ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7085/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă la data de 7 august 2008, reclamantul L.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 RON, daune materiale și morale. Prin Sentința civilă nr. 1394 din 02 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantului L.T., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată. În consecință, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 650.000 RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea C.E.D.O. din 4 martie 2008 în cauza Licu împotriva României, în urma analizării detaliate a situației de fapt și de drept existente, Curtea a declarat admisibilă cererea reclamantului și a constatat că au fost încălcate prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, menționând la sfârșitul hotărârii că reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparații echitabile potrivit art. 41 din Convenție. În ce privește, încălcarea art. 6 parag.

1 din Convenție, Curtea a reținut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive pronunțate de Curtea de Apel București în data de 22 martie 2001, admiterea unei căi extraordinare de atac ce supune unei noi judecăți o decizie definitivă fiind considerată drept o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Primul Protocolul la Convenție, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, Curtea a reținut că admiterea recursului în anulare a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol, întrucât Decizia din 22 martie 2001 confirmase existența în patrimoniul reclamantului a unei „creanțe" împotriva statului, în baza căreia acesta putea pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noțiunea de „bunuri” prevăzute de art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

De asemenea, justificarea dreptului reclamantului de a obține despăgubiri de natură materială și morală este specificată tot prin considerentele hotărârii Curții Europene, care a arătat că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul în litigiu, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie. Pentru toate aceste considerente, tribunalul, constatând că reclamantul a făcut dovada atât a prejudiciului material suferit, cauzat de lipsa de folosință a apartamentului, a cărui evaluare se încadrează în limite rezonabile ale actualelor condiții ale pieței imobiliare, cât și a prejudiciului moral suferit, constând în starea de incertitudine în care reclamantul s-a aflat pe parcursul anilor în care a avut loc derularea procesului, precum și suferințele de ordin psihic, atât ale sale, cât și ale familiei, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Prin Decizia nr. 21 din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 26.458 euro, în echivalent RON, la data plății efective, reprezentând despăgubiri materiale, și a sumei de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri morale, menținând în rest sentința atacată și compensând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de expertiză. Cererea reclamantului referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel invocat de apelantul pârât, referitor la neaplicarea normei cuprinse în art. 261 alin. (5) C. proc. civ., necuprizând motivele de fapt și de drept care i-au fundamentat convingerile, limitându-se la a cita din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului și la a afirma într-un mod lapidar că intimatul-reclamant a făcut dovada prejudiciului, nu s-a reținut ca fondat.

S-a arătat astfel că prezentarea succintă a considerentelor pentru care a fost pronunțată soluția atacată nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, atât timp cât rezultă că instanța a analizat în mod efectiv și concret pretențiile deduse judecății și probele administrate, iar apelantul-pârât nu a formulat apărări pe care instanța de fond să le aibă în vedere și cărora să le răspundă. Referitor la lipsa rolului activ al instanței, în raport de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., s-a reținut că scopul rolului activ nu este de a suplini diligența pe care părțile trebuie să o manifeste în desfășurarea procesului și în apărarea propriilor interese. Din actele dosarului rezultă că instanța a avut rol activ atunci când a pus în vedere reclamantului să facă precizări în legătură cu pretențiile sale, a administrat probe, pe baza cărora a pronunțat soluția apelată.

Aprecierea instanței privind valoarea despăgubirilor nu reprezintă o lipsă de rol activ, de vreme ce a fost făcută ținând seama de probele administrate de reclamant, pentru că pârâtul-apelant nu a solicitat niciun fel de probe în apărare. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât în cauză trebuia chemată în judecată persoana care a comis fapta (art. 998 - 999 C. civ.), raportat la art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art. 25 alin. (2) din același act normativ, s-a reținut că legitimarea procesuală a apelantului-pârât este susținută de faptul că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în contradictoriu cu statul constată o neîndeplinire de către stat a obligațiilor ce-i revin potrivit Convenției, privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Trebuie avut în vedere că încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție a provenit din anularea pe calea recursului în anulare a unor hotărâri definitive și irevocabile favorabile intimatului-reclamant. Or, sistemul legislativ este organizat de stat, prin intermediul puterii legiuitoare, iar legitimarea procesuală pasivă a statului este întemeiată pe faptul că acesta nu a adus la îndeplinire în mod corespunzător obligațiile ce-i reveneau prin Convenție. Legitimarea procesuală pasivă a Statului Român este întemeiată și din punctul de vedere al situației de fapt care a generat acest litigiu, și anume aprobarea încheierii contractului de închiriere cu intimatul și, ulterior, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu alte persoane pentru același apartament.

