ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7034/2008

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată data de 23 februarie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul să-l despăgubească cu suma de 500.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a încarcerării sale pe nedrept, cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din data de 26 martie 2007 reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a precizat cuantumul în lei al sumei pretinse prin cererea de chemare în judecată, la suma de 1.691.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro din data introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 879 din 11 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarea situație de fapt: Reclamantul B.V. a fost condamnat prin decizia penală nr. 1969 din 28 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 248 1 C. pen., de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, fiind interzise condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei și dispunându-se totodată deducerea prevenției de la 7 noiembrie 2000 până la 9 ianuarie 2001. Prin Decretul nr. 1164 emis de Președintele României și publicat în M. Of. nr. 1207 din data de 16 decembrie 2004, s-a dispus grațierea pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului, la acel moment executarea pedepsei nefiind începută. Decretul menționat a fost revocat prin Decretul emis de Președintele României cu nr. 1173, publicat în M. Of. nr. 1219 din data de 17 decembrie 2004. Potrivit adresei emisă de Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Jilava sub nr. H 95005 din 6 aprilie 207, reclamantul B.V.

a fost încarcerat la data de 17 decembrie 2004, în temeiul mandatului de executare a pedepsei nr. 463/2004 și a fost pus în libertate la data de 24 iunie 2005, în temeiul deciziei penale nr. 1101/2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. Prin decizia menționată, a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva deciziei penale nr. 590A din 20 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 1902/2005. În această cauză, a fost admisă contestația la executare formulată de reclamantul B.V. în temeiul art. 461 lit. d) C. proc. pen, constatându-se grațiată, prin Decretul nr. 1164/2004, pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr. 1969 din 28 octombrie 2004, dispunându-se anularea mandatului de executare emis în baza deciziei de condamnare și punerea imediată în libertate a condamnatului.

Atât instanța care a judecat apelul formulat în litigiul având ca obiect contestația la executare, cât și instanța de recurs au reținut că la data publicării Decretului de grațiere nr. 1164/2004, mandatul emis anterior pentru executarea pedepsei a devenit ineficient și nu mai putea sta la baza încarcerării reclamantului, în eventualitatea revocării decretului de grațiere, prin noul Decret nr. 1174, fiind necesară emiterea unor noi forme de executare a pedepsei. Prin urmare, anulându-se formele de executare realizate în baza unui mandat ale cărui efecte au fost înlăturate prin decretul de grațiere, instanțele au considerat că lipsirea de libertate a reclamantului s-a făcut fără temei legal, „reînvierea" pe cale administrativă a efectelor mandatului de executare, prin revocarea decretului de grațiere, nefiind posibilă.

În ceea ce privește incidența în cauza de față a prevederilor art. 504 C. proc. pen., tribunalul a reținut că deținerea reclamantului în perioada 17 decembrie 2004­24 iunie 2005 s-a realizat în mod nelegal în sensul avut în vedere prin art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind întrunite cerințele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care dau dreptul reclamantului la despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la libertate. Cu privire la prejudiciul suferit, reclamantul a solicitat repararea celui material, reprezentând 20.000 Euro cu titlu de cheltuieli făcute pentru a trata afecțiunile dobândite ca urmare a încarcerării, precum și veniturile pe care le-ar fi putut obține în calitate de expert contabil și cenzor, cheltuielile de întreținere pe timpul detenției, și a prejudiciului moral, în cuantum de 480.000 Euro, concretizat în suferințele resimțite de reclamant și de familia sa pe parcursul celor 190 zile cât s-a aflat în detenție.

În ceea ce privește pagubele materiale, prima instanță a apreciat că litigiul poartă asupra unui caz particular de răspundere pentru fapta ilicită, ceea ce face necesar ca prejudiciul a cărui reparație se pretinde, să fie cert și actual, dar și ca acesta să fie urmare imediată a faptei ilicite în discuție. Prin urmare, în privința sumelor cheltuite de reclamant pentru tratarea afecțiunilor dobândite ca urmare a încarcerării, s-a considerat că era necesar a se dovedi că boala de care a suferit (sau suferă în continuare) este o consecință directă și nemijlocită a detenției nelegale.

Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că la data încarcerării sale, 17 decembrie 2004, reclamantul se afla internat în Spitalul Alexandru Obregia, încă din data de 3 noiembrie 2004, cu diagnosticul principal la internare "tulburare depresivă cu risc suicidar HT A" și diagnosticul principal la externare "tulburare afectivă depresivă episod depresiv major (de intensitate severă) cu elemente psihotice" și diagnostic secundar "boală hipertensivă". Același diagnostic, "tulburare afectivă" este menționat și în foile de observație întocmite cu ocazia prezentării reclamantului la unitățile sanitare din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor unde a și fost tratat pentru aceste afecțiuni, iar aceste împrejurări au fost confirmate de instituția spitalicească prin adresa depusă la dosar, însoțită de foaia de observație întocmită cu ocazia internării.

S-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale în sensul că afecțiunea mai sus menționată a fost cauzată de starea de detenție, de vreme ce anterior încarcerării acesta suferea de boala respectivă, fără a se dovedi totodată că a avut loc măcar o agravare a afecțiunii. S-a considerat că, în aceste condiții, prejudiciul material constând în contravaloarea tratamentului pentru afecțiunea de care suferea nu întrunește cerința de a fi în legătură de cauzalitate directă cu fapta ilicită, motiv pentru care pretenția de reparare a acestui prejudiciu a fost apreciată ca neîntemeiată.

Cu privire la prejudiciul constând în veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în perioada cât a fost încarcerat și de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-și desfășura activitatea de contabil și cenzor, tribunalul a reținut că acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventual, ci era necesar ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfășurat cu siguranță aceste activități profesionale și ar fi câștigat sumele pretinse.

O asemenea dovadă nu a fost administrată în cauză de către reclamant, în sensul că încarcerarea a fost motivul determinant ce a dus la omisiunea reclamantului de a-și desfășura activitatea profesională, nici un mijloc de probă în acest sens nefiind administrat cu atât mai mult cu cât la data încarcerării sale, reclamantul se afla internat de mai mult de o lună de zile în Spitalul Alexandru Obregia cu diagnosticul "tulburare depresivă", fiind puțin probabil ca fapta ilicită a autorităților să fi întrerupt o activitate profesională. S-a concluzionat de către tribunal că cererea reclamantului cu privire la repararea prejudiciului material apare neîntemeiată, nefiind dovedită nici efectuarea unor cheltuieli ale reclamantului cu întreținerea sa în timpul detenției.

Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant, s-a reținut că existența acestui prejudiciu este indiscutabilă prin prisma încălcării drepturilor fundamentale protejate de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul a apreciat că analiza acestui prejudiciu pleacă de la dispozițiile art. 505 C. proc. pen., care prevăd că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durată privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În aprecierea consecințelor produse asupra persoanei și familiei, tribunalul a avut în vedere prejudiciul moral suferit, conform art. 998 C. civ., și a reținut că existența acestuia este dovedită prin declarația martorilor audiați, precum și pe calea prezumției simple, întrucât o dată constatată privarea de libertate a persoanei cu încălcarea dispozițiilor legale, este de necontestat încălcarea onoarei și demnității reclamantului. Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul, prin raportare și la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate a considerat că suma de 24.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit. Prin urmare, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 24.000 lei cu titlu de daune morale, actualizată la data plății efective, respingând restul pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 184 din 6 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelantul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 879 din 11 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă. A fost admis apelul declarat de apelantul B.V. și a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale și materiale. Analizând criticile formulate de apelantul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor și pe cele formulate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București referitoare la inadmisibilitatea acțiunii ce ar decurge din neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 504 și art. 505 C. proc.

pen., cu referire la art. 52 alin. (3) din Constituția României și art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că acestea nu sunt fondate. S-a reținut că dreptul la libertate și la siguranță este un drept inalienabil care are un rol primordial într-o societate democratică. Instanța Europeană a afirmat adeseori în jurisprudența sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, dar în același timp ea trebuie să respecte scopul esențial al art. 5 din CEDO și anume protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale.

