, deja, a beneficiat.

Cât privește ultimul motiv, referitor la cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate, față de care s-a invocat

că sumele solicitate de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată

nu au fost ocazionate de desfășurarea acestui proces, ci de cauza

care s-a aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat

ca nefondat.

Instanța a reținut că s-a avut în vedere doar

dovezile depuse în original și doar pentru perioada aferentă acestei

cauze, respectiv, chitanța nr.322/2009 în valoare de 2000 lei,

reprezentând onorariul de avocat avansat în dosarul de fond, sumă

acordată și de prima instanță, restul înscrisurilor,

factura fiscală din 13.10.2005, chitanța nr. 42/2005 și

chitanțele datate 2005, toate depuse în copie, nu au fost luate în calcul

în stabilirea valorii cheltuielilor de judecată.

În privința cheltuielilor de judecată, solicitate în

apel de ambele părți s-a reținut că atât apelantul, cât

și intimatul au contribuit la plata onorariului de expert, conform

dispoziției instanței. Din acest motiv s-au compensat cheltuielile de

judecată reprezentând onorariul de expertiză, cu toate că

reclamantul a căzut în pretenții în privința apelului, întrucât

cererea sa, pe fond, a fost admisă, apelul declarat a fost a avut un efect

devolutiv total, iar proba a fost necesară pentru soluționarea

pretențiilor, beneficiind de ea ambele părți.

Cererea intimatului referitoare la plata cheltuielilor de

judecată constând în onorariu de avocat, a fost respinsă ca

neîntemeiată, dovada efectuării acestor cheltuieli fiind depusă

la dosar după pronunțare, așa încât nu a mai fost luată în

considerare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

reclamantul

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamantul

în susținerea motivelor de

recurs, a arătat că în mod greșit instanța de apel,

reținând calitatea sa de chiriaș, a redus valoarea

despăgubirilor materiale și morale acordate de instanța de fond

și a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată

deși au fost dovedite.

Cu privire la greșita reducere a cuantumului

despăgubirilor, a arătat că, în realitate, deși a fost emis

un ordin de repartiție acesta a fost anulat ilegal și emis un altul,

în favoarea unor terțe persoane, care ulterior au încheiat contractul de

vânzare cumpărare pe apartament, tranzacție care de asemenea a fost

anulată de Tribunalul București.

Pârâtul,

în susținerea motivelor de

recurs, întemeiate de dispozițiile art.304 pct. 9 C.pr.civ., a

susținut că, în mod greșit instanța de apel a reținut

motivarea în fapt și în drept a hotărârii instanței de fond,

existența criteriilor care corelate cu situația de fapt să

permită instanței de fond cuantificarea pretinsului prejudiciu

invocat de reclamant, respingerea excepției lipsei calității

sale procesual pasive, în raport de dispozițiile art. 25 alin 2, art.35

și art.37 din Decretul nr.31/1954, apreciindu-se că legitimarea sa

procesuală este dată de pronunțarea hotărârii CEDO, în

contradictoriu cu Statul Român. Cu privire la această excepție

recurentul pârât a mai arătat că nu poate fi reținută în

sarcina sa o culpă procesuală prin constatarea de către CEDO a

încălcării art.6 paragraful 1 din Convenție și a art. 1 din

Primul Protocol la Convenției, pentru că, pe de o parte Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală în

cauza atrasă de incidența art. 998-999 C.civ. și pe de altă

parte, Convenția Europeană a fost ratificată de România prin

Legea nr.30/1994, iar revocarea ordinului de repartiție s-a produs înainte

de această dată.

Recurentul a mai susținut, prin criticile formulate,

că nu poate fi reținut în sarcina sa un prejudiciu, pentru că,

părțile au fost repuse în situația anterioară, că se

impune cenzurarea cuantumului despăgubirilor reținute de

instanța de apel, deoarece s-ar tinde la o dublă plată prin

luarea în calcul a unei chirii la valoarea stabilită pe piața

liberă, în afara aceleia percepută de ICSITMU, că în mod

greșit a fost obligat la plata daunelor morale, cât timp, hotărârea

pronunțată împotriva statului reprezintă o sancțiune

suficient de acoperitoare, ce numai impune o nouă sancțiune cu

același titlu

În subsidiar, recurentul pârât a arătat că dacă

se va aprecia acordarea acestor daune, în aplicarea principiului justei

echități și al proporționalității, se impune

cenzurarea acestora până la un cuantum care să corespundă

jurisprudenței europene în această materie.

În final, s-a susținut, în raport de dispozițiile

art.276 C.pr.civ., cenzurarea și a obligației de plată a

cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 lei.