Chiar dacă aceste operațiuni au fost realizate de Primăria Sectorului 3 București și de unitatea ce administra imobilele, acestea au acționat nu în nume propriu, pentru că apartamentul nu era proprietatea lor, ci al statului, prin urmare, a acționat ca un mandatar al acestuia, sens în care sunt prevederile art. 1 din Legea nr. 5/1973, aplicabilă în anul 1994, fiind abrogată abia prin Legea nr. 114/1996. Prevederile Decretului nr. 31/1954 nu sunt de natură să schimbe această concluzie expusă mai sus, deoarece art. 35 alin. (3) din acest decret stabilește că faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, a cărei răspundere nu poate fi înlăturată de răspunderea personală a celor ce au săvârșit faptele.

Cu atât mai mult, statul are calitate procesuală pasivă în cazul în care operațiunea a fost încheiată de un mandatar, efectele răsfrângându-se asupra mandantului. Critica privind nemenționarea în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor în termenul acordat în acest scop și, în consecință, nestabilirea dreptului reclamantului de a primi despăgubiri, ci doar constatarea existenței unor încălcări ale Convenției și Primului Protocol al acesteia s-a apreciat nefondată, pentru că reclamantul nu era obligat să formuleze o cerere de despăgubiri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, iar neformularea acestei cereri nu-l decade din dreptul de a le solicita pe cale separată, ulterior.

Nefondat s-a reținut și motivul de apel, referitor la netemeinicia cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor, în condițiile în care cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 1758 din 30 aprilie 2002, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă, prin Decizia nr. 8291 din 30 septembrie 2009, iar părțile au fost repuse în situația anterioară. Această decizie constituie o modalitate de încetare a situației ce a determinat încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, și anume pronunțarea recursului în anulare, fiind confirmate, astfel, hotărârile prin care contractul de vânzare-cumpărare cu soții S. a fost anulat.

Aceasta, însă, nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului reclamantului, în condițiile în care intimatul nu a fost despăgubit pentru imposibilitatea de folosință a apartamentului, începând cu 1994. Intimatul nu a beneficiat niciodată de folosința acestui imobil, nici înainte de vânzarea către soții S., nici ulterior, după pronunțarea hotărârilor prin care acest contract a fost anulat, cu atât mai puțin după admiterea recursului în anulare. De altfel, intimatul-reclamant a motivat cererea sa de despăgubire pe faptul că a fost privat de dreptul de a deține o locuință proprie, fiind tolerat în locuința părinților soției. Lipsa de folosință, precum și lipsa unei despăgubiri au fost menționate și în cuprinsul hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag.

46 Curtea precizând că reclamantul „a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens”. A rezultat fără putință de tăgadă, că intimatul-reclamant a fost în imposibilitate de a intra în folosința apartamentului pentru care primise ordin de repartiție, ordinul emis terților fiind anulat, ca și contractul de vânzare, situația reclamantului fiind total modificată prin pronunțarea recursului în anulare. Această stare de fapt ce a continuat pe parcursul a mai bine de 15 ani reprezintă un prejudiciu distinct, pe care Decizia nr. 8291 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu l-a reparat. S-au considerat, însă, întemeiate, criticile apelantului privitoare la evaluarea despăgubirilor materiale și morale pretinse de reclamant.

Astfel, în privința prejudiciului material, s-a reținut că trebuie avută în vedere natura dreptului ce a fost încălcat. În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, parag. 36 și 37, s-a menționat că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient de bine stabilită pentru a constitui un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol. Cum prin Decizia definitivă din 22 martie 2001, Curtea de Apel București a confirmat existența unui contract de închiriere încheiat în urma exprimării consimțământului părților, acesta constituia creanța în baza căreia reclamantul putea pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noțiunea de "bunuri" conținută în art. 1 din Primul Protocol.