Curtea a considerat că raportând aceste norme și principii la circumstanțele cauzei, se constată că deși inițial reclamantul era deținut în mod legal și cu respectarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în baza unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, prin emiterea Decretului de grațiere nr. 1164 din 16 decembrie 2004, au încetat efectele mandatului de executare. Prin urmare, o nouă lipsire de libertate, în conformitate cu exigențele legale arătate, nu se putea face decât prin reținere, arestare preventivă sau punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, așa cum reiese din art. 23 din Constituția României care reglementează libertatea individuală.

Aflându-se în executarea unei pedepse la care fusese condamnat în mod legal și intervenind grațierea dispusă prin decretul din 16 decembrie 2004, ținând seama și de dezlegarea dată acestei situații în cadrul contestației la executare, reclamantul este îndreptățit la aplicarea art. 504 C. proc. pen., deoarece și faza de executare a hotărârilor judecătorești se circumscrie noțiunii de proces și trebuie circumscrisă noțiunii de proces echitabil, așa cum este definit acesta de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții dezvoltată în legătură cu acest text. A mai reținut Curtea de Apel că, chiar dacă s-ar aprecia, așa cum susțin apelanții, că art. 504 C. proc. pen.

prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, față de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României, art. 5 paragraf 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea nu ar deveni nici inadmisibilă și nici neîntemeiată, deoarece art. 20 din Constituție reglementează supremația normelor convențiilor internaționale la care România este parte, referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, în situația unor neconcordanțe între aceste norme. Prin urmare, dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului îi deschid în mod indubitabil reclamantului calea acțiunii în justiție, pentru obținerea de despăgubiri decurgând din privarea nelegală de libertate.

Reapreciind materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a reținut că emiterea decretului de grațiere a fost de natură să creeze reclamantului o speranță legitimă privind starea sa de libertate, iar prelungirea acestei așteptări pe parcursul a 6 luni, i-a creat reclamantului un prejudiciu moral care nu poate fi cuantificat prin raportare la alte elemente decât cele avute în vedere de prima instanță. Însă Curtea a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 Euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicamentației și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost apreciată ca nelegală. Curtea a reținut că, deși nu s-au depus înscrisuri cu privire la suportarea acestor cheltuieli, din actele medicale depuse la dosar, care-l privesc exclusiv pe reclamant și din adagiul in dubio pro reo se naște prezumția că aceste cheltuieli au fost suportate de reclamant.

S-a apreciat totodată că o cuantificare a prejudiciului moral sau o "măsurare a suferințelor îndurate de către reclamant" nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor precum natura, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în discuție (CEDH, 6 noiembrie 1980, Guzzardi c/ltalia), criterii care au fost avute în vedere de instanță prin raportare la înscrisurile depuse, declarația martorului audiat și nu în ultimul rând la susținerile reclamantului.

În ceea ce privește prejudiciul material constând în veniturile nerealizate de reclamant în calitatea sa de contabil și cenzor, Curtea a menținut ca pertinente toate considerentele avute în vedere de prima instanță, constatând că nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile referitoare la plata salariului de care au fost lipsite persoanele angajate în baza unui contract de muncă, deoarece o atare situație prezintă un anumit grad de certitudine cu privire la continuitatea acestor venituri. Or, reclamantul, ca liber profesionist nu a dovedit că în perioada deținerii nelegale ar fi avut aceleași oportunități de prestare a activității ca și în anii 2002-2003, pentru care au fost depuse la dosar declarații de venituri.

În legătură cu prejudiciul de imagine, suferit de reclamant din cauza prezenței pe lista cuprinsă în decretul de grațiere al lui M.C. și a adversității pe care emiterea acestuia a trezit-o în marea majoritate a mijloacelor de comunicare în masă și popularizarea excesivă a numelui său, Curtea a reținut că acest prejudiciu nu se află în legătură de cauzalitate cu detenția ilegală care a dat naștere dreptului reclamantului la despăgubiri. Ceea ce a fost reținut cu valoare de fapt cauzator de prejudicii este menținerea stării de arest după emiterea Decretului de grațiere nr. 1164 din 16 decembrie 2004, care a făcut să înceteze efectele mandatului de executare emis în baza hotărârii judecătorești de condamnare.

