ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 5545/105/2008 reclamantul S.P. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acestuia la

plata sumei de 500.000 lei, prejudiciu cauzat ca urmare a arestării sale pe

nedrept, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul

proces.

În motivarea cererii, reclamantul a precizat că, prin

sentința civilă nr. 1087 din 07 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Ploiești a

fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen., iar împotriva acestei

sentințe a declarat apel (ce a fost soluționat de Tribunalul Buzău ca urmare a

admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 1261/1993 (apel respins

prin decizia 262 din 04 august 1995).

Ulterior, Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală 619 din 19 decembrie 1995 a admis recursul și a casat ambele

hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare motivat de faptul că decizia

Tribunalului Buzău a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor procedurale ce

reglementează desfășurarea procesului penal.

În continuare reclamantul a precizat că

în perioada 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994 a fost arestat preventiv,

situație în care starea sa de sănătate impunea un tratament de specialitate ce

nu punea fi efectuat în rețeaua sanitară a penitenciarelor și care a determinat

o agravare iremediabilă a afecțiunilor de care suferea.

Prin sentința civilă 165 din 20 ianuarie 2009

Tribunalul Prahova a respins excepția invocată și totodată a respins ca

nefondată acțiunea formulată.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut că, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii că se impune

respingerea acesteia întrucât a hotărî în sens contrar, ar determina

împiedicarea dreptului reclamantului privind accesul liber la justiție, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 21 din Constituția României, iar în ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a stabilit că, în

condițiile în care reclamantul a făcut dovada cu actele medicale că a fost în

imposibilitate de efectuare a demersului judiciar din cauza bolilor de care

suferă (o atare situație) respectiv un caz de forță majoră care la împiedicat

pe acesta să introducă acțiunea întemeiată pe art. 504 C. proc. civ., fiind

incidente dispozițiile art. 13 Decret nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, se reține că prin

sentința penală 1087 din 07 mai 1953 a Judecătoriei Ploiești, pronunțată în

dosarul nr. 5143/1993, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni

închisoare în baza art. 239 alin. (2) C. pen. deoarece la 23 iunie 1994 a

exercitat acte de violență asupra unei persoane căreia i-a cauzat leziuni ce au

necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Prin decizia civilă nr. 262 din 04 mai 1995

Tribunalul Buzău a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, a

desființat în parte hotărârea penală a instanței, deducându-se din durata pedepsei

timpul reținerii și arestării preventive de la 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994,

în timp ce apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Ulterior

Curtea de Apel Ploiești, a admis recursul declarat de S.P. prin decizia penală

nr. 619 din 19 decembrie 1995, a casat decizia penală nr. 262/1993 a

Tribunalului Buzău și a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecarea

apelului, în sensul rezolvării fondului pricinii, respectiv pentru a stabili

existența infracțiunii de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. și

vinovăția inculpatului.

Cauza a fost înregistrata la Tribunalul Buzău sub nr. 1417 din 15

octombrie 2004, iar prin decizia penala nr. 483 din 09 decembrie 2004

pronunțata de această instanță în dosarul sus­menționat, au fost admise

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești și inculpatul

S.P. (care în cauza de față are calitatea de reclamant), s-a desființat

sentința apelată și în baza art. 11 pct. 2

lit.

b)

rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal

pentru infracțiunea prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 2 din

Decretul-lege nr. 41/1990, întrucât a intervenit prescripția răspunderii

penale.

Prin raportare la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. tribunalul a

constatat ca în cazul reclamantului, nu a intervenit o hotărâre definitivă de

achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art. 10

alin.

(1) lit. j) și nicio hotărâre de

revocare a măsurii privative de libertate pentru a se putea dispune repararea

pagubei cauzate acestuia, nu există o ordonanță a procurorului de revocare a

măsurii privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau

încetarea urmăririi penale pentru cazul prevăzut în art. 10

alin. (1)

lit. j).