De asemenea, în parag. 46, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „justul echilibru nu a fost menținut și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens”. Reclamantul nu a avut vreodată recunoscut un drept de proprietate asupra apartamentului, ci numai un drept de folosință ce avea temeiul în contractul de închiriere, încheiat cu Primăria Sectorului 3 București, prin ICSITMU, unitatea administratoare, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Hotărârea nr. 1829 din 23 mai 2000 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia nr. 798 din 22 martie 2001, în urma admiterii cererii de revizuire și respingerii recursului în anulare, prin Decizia nr. 8291 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, în privința reclamantului, nu se poate vorbi de un bun ca obiect al dreptului de proprietate, ci numai de un drept de folosință, iar această împrejurare determină și modul de stabilire a prejudiciului material suferit de reclamant. Totodată, împrejurarea invocată de reclamant, că a fost lipsit de dreptul de a avea o locuință proprie, nu este fondată, pentru că reclamantul primise doar un ordin de repartiție, iar acea locuință i se cuvenea doar cu titlu de închiriere, iar nu cu titlu de proprietate. Posibilitatea de a cumpăra apartamentul s-a apreciat ca o simplă speculație care nu poate fi reținută ca un punct de reper în evaluarea despăgubirilor. Prin urmare, reclamantul nu poate obține decât despăgubiri evaluate în limitele dreptului încălcat, și anume "speranța legitimă" de a obține exercitarea unui drept de natură patrimonială, mai concret, dreptul de a folosi apartamentul ca un chiriaș.

A considera altfel ar echivala cu acordarea unor despăgubiri care nu ar corespunde prejudiciului produs prin încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci s-ar întemeia pe încălcarea unui drept inexistent în patrimoniul reclamantului. Referitor la întinderea prejudiciului din punctul de vedere al perioadei în care lipsa de folosință a existat, s-a avut în vedere mai întâi că, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, anularea Deciziei definitive din data de 22 martie 2001 constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului. În consecință, s-a considerat că reclamantul este îndreptățit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a apartamentului pentru perioada dintre data pronunțării recursului în anulare, 30 aprilie 2002, și data pronunțării Deciziei de revizuire nr. 8291, anume 14 octombrie 2009, când s-a pus capăt ingerinței produse prin decizia dată în recursul în anulare.

Cât privește perioada anterioară datei de 30 aprilie 2002, s-a apreciat că, întrucât reclamantul a fost privat de folosința imobilului, i se cuvin despăgubiri și pentru această perioadă. Chiar dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se referă în mod expres la acest interval, cererea de despăgubire nu este întemeiată numai pe constatarea acestei curți, ci și pe răspunderea civilă potrivit Codului civil, pentru că, deși reclamantul primise ordin de repartiție, acesta a fost lipsit de efecte din cauza emiterii unui alt ordin de repartiție pentru terți și a vânzării bunului. Conduita autorității publice, contrară legii, a cauzat reclamantului un prejudiciu constând în lipsa folosinței imobilului, iar răspunderea decurge din obligația de garanție și de respect a legilor și drepturilor altor subiecți de drept ce incumbă autorităților statului și însuși statului.

Față de prevederile Legii nr. 5/1973 și pentru că bunul aparținea, în realitate, statului, și pentru această perioadă statul are legitimare procesuală pasivă. S-a reținut că reclamantul a pretins despăgubiri pentru lipsa unei locuințe proprii în toată această perioadă, din cauza neîncheierii contractului de închiriere, precizând în apel pretențiile față de această modalitate de evaluare a despăgubirilor, cu luarea în calcul și a perioadei 1 august 1994 - 30 aprilie 2002, așa încât, luarea în calcul a acestei perioade s-a apreciat conformă cererii reclamantului. La stabilirea despăgubirilor, pentru deplina compensare a lipsei de folosință, s-a avut în vedere valoarea chiriei pe piața imobiliară pentru un apartament comparabil și conform raportului de expertiză dispus în cauză, cuantumul despăgubirii s-a stabilit la 26.458 euro, calculate pentru perioada 1 august 1994 - 14 octombrie 2009, sumă ce va fi achitată în echivalent în RON, la data plății.

Nu s-a considerat fondată cererea apelantului de calculare a contravalorii lipsei de folosință, raportat la chiria percepută de ICSITMU, deoarece aceasta are o valoarea modică, or, față de realitățile economico-sociale în perioada menționată, despăgubirea ar fi golită de conținut, iar dreptul intern instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, ceea ce corespunde raportării la chiriile de pe piața imobiliară stabilite liber, prin cerere și ofertă. Sub aspectul despăgubirilor morale acordate, s-a considerat întemeiată critica apelantului. Astfel, s-a constatat că întinderea prejudiciului pe care imposibilitatea de folosire a imobilului l-a cauzat este imposibil de stabilit cu certitudine.