Modul de emitere a decretului și impactul pe care acesta l-a avut, nu pot face obiectul analizei de față, fără nesocotirea principiilor care guvernează procesul civil și competența materială a instanțelor. Prin urmare, instanța de apel a înlăturat criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la prejudiciul material constând în veniturile nerealizate și admițând apelul acestuia, a modificat corespunzător sentința apelată în limitele arătate anterior. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs, Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant legal a Statului Român și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

I. Prin recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de reprezentant legal a Statului Român, formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia pronunțată de Curtea de Apel București: 1.Instanta de apel a interpretat în mod eronat legea și, pe cale de consecință, a respins în mod nejustificat excepția inadmisibilității acțiunii. Reclamantul, în motivarea cererii sale, a arătat că prin Decretul Președintelui României nr. 1164/2004 a fost pus în libertate ca urmare a grațierii, însă ulterior a fost reîncarcerat, ca urmare a faptului că prin Decretul nr. 1173/2004 s-a anulat actul de grațiere. Admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin.

(l)-(4) C. proc. pen. și bazată pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții și anume: existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit ca persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu exista, constatarea nelegalității măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal, privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală, nu și pentru cazurile în care se înlătură sau se modifică executarea pedepselor și a altor acțiuni penale.

În speță, privarea de libertate s-a dispus după ce a intervenit grațierea pedepsei printr-un act de clemență al Președintelui României. Prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de grațiere, s-au înlăturat efectele mandatului de executare, întrucât grațierea individuală este necondiționată. Având în vedere că prin decretul de grațiere au încetat efectele mandatului de executare, o noua lipsire de libertate nu se putea face decât prin reținere, arestare preventivă sau punere în executare a unei hotărâri judecătorești, așa cum reiese din conținutul art. 2 din Constituție care reglementează libertatea individuală.

Cum în cauză nu s-a pus problema unei rețineri sau arestări preventive, și nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească atingerile ce pot fi aduse dreptului la libertate, rezultă că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act administrativ astfel că, în speță, nu se poate vorbi de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului în baza art. 504 C. proc. pen. Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

2.Pe fondul cauzei, se critică hotărârea atacată, pentru următoarele considerente: Decretele de grațiere și de revocare a grațierii individuale sunt emise de Președintele României, fiind o atribuție exclusivă a acestuia, aceste decrete sunt acte administrative revocabile, cu natură juridică complexă, deci acte administrative atipice . Prin Decretul nr. 1173/2004 s-a abrogat Decretul nr. 1164/2004 privind acordarea unor grațieri individuale și s-a revocat grațierea individuală prevăzută în cuprinsul acestui decret. Dreptul la grațiere individuală este o prerogativă constituțională a Președintelui României, care beneficiază de un drept discreționar de apreciere în acest sens. Prin urmare, nu se poate susține faptul că reîncarcerarea reclamantului a fost nelegala întrucât conform prerogativelor conferite de Constituție, Președintele României este singurul în măsură a decide cu privire la dreptul la grațiere individuală, acordându-l sau revocându-l prin decret.

În aceste condiții, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din CEDO, reclamantul executând o pedeapsă privativă de libertate în baza unei condamnări pronunțate de un tribunal competent. Fiind o situație reglementată și permisă de lege, rec1amantul nu poate beneficia de prevederile art. 5 alin. (5) din CEDO în sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni unei persoane care a fost deținută contrar dispozițiilor legale. Instanța a apreciat în mod greșit asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, în cauză nefiind administrate probe care să dovedească consecințele vătămării sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.