Examinând decizia, în limita criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art.

304

pct. 9 C.proc.civ., instanța a constatat următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei

calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice,

invocată de recurentul reclamant se constată ca nefondată, în

raport de dispozițiile art.3 pct. 54 din H.G. nr.l574/2003, potrivit

cărora Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca

subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor.

Se reține că, prin hotărârea din 4 martie 2008,

pronunțată în cauza L. împotriva României, s-au constatat

încălcate prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocolul la

Convenție, menționându-se că reclamantul nu a formulat expres o

cerere de plată a unei reparații echitabile, potrivit art. 41 din

Convenție.

În justificarea dreptului reclamantului de a obține

despăgubiri de natură materială și morală, s-a

specificat, în considerentele hotărârii CEDO, la paragraful 46, că

reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă,

din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul în

litigiu, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie.

Pornind de la situația de fapt reținută de

instanțele anterioare, care nu mai poate fi cenzurată în recurs, se

constată că ambele recursuri sunt nefondate.

Cu privire la recursul declarat de pârât :

Prima critică, referitoare la greșita reținere de

către instanța de apel a motivării în fapt și în drept a

hotărârii instanței de fond, nu poate fi primită, pentru

că, potrivit art.299 alin 1 C.proc.civ., sunt supuse recursului doar

hotărârile date în apel, iar, potrivit art.282 alin 1 C.proc.civ.,

hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse

apelului la curtea de apel.

Astfel, pe calea recursului, nu poate fi cenzurată o

hotărâre pronunțată de instanța de fond.

În ceea ce privește greșita reținere a

criteriilor care, corelate cu situația de fapt, a permis instanței de

fond cuantificarea prejudiciului invocat de reclamant și această

critică se referă tot la hotărârea instanței de fond, care,

așa cum s-a arătat, nu este posibil a fi cenzurată în calea de

atac a recursului.

De altfel, criteriile avute în vedere de instanța de apel,

care au determinat reținerea unei anumite situații de fapt, pe deplin

stabilite, nu mai pot fi analizate în actuala configurație a motivelor de

recurs, prevăzute de art.304 pct.1-9 C.proc.civ., care permit analizarea

hotărârii atacate numai pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce privește greșita respingere a

excepției lipsei calității procesual pasive a recurentului pârât

și aceasta critică este nefondată, urmând a fi respinsă,

instanța de apel, în mod legal, reținând legitimarea procesuală

a acestuia.

Prin hotărârea pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauza L. contra României, s-au

constatat încălcări ale prevederilor art. 6 paragraf 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a art. 1 din

Primul Protocol la Convenție.

În baza acestei hotărâri, cererea de revizuire

formulată în baza art. 322 pct. 9 C.proc.civ., formulată de

recurentul reclamant a fost admisă și, în consecință, a

fost anulată decizia pronunțată în recursul în anulare.

În raportul juridic dedus judecății, recurentul-pârât

are legitimare procesuală pasivă, rezultată din faptul că

hotărârea CEDO a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul

Român, ca urmare a constatării neîndeplinirii de către acesta a

obligațiilor ce-i revin potrivit Convenției.

Pe de altă parte, Primăria sector 3 și unitatea

care administra imobilele au încheiat cele două operațiuni

(contractul de închiriere și contractul de vânzare-cumpărare) în

calitate de mandatare ale statului, singurul proprietar al apartamentului în

litigiu.

Fapta cauzatoare de prejudiciu rezultă din faptul că

prin hotărârea CEDO, s-a constatat faptul că Statul Român a

încălcat obligațiile ce-i revin conform Convenției și

Primului Protocol la Convenție.

Este adevărat că, prin această hotărâre nu

s-a stabilit un drept al reclamantului de a primi despăgubiri, în temeiul

art.41 din Convenție (acesta nedepunând o cerere în acest sens) dar, în

considerentele acesteia, s-a arătat că reclamantul a fost lipsit nu

numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire

sau măsură reparatorie, ceea ce 1-a îndreptățit a promova

acțiunea în fața instanței interne, în temeiul art. 998-999

C.civ.

Drept urmare, critica, potrivit căreia pârâtul nu are

calitate procesual pasivă în cauza, întemeiată pe dispozițiile

dreptului civil, nu este fondată și nu poate fi reținută.

Lipsa de folosință a apartamentului se datorează

culpei statului, care, prin mandatarii săi, a procedat ilegal, anulând

ordinul de repartiție al reclamantului, fapt constatat în primă

fază de instanțele naționale și, apoi, de hotărârea CEDO.

Astfel, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în

cauză, așa cum, în mod legal, a reținut și instanța de

apel.