În cazul prejudiciilor morale, despăgubirile acordate reprezintă o încercare de compensare echitabilă a suferințelor psihice și fizice, a vătămărilor aduse drepturilor persoanei, în raport de anumite criterii, cum sunt situația de fapt, de natura atingerilor aduse, de intensitatea vătămării, de persoana celui prejudiciat, de măsura în care a fost afectată viața acestuia sub toate aspectele: familial, social, profesional. Aceste criterii nu au un caracter precis, matematic, astfel încât în stabilirea despăgubirilor există o marjă de apreciere, care trebuie să țină seama de respectarea unui echilibru între valorile personale vătămate și modalitatea de reparare a acestei vătămări. În speță, întreaga situație de fapt, începând cu emiterea altei repartiții și vânzarea imobilului, a avut consecințe negative asupra reclamantului și familiei acestuia, în plan psihic, familial, social.

Acesta a fost nevoit să locuiască împreună cu soția și copiii la familia soției sale, într-un apartament care, cu siguranță, nu satisfăcea nevoile de locuit ale întregii familii. Trebuie ținut seama și de perioada îndelungată de timp în care a urmat procedurile judiciare, pentru ca, după ce a obținut câștig de cauză, irevocabil, să ajungă în punctul de unde a pornit, prin admiterea recursului în anulare. Această incertitudine cu privire la recunoașterea pretențiilor sale a fost de natură să creeze reclamantului o stare de presiune psihică și de stres ce trebuie reparată. Nu trebuie ignorat faptul că recunoașterea încălcării art. 1 din Primul Protocolul la Convenție și admiterea cererii de revizuire reprezintă o reparație a prejudiciului moral, aspect care va fi luat în seamă la aprecierea despăgubirilor.

S-a considerat astfel că suma de 30.000 RON reprezintă o valoare echitabilă a despăgubirilor și corespunde necesității de a compensa prejudiciul moral, ținând cont de vătămarea drepturilor reclamantului și de reparația de care acesta, deja, a beneficiat. Cât privește ultimul motiv, referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, față de care s-a invocat că sumele solicitate de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată nu au fost ocazionate de desfășurarea acestui proces, ci de cauza care s-a aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat ca nefondat.

Instanța a reținut că s-au avut în vedere doar dovezile depuse în original și doar pentru perioada aferentă acestei cauze, respectiv, chitanța nr. 322 din 16 februarie 2009 în valoare de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat avansat în dosarul de fond, sumă acordată și de prima instanță, restul înscrisurilor, factura fiscală din 13 octombrie 2005, chitanța nr. 42 din 13 octombrie 2005 și chitanțele datate 2005, toate depuse în copie, nu au fost luate în calcul în stabilirea valorii cheltuielilor de judecată. În privința cheltuielilor de judecată, solicitate în apel de ambele părți, s-a reținut că atât apelantul, cât și intimatul au contribuit la plata onorariului de expert, conform dispoziției instanței.

Din acest motiv s-au compensat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de expertiză, cu toate că reclamantul a căzut în pretenții în privința apelului, întrucât cererea sa, pe fond, a fost admisă, apelul declarat a fost a avut un efect devolutiv total, iar proba a fost necesară pentru soluționarea pretențiilor, beneficiind de ea ambele părți. Cererea intimatului referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat a fost respinsă ca neîntemeiată, dovada efectuării acestor cheltuieli fiind depusă la dosar după pronunțare, așa încât nu a mai fost luată în considerare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul L.T., care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței pronunțate de prima instanță, și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul desființării în tot a hotărârii din apel și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Reclamantul, în susținerea motivelor de recurs, a arătat că în mod greșit instanța de apel, reținând calitatea sa de chiriaș, a redus valoarea despăgubirilor materiale și morale acordate de instanța de fond și a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, deși au fost dovedite.

