ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5545/105/2008 reclamantul S.P. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 lei, prejudiciu cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea cererii, reclamantul a precizat că, prin sentința civilă nr. 1087 din 07 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Ploiești a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen., iar împotriva acestei sentințe a declarat apel (ce a fost soluționat de Tribunalul Buzău ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 1261/1993 (apel respins prin decizia 262 din 04 august 1995). Ulterior, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală 619 din 19 decembrie 1995 a admis recursul și a casat ambele hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare motivat de faptul că decizia Tribunalului Buzău a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor procedurale ce reglementează desfășurarea procesului penal.

În continuare reclamantul a precizat că în perioada 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994 a fost arestat preventiv, situație în care starea sa de sănătate impunea un tratament de specialitate ce nu punea fi efectuat în rețeaua sanitară a penitenciarelor și care a determinat o agravare iremediabilă a afecțiunilor de care suferea. Prin sentința civilă 165 din 20 ianuarie 2009 Tribunalul Prahova a respins excepția invocată și totodată a respins ca nefondată acțiunea formulată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii că se impune respingerea acesteia întrucât a hotărî în sens contrar, ar determina împiedicarea dreptului reclamantului privind accesul liber la justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 21 din Constituția României, iar în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a stabilit că, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada cu actele medicale că a fost în imposibilitate de efectuare a demersului judiciar din cauza bolilor de care suferă (o atare situație) respectiv un caz de forță majoră care la împiedicat pe acesta să introducă acțiunea întemeiată pe art. 504 C. proc.

civ., fiind incidente dispozițiile art. 13 Decret nr. 167/1958. Pe fondul cauzei, se reține că prin sentința penală 1087 din 07 mai 1953 a Judecătoriei Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 5143/1993, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare în baza art. 239 alin. (2) C. pen. deoarece la 23 iunie 1994 a exercitat acte de violență asupra unei persoane căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. Prin decizia civilă nr. 262 din 04 mai 1995 Tribunalul Buzău a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, a desființat în parte hotărârea penală a instanței, deducându-se din durata pedepsei timpul reținerii și arestării preventive de la 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994, în timp ce apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Ulterior Curtea de Apel Ploiești, a admis recursul declarat de S.P. prin decizia penală nr. 619 din 19 decembrie 1995, a casat decizia penală nr. 262/1993 a Tribunalului Buzău și a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecarea apelului, în sensul rezolvării fondului pricinii, respectiv pentru a stabili existența infracțiunii de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. și vinovăția inculpatului. Cauza a fost înregistrata la Tribunalul Buzău sub nr. 1417 din 15 octombrie 2004, iar prin decizia penala nr. 483 din 09 decembrie 2004 pronunțata de această instanță în dosarul sus­menționat, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești și inculpatul S.P.

(care în cauza de față are calitatea de reclamant), s-a desființat sentința apelată și în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pentru infracțiunea prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin raportare la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. tribunalul a constatat ca în cazul reclamantului, nu a intervenit o hotărâre definitivă de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art. 10 alin. (1) lit. j) și nicio hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate pentru a se putea dispune repararea pagubei cauzate acestuia, nu există o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. j). Având în vedere că disp.

art. 504 alin. ultim C. proc. pen. astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr. 281/2003 sunt aplicabile numai în situația în care persoana a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, iar în ceea ce-1 privește pe reclamant a intervenit o atare cauză care înlătură răspunderea penală după ce acesta a fost privat de libertate, iar nu anterior, pentru a fi aplicabil disp. art. 504 alin. ultim C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva sentinței mai sus menționate a declarat apel reclamantul, învederând că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi aplicabile în speță prevederile art. 504 C. proc.

pen., fără a se avea în vedere dispozițiile deciziei nr. 619 din 19 decembrie 1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, unde se stabilea cadrul juridic de desfășurare a procesului și se dispunea verificarea motivului principal al existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de ultraj. A învederat apelantul că, în motivarea sentinței instanța de fond a făcut o enumerare a situațiilor strict reglementate de art. 504 C. proc. pen., fără a studia pe fond cauza, pentru a stabili dacă arestarea sa a fost sau nu legală și totodată nu a avut în vedere că starea lui de sănătate s-a deteriorat pe perioada cât a fost arestat preventiv, motiv pentru care s-a dispus de altfel și revocarea mandatului de arestare.