Având în vedere

că disp. art. 504

alin.

ultim

C. proc. pen. astfel cum au

fost modificate si completate prin Legea nr. 281/2003 sunt aplicabile numai în

situația în care persoana a fost privată de libertate, după ce a intervenit

prescripția răspunderii penale, iar în ceea ce-1 privește pe reclamant a

intervenit o atare cauză care înlătură răspunderea penală după ce acesta a fost

privat de libertate, iar nu anterior, pentru a fi aplicabil disp.

art. 504

alin.

ultim

C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 281/2003, tribunalul a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Împotriva

sentinței mai sus menționate a declarat apel reclamantul, învederând că în mod

greșit s-a reținut că nu ar fi aplicabile în speță prevederile art. 504 C.

proc. pen., fără a se avea în vedere dispozițiile deciziei nr. 619 din 19

decembrie 1995 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, unde se stabilea cadrul

juridic de desfășurare a procesului și se dispunea verificarea motivului

principal al existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale

infracțiunii de ultraj.

A

învederat apelantul că, în motivarea sentinței instanța de fond a făcut o

enumerare a situațiilor strict reglementate de art. 504 C. proc. pen., fără a

studia pe fond cauza, pentru a stabili dacă arestarea sa a fost sau nu legală

și totodată nu a avut în vedere că starea

lui

de sănătate s-a deteriorat pe perioada cât a fost arestat preventiv, motiv

pentru care s-a dispus de altfel și revocarea mandatului de arestare.

În continuare,

precizează apelantul că instanța nu s-a pronunțat asupra aspectului dacă, în

perioada respectivă arestarea sa a fost sau nu legală nu a avut în vedere că

dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Buzău datorită publicității

negative efectuată de către poliție și parchet și în mod eronat s-a reținut că

simpla prescripție a faptei nu îl îndreptățește să solicite despăgubiri pentru

suferința produsă prin arestarea sa preventivă, în situația în care nu

săvârșise fapta pentru care era cercetat.

Prin decizia civilă nr. 111 din 25 mai 2009

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze de minori și de familie,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinței

civile nr. 165 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că prin art. 504-507 C. proc. pen.

este reglementat p

rin art. 504-507 C. proc. pen. este reglementată procedura specială prin

care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii,

poate cere statului să-i repare prejudiciul material ori daunele morale

suferite.

Ulterior,

prin Legea nr. 281/2003 conținutul acestor texte a fost îmbogățit în sensul

sporirii garanțiilor oferite de principiile fundamentale care guvernează

desfășurarea procesului penal.

Astfel

cum rezultă din interpretarea prevederilor textelor de lege menționate

anterior, desfășurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în

ipoteza în care față de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma

rejudecării, o hotărâre definitivă de achitare sau în situația în care persoana

dovedește că a fost privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În acest ultim caz, care este invocat și în speța de față de către

apelant, privarea ori restrângerea libertății în mod nelegal trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în

art. 10

alin. (1)

lit. j) ori prin

hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului

penal pentru cauza prev. în art. 10 alin. (1) lit. j).

În alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. s-a statuat că are drept la

repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate după ce a

intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În prezenta

cauză se reține că reclamantul a fost arestat în perioada 12 aprilie 1993-8

februarie 1994, pe parcursul derulării procesului penal pe rolul instanțelor

judecătorești având ca obiect săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar ulterior

prin decizia penală nr. 483/2004 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus

încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10

lit. f)

C. proc. pen. combinat cu art. 2 din

Decretul-lege nr. 41/1990 întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Deși se susține de către apelant că instanța a interpretat greșit

dispozițiile legale întrucât art. 504 C. proc. pen. nu face distincție între

momentul în care intervine prescripția, apărările sale sub acest aspect urmează

a fi înlăturate, câtă vreme așa cum s-a expus anterior alin. (3) al textului de

lege incident statuează posibilitatea acestei reparări pentru situația în care

privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripția

faptei, iar în speță situația este inversă, în sensul că arestarea

reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanță că a

intervenit prescripția.