Cu privire la greșita reducere a cuantumului despăgubirilor a arătat că, în realitate, deși a fost emis un ordin de repartiție, acesta a fost anulat ilegal și emis un altul, în favoarea unor terțe persoane, care ulterior au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pe apartament, tranzacție care de asemenea a fost anulată de Tribunalul București. Pârâtul, în susținerea motivelor de recurs, întemeiate de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut motivarea în fapt și în drept a hotărârii instanței de fond, existența criteriilor care, corelate cu situația de fapt, să permită instanței de fond cuantificarea pretinsului prejudiciu invocat de reclamant, respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 25 alin. (2), 35 și 37 din Decretul nr. 31/1954, apreciindu-se că legitimarea sa procesuală este dată de pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu Statul Român. Cu privire la această excepție, recurentul-pârât a mai arătat că nu poate fi reținută în sarcina sa o culpă procesuală prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării art. 6 parag.

1 din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol la Convenție, pentru că, pe de o parte Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauza atrasă de incidența art. 998 - 999 C. civ, și pe de altă parte, Convenția Europeană a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, iar revocarea ordinului de repartiție s-a produs înainte de această dată.

Recurentul a mai susținut, prin criticile formulate, că nu poate fi reținut în sarcina sa un prejudiciu, pentru că, părțile au fost repuse în situația anterioară, că se impune cenzurarea cuantumului despăgubirilor reținute de instanța de apel, deoarece s-ar tinde la o dublă plată prin luarea în calcul a unei chirii la valoarea stabilită pe piața liberă, în afara aceleia percepute de ICSITMU, că în mod greșit a fost obligat la plata daunelor morale, cât timp, hotărârea pronunțată împotriva statului reprezintă o sancțiune suficient de acoperitoare, ce nu mai impune o nouă sancțiune cu același titlu. În subsidiar, recurentul-pârât a arătat că dacă se va aprecia acordarea acestor daune, în aplicarea principiului justei echități și al proporționalității, se impune cenzurarea acestora până la un cuantum care să corespundă jurisprudenței europene în această materie.

În final, s-a susținut, în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., cenzurarea și a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 RON. Examinând decizia, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de recurentul-reclamant, se constată ca nefondată, în raport de dispozițiile art. 3 pct. 54 din H.G. nr. 1574/2003, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor. Se reține că, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în cauza Licu împotriva României, s-au constatat încălcate prevederile art. 6 parag.

1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenție, menționându-se că reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparații echitabile, potrivit art. 41 din Convenție. În justificarea dreptului reclamantului de a obține despăgubiri de natură materială și morală, s-a specificat, în considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, la parag. 46, că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul în litigiu, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie. Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele anterioare, care nu mai poate fi cenzurată în recurs, se constată că ambele recursuri sunt nefondate.

1. Cu privire la recursul declarat de pârât Prima critică, referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a motivării în fapt și în drept a hotărârii instanței de fond, nu poate fi primită, pentru că, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului doar hotărârile date în apel, iar, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Astfel, pe calea recursului, nu poate fi cenzurată o hotărâre pronunțată de instanța de fond. În ceea ce privește greșita reținere a criteriilor care, corelate cu situația de fapt, a permis instanței de fond cuantificarea prejudiciului invocat de reclamant și această critică se referă tot la hotărârea instanței de fond, care, așa cum s-a arătat, nu este posibil a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

De altfel, criteriile avute în vedere de instanța de apel, care au determinat reținerea unei anumite situații de fapt, pe deplin stabilite, nu mai pot fi analizate în actuala configurație a motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care permit analizarea hotărârii atacate numai pentru motive de nelegalitate. În ceea ce privește greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât și această critică este nefondată, urmând a fi respinsă, instanța de apel, în mod legal, reținând legitimarea procesuală a acestuia. Prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Licu contra României, s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 parag.

1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol la Convenție. În baza acestei hotărâri, cererea de revizuire formulată în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, a fost admisă și, în consecință, a fost anulată decizia pronunțată în recursul în anulare. În raportul juridic dedus judecății, recurentul-pârât are legitimare procesuală pasivă, rezultată din faptul că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a fost pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, ca urmare a constatării neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor ce-i revin, potrivit Convenției. Pe de altă parte, Primăria Sector 3 și unitatea care administra imobilele au încheiat cele două operațiuni (contractul de închiriere și contractul de vânzare-cumpărare) în calitate de mandatare ale statului, singurul proprietar al apartamentului în litigiu.