În continuare, precizează apelantul că instanța nu s-a pronunțat asupra aspectului dacă, în perioada respectivă arestarea sa a fost sau nu legală nu a avut în vedere că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Buzău datorită publicității negative efectuată de către poliție și parchet și în mod eronat s-a reținut că simpla prescripție a faptei nu îl îndreptățește să solicite despăgubiri pentru suferința produsă prin arestarea sa preventivă, în situația în care nu săvârșise fapta pentru care era cercetat. Prin decizia civilă nr. 111 din 25 mai 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze de minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinței civile nr. 165 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că prin art. 504-507 C. proc. pen. este reglementat p rin art. 504-507 C. proc. pen. este reglementată procedura specială prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii, poate cere statului să-i repare prejudiciul material ori daunele morale suferite. Ulterior, prin Legea nr. 281/2003 conținutul acestor texte a fost îmbogățit în sensul sporirii garanțiilor oferite de principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului penal. Astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor textelor de lege menționate anterior, desfășurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în ipoteza în care față de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma rejudecării, o hotărâre definitivă de achitare sau în situația în care persoana dovedește că a fost privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În acest ultim caz, care este invocat și în speța de față de către apelant, privarea ori restrângerea libertății în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art. 10 alin. (1) lit. j). În alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. s-a statuat că are drept la repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În prezenta cauză se reține că reclamantul a fost arestat în perioada 12 aprilie 1993-8 februarie 1994, pe parcursul derulării procesului penal pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar ulterior prin decizia penală nr. 483/2004 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen. combinat cu art. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990 întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Deși se susține de către apelant că instanța a interpretat greșit dispozițiile legale întrucât art. 504 C. proc. pen.

nu face distincție între momentul în care intervine prescripția, apărările sale sub acest aspect urmează a fi înlăturate, câtă vreme așa cum s-a expus anterior alin. (3) al textului de lege incident statuează posibilitatea acestei reparări pentru situația în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripția faptei, iar în speță situația este inversă, în sensul că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanță că a intervenit prescripția. Pe de altă parte, nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalitățile prevăzute de alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., astfel cum au fost ele prezentate anterior, de către organele de urmărire penală sau instanța penală, urmând ca ulterior instanța învestită cu soluționarea acțiunii în despăgubiri, respectiv Tribunalul Prahova să poată proceda la judecarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Cert este că, instanța civilă nu este în măsură să verifice (așa cum susține apelantul) aspectele vizând vinovăția sau nevinovăția acestuia, existența faptei sau „fabricarea" dosarului la adresa lui, ci aceasta are rolul de a concluziona în funcție de specificul raportului juridic dedus judecății dacă reclamantul se încadrează în vreuna din situațiile reglementate de art. 504 C. proc. pen., care îndreptățește victima unei erori judiciare la reparații. Dând eficiență pe deplin disp. art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (care reglementează rolul activ al instanței) și respectând totodată principiul disponibilității este evident că Tribunalul Prahova a procedat la o soluționare legală a cererii de chemare în judecată, în sensul respingerii ei, aplicând corect prevederile art. 504 C. proc.

pen. la specificul prezentei spețe, fiind lipsite de relevanță în acest context susținerile apelantului că nu s-a avut în vedere practica judiciară în materie, în condițiile în care, în sistemul nostru de drept, practica nu constituie izvor de drept. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul S.P. care a învederat instanței următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate. Greșit s-au interpretat prevederile art. 504 C. proc. pen.; nu s-au verificat actele dosarului, doar s-au enumerat cauzele și care sunt aplicabile art. 504 C. proc. pen.

Se mai susține că nu se poate reține că simpla restricție a faptei nu îl îndreptățește la a solicita despăgubiri pentru suferința produsă prin arestarea sa preventivă în situația în care nu săvârșise fapta pentru care era cercetat; nu s-a avut în vedere practica juridică, situația reclamantului existentă în dosarul cauzei, nu s-a verificat legislația materialului de arestare; nu s-a reținut aspectul că, în conformitate cu încheierea din 01 februarie 1994, s-a dispus revocarea mandatului de arestare încheiere ce a fost pusă în executare în data de 08 februarie 1994 și nu dovedită așa cum prevede Codul de procedură penală. Greșit s-a aplicat legislația în vigoare, instanța nu a reținut că a fost frustrat de toate drepturile de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi dispus măsura arestării nelegale; instanța chemată să aplice legea, instanța face doar simple afirmații în sensul că nu e chemată să verifice legalitatea actelor întocmite în acea perioadă.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente. În mod corect Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinței nr. 165 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, aplicând și interpretând în mod just dispozițiile legale aplicabile în materii și anume art. 504 C. proc. pen. Criticile recurentului nu pot fi primite. Instanța nu s-a rezumat doar la a enumera cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen., considerentele deciziei cuprind atât motivele de fapt, cât și cele de drept ce au format convingerea instanței, conform art. 261 C. proc.

civ., consemnându-se în mod just că alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. statuează posibilitatea reparării prejudiciilor suferite pentru situația în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripția. În speță supusă judecății, corect s-a reținut că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanță că a intervenit prescripția, iar nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalitățile prevăzute de alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., de către organele de urmărire penală sau de către instanța penală. Instanțele au aplicat în mod corect dispozițiile art. 584 C. proc. pen., nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținerile recurentului privind încălcarea anumitor drepturi fiind susțineri de fapt ce nu pot atrage nelegalitatea deciziei recurate. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.P. împotriva deciziei civile nr. 111 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.