De asemenea, nu sunt afirmate drepturile personale nepatrimoniale care se pretinde că au fost lezate și nu se dovedesc încălcările acestor drepturi de către rec1amant, potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei revenindu-i. Prejudiciu moral cauzat rec1amantului pentru restrângerea libertății sale, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă victima, cât și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către acesta și familia sa, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă pentru acordarea de despăgubiri. În drept, motivele de recurs formulate sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. II. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București formulează următoarele motive de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; În mod greșit instanța de apel a acordat reclamantului suma de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale și materiale, fiind nesocotite dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere șocul produs prin revocarea decretului de grațiere care îi crease reclamantului o speranță legitimă privind starea sa de libertate, prelungirea acestei așteptări pe parcursul a șase luni creându-i acestuia un prejudiciu moral pentru care s-a apreciat că suma de 100.000 Euro poate prezenta o reparație echitabilă.

În această sumă instanța a inclus și contravaloarea medicației și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost apreciată ca nelegală, neprecizând în concret la ce valoare se ridică aceste cheltuieli, astfel încât să se poată verifica dacă această valoare a fost sau nu corect stabilită. În plus, daunele materiale, pe lângă faptul că nu au fost precis determinate pentru a se aprecia eventual dacă instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, producerea acestora nu a fost nici dovedită. Este adevărat că operațiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale include o mare doză de aproximare și de subiectivism, însă aceasta trebuie să se încadreze în limite rezonabile spre a nu se ajunge la arbitrariu și îmbogățire fără justă cauză.

Suma de bani acordată de instanță pentru cele 190 zile de privare de libertate este excesivă, fiind în mod evident disproporționată față de sumele de bani acordate în alte cauze, pentru perioade de arest aproximativ egale sau chiar mai mari. Se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile recurate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: I .Prin recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de reprezentant legal al Statului Român, susține nelegalitatea hotărârii recurate sub un dublu aspect și anume: inadmisibilitatea (netemeinicia) cererii întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și netemeinicia capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, în susținerea fiecăruia dintre acestea aducând mai multe argumente. 1.În ceea ce privește inadmisibilitatea (netemeinicia) cererii întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.: Recurentul susține în acest sens că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenție raportate la art. 504 C. proc. pen., deoarece lipsirea de liberate a reclamantului în perioada 17 decembrie 2004 ­24 iunie 2005 a avut o bază legală. Critica nu este fondată. Normele Europene menționate preved că: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent [art. 5 paragraful 1 lit. a)]. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.” (art. 5 pct. 5 ). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, parag. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Învestită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța Europeană, în jurisprudența sa, afirmă în mod constant că scopul esențial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală. În cauză, prin Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004 privind acordarea unor grațieri individuale, reclamantul B.V.

a beneficiat de grațierea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin decizia penală nr. 1969/2004 a Curții de Apel București, fiind pus în libertate la data de 17 decembrie 2004. Ulterior, prin Decretul nr. 1173/2004 a foat abrogat Decretul nr. 1164 din 15 decembrie 2004 și s-a revocat grațierea individuală dispusă, astfel încât reclamantul a fost reîncarcerat la data de 17 decembrie 2004, în baza mandatului de executare emis anterior, în baza deciziei penale nr. 1969/2004 a Curții de Apel București.

Prin decizia penală nr. 1101/2005, soluționând contestația la executare formulată de petentul B.V., Curtea de Apel București a statuat că „prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de grațiere, s-au înlăturat efectele mandatului de executare emis în baza deciziei penale nr. 1969/2004 a C.A.B., întrucât grațierea individuală este necondiționată” astfel încât „lipsește temeiul juridic pentru care s-a dispus reîncarcerarea petentului condamnat” și că „odată pus în libertate, petentul se bucură de toate drepturile și libertățile pe care Constituția le garantează oricărui cetățean”.

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normele comunitare având drept premisă în edictarea excepției pe care o cuprind, caracterul legal al privării de libertate. Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat reîncarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei și, deși nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art. 504 alin. (4) C. proc. pen., pentru identitate de rațiune trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate, deși fusese grațiată, are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condițiile acestui articol. Aceeași consecință-a recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse-o are și interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei Europene, reîncarcerarea reclamantului în baza unui mandat de arestare ale cărui efecte încetaseră, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească, atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 504 C. proc. pen. 2.Soluția de admitere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale este criticată de recurent prin argumente care vizează atât existența prejudiciului moral produs reclamantului cât și întinderea acestuia. Sub primul aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea instanței de apel, reclamantul suferind un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit. În prezent, posibilitatea reparării bănești a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora.

Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen. Dispozițiile legale menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „pagubă suferită” fără a distinge între prejudiciul moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparației „se ține seama (...) și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)”, art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunțat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparației pecuniare.

În cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 și urm. C. proc. pen. cât și din perspectiva art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește critica vizând întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte reține următoarele: Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel București a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 100.000 Euro, echivalentul în lei la data plății, „cu titlu de daune morale și materiale”. În considerentele deciziei se reține că „emiterea decretului de grațiere a fost de natură să creeze reclamantului o speranță legitimă privind starea sa de libertate, iar prelungirea acestei așteptări pe parcursul a 6 luni, i-a creat reclamantului un prejudiciu moral (...).

Însă Curtea a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 Euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicației și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost apreciată ca nelegală. Se argumentează în continuare că, „deși nu s-au depus înscrisuri cu privire la suportarea acestor cheltuieli, din actele medicale depuse la dosar, care-l privesc exclusiv pe reclamant și din adagiul in dubio pro reo se naște prezumția că aceste cheltuieli au fost suportate de reclamant” și că „o cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferințelor îndurate de către reclamant nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor precum natura, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în discuție”.

În ceea ce privește prejudiciul material constând în veniturile nerealizate de reclamant în calitatea sa de contabil și cenzor, Curtea a constatat că „nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile referitoare la plata salariului de care au fost lipsite persoanele angajate în baza unui contract de muncă, deoarece o atare situație prezintă un anumit grad de certitudine cu privire la continuitatea acestor venituri. Or, reclamantul, ca liber profesionist nu a dovedit că în perioada deținerii nelegale ar fi avut aceleași oportunități de prestare a activității ca și în anii 2002-2003, pentru care au fost depuse la dosar declarații de venituri”. Prejudiciul de imagine, așa cum a fost argumentat de reclamant nu a fost reținut de instanța de apel cu motivarea că „acest prejudiciu nu se află în legătură de cauzalitate cu detenția ilegală care a dat naștere dreptului reclamantului la despăgubiri”.

Rezultă din toate aceste considerente că instanța de apel, obligând pârâtul Statul Român la plata sumei de 100.000 Euro către reclamant, nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale și care cel al daunelor materiale. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani și în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Apreciind pentru considerentele expuse că este posibilă stabilirea unui cuantum al daunelor morale acordate, Înalta Curte constată că această evaluare nu a fost realizată de instanța de apel.

Nu a existat totodată o determinare exactă a prejudiciului material încercat de reclamant, deși in cazul acestui prejudiciu pot fi stabilite criterii exacte de cuantificare, instanța de apel indicând o sumă globală ce ar fi destinată să repare ambele categorii de prejudicii, atât cel material cât și cel moral, suferite de reclamant. În aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind stabilită diferențiat suma destinată a repara prejudiciile produse reclamantului, Înalta Curte nu poate verifica modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente la situația de fapt pe care a reținut-o.

II. Considerentele expuse anterior răspund deopotrivă criticilor formulate prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Calea de atac exercitată viza aspecte legate de nelegalitatea deciziei recurate atrasă de împrejurarea că suma acordată reclamantului este destinată a repara atât un prejudiciu moral cât și unul material. S-a susținut că, deși instanța face trimitere la cheltuielile efectuate pentru tratamentul medical suportat și la valorile morale lezate prin eroarea judiciară produsă, nu stabilește cuantumul diferențiat al celor două categorii de daune pe care suma stabilită este destinată să le repare, ceea ce împiedică verificarea legalității acordării lor.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va stabili în mod diferențiat care este suma destinată reparării prejudiciului moral și care cea destinată acoperirii prejudiciului material, ținând seama de probele administrate în cauză, de dispozițiile legale și de principiile de drept aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 184 din 6 martie 2008 din 14 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2008.