Fapta cauzatoare de prejudiciu rezultă din faptul că, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat faptul că Statul Român a încălcat obligațiile ce-i revin conform Convenției și Primului Protocol la Convenție. Este adevărat că, prin această hotărâre nu s-a stabilit un drept al reclamantului de a primi despăgubiri, în temeiul art. 41 din Convenție (acesta nedepunând o cerere în acest sens), dar, în considerentele acesteia, s-a arătat că reclamantul a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie, ceea ce l-a îndreptățit a promova acțiunea în fața instanței interne, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. Drept urmare, critica potrivit căreia pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întemeiată pe dispozițiile dreptului civil, nu este fondată și nu poate fi reținută.

Lipsa de folosință a apartamentului se datorează culpei statului, care, prin mandatarii săi, a procedat ilegal, anulând ordinul de repartiție al reclamantului, fapt constatat în primă fază de instanțele naționale și, apoi, de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză, așa cum, în mod legal, a reținut și instanța de apel. Critica referitoare la faptul că anularea ordinului de repartiție al reclamantului s-a făcut la o dată anterioară datei la care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994, în raport de care nu se poate reține încălcarea prevederilor Convenției de către pârât, este o critică nouă formulată pentru prima dată în recurs.

Formularea unei critici omisso medio este interzisă pentru că, în raport de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia curții de apel, instanță care nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Respectarea principiului ierarhiei, în exercitarea căilor de atac, impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, în sensul că partea care nu a declarat apel nu poate declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică, prin intermediul acestei căi de atac, împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. Existența prejudiciului reclamantului și dreptul acestuia la despăgubiri a fost constatat prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale și morale nu reprezintă o dublă reparație, în sensul îmbogățirii fără justă cauză.

Faptul că actele încheiate după emiterea ordinului de repartiție emis pe numele reclamantului au fost anulate reprezintă într-adevăr o repunere a părților în situația anterioară, însă, prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenție, prejudiciul reclamantului nu a fost reparat în totalitate. Fiind lipsit atât de folosința apartamentului, cât și de o despăgubire sau de o măsură reparatorie, prin acordarea daunelor materiale și morale s-a realizat o întregire a prejudiciului reclamantului, și nu o dublă despăgubire, așa cum susține recurentul. Nefondată se constată și critica referitoare la cenzurarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, până la limita dedusă din jurisprudența europeană, în această materie, formulată în subsidiar, de recurentul pârât.

Astfel, suma acordată cu titlu de despăgubire a fost raportată la faptul că reclamantul a avut doar un drept de folosință asupra acestui apartament, cenzurând-se pretențiile acestuia legate de acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de piață a apartamentului și reținându-se, în mod legal, doar dreptul acestuia ce rezultă din calitatea de chiriaș. Nici ultima critică referitoare la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 RON, în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., nu poate fi reținută. Potrivit dispozițiilor acestui articol, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Recurentul-pârât însă nu arată motivele pentru care solicită cenzurarea obligației de plată pentru această sumă, care reprezintă onorariul avocatului reclamantului la instanța de fond, și de ce se impune compensarea acestora, conform art. 276 C. proc. civ. 2. Recursul reclamantului care vizează greșita reducere a despăgubirilor materiale și morale acordate de instanța de fond și respingere a cheltuielilor de judecată se constată, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins. Așa cum s-a arătat, la calculul despăgubirilor materiale acordate, instanța de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamantului ce rezultă din calitatea sa de chiriaș al apartamentului, drept constatat prin hotărârea Curții Europene, calculat conform raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantul neavând calitatea de proprietar al apartamentului, ce ar fi putut justifica o pretenție egală cu valoarea de piață a imobilului în litigiu.

Cât privește daunele morale, și acestea au fost acordate în funcție de suferințele morale ale reclamantului, luându-se în calcul, pe de o parte, faptul că, prin admiterea cererii de revizuire și anularea hotărârii pronunțate în recursul în anulare, s-a dat deja o primă satisfacție morală acestuia, iar, pe de altă parte, suma de 30.000 RON acordată este în acord cu respectarea principiilor echității și proporționalității prejudiciului suferit de acesta. Critica privind greșita respingere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului său, în apel, este, de asemenea, nefondată.

Față de împrejurarea că instanța de judecată se poate pronunța asupra pretențiilor părților formulate și dovedite până la închiderea dezbaterilor, în mod legal, instanța de apel a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocatului său pentru faza procesuală a apelului, întrucât acestea nu au fost dovedite, la data la care s-a dat cuvântul părților în dezbateri, respectiv la 07 februarie 2011. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant și recurentul-pârât, cu consecința menținerii, ca legală, a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.T. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 21 din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