Pe

de altă parte, nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului

trebuia stabilită în una din modalitățile prevăzute de alin. (2) al art. 504 C.

proc. pen., astfel cum au fost ele prezentate anterior, de către organele de

urmărire penală sau instanța penală, urmând ca ulterior instanța învestită cu

soluționarea acțiunii în despăgubiri, respectiv Tribunalul Prahova să poată

proceda la judecarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Cert este că, instanța civilă nu este în măsură să verifice (așa cum

susține apelantul) aspectele vizând vinovăția sau nevinovăția acestuia,

existența faptei sau „fabricarea" dosarului la adresa

lui,

ci aceasta are rolul de a concluziona

în funcție de specificul raportului juridic dedus judecății dacă reclamantul se

încadrează în vreuna din situațiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.,

care îndreptățește victima unei erori judiciare la reparații.

Dând

eficiență pe deplin disp. art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (care reglementează

rolul activ al instanței) și respectând totodată principiul disponibilității

este evident că Tribunalul Prahova a procedat la o soluționare legală a cererii

de chemare în judecată, în sensul respingerii ei, aplicând corect prevederile

art. 504 C. proc. pen. la specificul prezentei spețe, fiind lipsite de

relevanță în acest context susținerile apelantului că nu s-a avut în vedere

practica judiciară în materie, în condițiile în care, în sistemul nostru de

drept, practica nu constituie izvor de drept.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul S.P. care a învederat instanței următoarele motive de nelegalitate

a deciziei atacate.

Greșit s-au interpretat prevederile art. 504

C. proc. pen.; nu s-au verificat actele dosarului, doar s-au enumerat cauzele

și care sunt aplicabile art. 504 C. proc. pen.

Se mai susține că nu se poate reține că simpla

restricție a faptei nu îl îndreptățește la a solicita despăgubiri pentru

suferința produsă prin arestarea sa preventivă în situația în care nu săvârșise

fapta pentru care era cercetat; nu s-a avut în vedere practica juridică, situația

reclamantului existentă în dosarul cauzei, nu s-a verificat legislația

materialului de arestare; nu s-a reținut aspectul că, în conformitate cu

încheierea din 01 februarie 1994, s-a dispus revocarea mandatului de arestare

încheiere ce a fost pusă în executare în data de 08 februarie 1994 și nu

dovedită așa cum prevede Codul de procedură penală.

Greșit s-a aplicat legislația în vigoare,

instanța nu a reținut că a fost frustrat de toate drepturile de care ar fi

beneficiat dacă nu s-ar fi dispus măsura arestării nelegale; instanța chemată

să aplice legea, instanța face doar simple afirmații în sensul că nu e chemată

să verifice legalitatea actelor întocmite în acea perioadă.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor

de recurs și a dispozițiilor legale incidente Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.

În mod corect Curtea de Apel Ploiești a

respins apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinței nr. 165 din 20

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, aplicând și interpretând în mod

just dispozițiile legale aplicabile în materii și anume art. 504 C. proc. pen. Criticile

recurentului nu pot fi primite.

Instanța nu s-a rezumat doar la a enumera

cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen., considerentele deciziei cuprind

atât motivele de fapt, cât și cele de drept ce au format convingerea instanței,

conform art. 261 C. proc. civ., consemnându-se în mod just că alin. (3) al art.

504 C. proc. pen. statuează posibilitatea reparării prejudiciilor suferite

pentru situația în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce

a intervenit prescripția.

În speță supusă judecății, corect s-a

reținut că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de

către instanță că a intervenit prescripția, iar nelegalitatea măsurii de

privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalitățile

prevăzute de alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., de către organele de urmărire

penală sau de către instanța penală.

Instanțele au aplicat în mod corect

dispozițiile art. 584 C. proc. pen., nefiind incident motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile recurentului privind

încălcarea anumitor drepturi fiind susțineri de fapt ce nu pot atrage

nelegalitatea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, se va

respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia

recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul S.P. împotriva deciziei civile nr. 111 din 25 mai 2009 a Curții

de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.