ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1938/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 272 din 28

februarie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de M.A.M., dispunându-se obligarea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4000 Euro, în echivalentul în

lei la data plății cu titlu de daune morale. A fost respinsă cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor materiale pentru arestarea sa

nelegală, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin sentința penală nr. 953 din 7 mai 2002 a Judecătoriei Buzău

reclamantul M.A.M. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru comiterea unei

infracțiuni de furt calificat la data de 10 mai 1995. Apelul declarat împotriva

acestei sentințe a fost respins prin decizia penală nr. 776 din 3 decembrie

2002 a Tribunalului București, în baza căreia a fost emis mandatul de executare

a pedepsei nr. 1823 din 15 ianuarie 2003.

Ulterior, prin decizia penală nr.

780 din 16 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești a fost admis recursul

inculpatului, dispunându-se casarea celor două hotărâri pronunțate în cauză și

încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la

art. 10 lit. g) C. proc. pen. și art. 124 C. pen. și punerea de îndată în

libertate a celui în cauză, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii

penale.

În raport de această ultimă soluție

s-a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., reclamantul

fiind îndreptățit la repararea prejudiciului moral cauzat prin lipsirea sa de

libertate în perioada 9 aprilie 2003-16 iulie 2003. Cu privire la prejudiciul

material pretins a fi suferit prin privarea de libertate, s-a apreciat că nu au

fost administrate probe în acest sens.

Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri au fost

respinse ca nefondate prin decizia nr. 255 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a.

S-a considerat că cel în cauză este

îndreptățit la repararea prejudiciului conform art. 504 alin. (4) C. proc. pen.

pentru perioada cuprinsă între 9 aprilie 2003-16 iulie 2003, în care a fost

lipsit de libertate, după intervenirea prescripției răspunderii penale.

S-a apreciat că despăgubirile

acordate de instanța de fond sunt suficiente pentru repararea prejudiciului

moral cauzat reclamantului prin privarea de libertate, pentru o faptă în raport

de care nu mai era posibilă răspunderea penală.

Împotriva acestei decizii Ministerul

Economiei și Finanțelor a declarat recursul de față în condițiile art.307 pct.

7 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și

schimbării sentinței, astfel încât acțiunea în despăgubire să fie respinsă ca

neîntemeiată.

Se susține că în mod greșit instanța

de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând incidența în speță a

prevederilor art. 504 C. proc. pen., în situația în care cel în cauză nu a fost

achitat pentru faptele săvârșite și nici nu s-a dispus încetarea procesului în

condițiile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

Se susține că nu sunt incidente în

speță nici prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului,

întrucât reclamantul a fost deținut legal, pe baza condamnării pronunțate de

către un tribunal competent.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează:

Scopul urmărit constant de

prevederile art. 504 C. proc. pen. ce a fost modificat în timp este acela de

materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în

procesele penale.

Scopul legii este, așadar, de a da

posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept,

cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului

penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului

penal.

În aceste condiții, rezultă că legea

internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraf 5 din Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu care trebuie

interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituție.

În speță, instanțele care s-au

pronunțat în cauză au reținut corect incidența în cauză a prevederilor art. 504

C. proc. pen. cu referire la art. 504 alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia,

astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 21.9 din Legea nr. 281/2003 are

drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

Cum în speță, acțiunea în

despăgubire a fost admisă ca urmare a reținerii prejudiciului moral suferit de

cel în cauză, ca urmare a arestării pentru o faptă pentru care răspunderea

penală a fost înlăturată prin prescripție, rezultă că nu subzistă motivul de nelegalitate

invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce are în vedere numai

situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Tot astfel nu sunt aplicabile în

soluționarea recursului de față nici prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel ca și instanța de fond de altfel, au interpretat

corect actul juridic dedus judecății, primind susținerile părții în legătură cu

paguba încercată ca urmare a arestării nelegale.

Așa fiind, recursul de față este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 255

din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.