Critica referitoare la faptul că anularea ordinului de

repartiție al reclamantului s-a făcut la o dată anterioară

datei la care Convenția Europeană a Drepturilor Omului România a fost

ratificată de România, prin Legea nr.30/1994, în raport de care nu se

poate reține încălcarea prevederilor Convenției de către

pârât, este o critică nouă formulată pentru prima dată în

recurs.

Formularea unei critici

omisso medio

este interzisă,

pentru că, în raport de dispozițiile art. 299 C.proc.civ., obiectul

recursului de față îl constituie decizia curții de apel,

instanță care nu s-a pronunțat asupra acestui aspect.

Respectarea principiului ierarhiei, în exercitarea căilor

de atac, impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea

instituită de legiuitor, în sensul că partea, care nu a declarat

apel, nu poate declara recurs, dar și faptul că partea care a

declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică, prin intermediul

acestei căi de atac, împotriva sentinței primei instanțe, nu o

poate formula pentru prima oară în recurs.

Existența prejudiciului reclamantului și dreptul

acestuia la despăgubiri a fost constatat prin hotărârea Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri

materiale și morale nu reprezintă o dublă reparație, în

sensul îmbogățirii fără justă cauză.

Faptul că actele încheiate după emiterea ordinului de

repartiție emis pe numele reclamantului au fost anulate reprezintă

într-adevăr o repunere a părților în situația

anterioară, însă, prin simpla constatare a încălcării art.

1 din Primul Protocol la Convenție, prejudiciul reclamantului nu a fost

reparat în totalitate.

Fiind lipsit atât de folosința apartamentului cât și

de o despăgubire sau de o măsură reparatorie, prin acordarea

daunelor materiale și morale s-a realizat o întregire a prejudiciului

reclamantului și nu o dublă despăgubire, așa cum

susține recurentul.

Nefondată se constată și critica referitoare la

cenzurarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, până la limita

dedusă din jurisprudența europeană, în această materie,

formulată în subsidiar, de recurentul pârât.

Astfel, suma acordată cu titlu de despăgubire a fost

raportată la faptul că reclamantul a avut doar un drept de

folosință asupra acestui apartament, cenzurând-se pretențiile

acestuia legate de acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de

piață a apartamentului și reținându-se, în mod legal, doar

dreptul acestuia ce rezultă din calitatea de chiriaș.

Nici ultima critică referitoare la greșita obligare la

plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 lei, în raport de

dispozițiile art.276 C.proc.civ. nu poate fi reținută.

Potrivit dispozițiilor acestui articol, când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai

în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate

fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face

compensarea lor.

Recurentul-pârât însă nu arată motivele pentru care

solicită cenzurarea obligației de plată pentru această

sumă, care reprezintă onorariul avocatului reclamantului la

instanța de fond și de ce se impune compensarea acestora, conform

art.276 C.proc.civ.

2.

Recursul reclamantului

care

vizează greșita reducere a despăgubirilor materiale și

morale acordate de instanța de fond și respingere a cheltuielilor de

judecată, se constată, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins.

Așa cum s-a arătat, la calculul despăgubirilor

materiale acordate, instanța de apel a avut în vedere încălcarea

dreptului reclamantului ce rezultă din calitatea sa de chiriaș al

apartamentului, drept constatat prin hotărârea Curții Europene,

calculat conform raportului de expertiză efectuat în cauză,

reclamantul neavând calitatea de proprietar al apartamentului, ce ar fi putut

justifica o pretenție egală cu valoarea de piață a

imobilului în litigiu.

Cât privește daunele morale și acestea au fost

acordate în funcție de suferințele morale ale reclamantului,

luându-se în calcul, pe de o parte, faptul că, prin admiterea cererii de

revizuire și anularea hotărârii pronunțate în recursul în

anulare, s-a dat deja o primă satisfacție morală acestuia, iar,

pe de altă parte, suma de 30.000 lei acordată este în acord cu

respectarea principiilor echității și proporționalității

prejudiciului suferit de acesta.

Critica privind greșita respingere a cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariul avocatului său în apel, este, de

asemenea, nefondată.

Față de împrejurarea că instanța de

judecată se poate pronunța asupra pretențiilor

părților formulate și dovedite până la închiderea

dezbaterilor, în mod legal, instanța de apel a respins cererea

reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariul avocatului pentru faza procesuală a apelului, întrucât acestea

nu au fost dovedite la data la care s-a dat cuvântul părților în

dezbateri.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin.(1)

C.proc.civ., a respins recursurile declarate de recurentul-reclamant și

recurentul-pârât, cu consecința menținerii ca legală  a deciziei

recurate.