ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4792/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4792/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub

nr. 705/2/2011 la data de 25 ianuarie 2011, reclamanta C.L. a chemat în judecată

pe pârâta Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

de Ministerul pârât - Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 emis în baza recursului

în anulare, admis prin decizia nr. 131 din 4 noiembrie 2002;

a Carnetului meu de muncă și reintegrarea în funcția deținută;

la repararea pagubei reprezentând câștiguri nerealizate în perioada aprilie 2001-

până în prezent, până la executarea hotărârii pronunțate în această cauză;

morale.

A solicitat obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În susținerea cererii

s-a arătat că prin decizia nr. 337/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost validată ca legală și irevocabilă sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de

Apel București, secția contencios administrativ, prin care mi-a fost admisă acțiunea

de repunere în drepturi a subsemnatei, precum și decizia nr. 3062/2001 a Curții

Supreme de Justiție prin care a fost respins recursul pârâtului.

Se precizează că prin

sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de Apel București pârâtul a fost obligat la

reintegrarea reclamantei în funcția avută anterior cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare

în Carnetul de muncă și cu obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând câștiguri

nerealizate în perioada 10 ianuarie - aprilie 2001 până la executarea acesteia.

Nelegalitatea actului

administrativ a cărui anulare se solicită este evidentă, atât în raport de hotărârile

judecătorești menționate, cât și față de faptul că el se întemeiază pe o decizie

judecătorească care a fost anulată, cu toate consecințele negative decurgând din

aceasta.

fond

Prin sentința civilă

nr. 1487 din 28 februarie 2011 Curtea de Apel București a admis în parte cerere

formulată de reclamanta C.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor

și Societății Informaționale, a dispus anularea Ordinului nr. 90 din 24 martie 2003

emis de către Ministrul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, a admis excepția

puterii de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei

la reintegrarea în funcția deținută anterior și rectificarea carnetului de muncă

și a respins aceste capete de cerere ca având putere de lucru judecat; a respins

ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat în privința capătului de cerere

având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei, a obligat pârâta să plătească

reclamantei drepturile salariale cuvenite acesteia aferente perioadei aprilie 2001

- 22 februarie 2011; a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de daune

morale, la plata sumei de 43,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a

reținut în esență următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a dispus:

- anularea Ordinului

nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 emis de către

Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale,

act administrativ prin intermediul căruia s-a dispus eliberarea din funcția publică

a reclamantei, aceasta fiind supusă disponibilizării în temeiul prevederilor O.U.G.

nr. 2/2001,

- reintegrarea reclamantei

în funcția deținută anterior emiterii ordinului cu efectuarea mențiunilor aferente

în carnetul de muncă,

- obligarea pârâtei la

plata sumei de 14.800.000 RON cu titlu de daune reprezentând câștiguri nerealizate

în perioada cuprinsă între 10 ianuarie 2001 - aprilie 2001, reactualizată cu indicele

de inflație, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea

acesteia.

Prin decizia civilă

nr. 3062 din 9 octombrie 2001 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea

ca nefondat a recursului declarat de către recurentul-pârât Ministerul Comunicațiilor

și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei

civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a declarat

recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, cale de atac extraordinară care a fost admisă de către instanța

de recurs.

Astfel, ca urmare a promovării

căii de atac extraordinare a recursului în anulare, prin decizia civilă nr. 131

din 4 noiembrie 2002, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus:

-   casarea deciziei

civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

- admiterea recursului

declarat de către

recurenta-pârâtă Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva

sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția

de contecios administrativ și fiscal, modificarea în tot a sentinței civile recurate

în sensul că instanța de recurs a dispus respingerea ca neîntemeiată a acțiunii

reclamantei prin care aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului

nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății

Informaționale, reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii ordinului

cu efectuarea mențiunilor aferente în carnetul de muncă și obligarea pârâtei la

plata daunelor materiale și morale.

Prin Ordinul nr. 90

din 24 martie 2003 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale

autoritatea pârâtă a pus în executare decizia civilă nr. 131 din 4 noiembrie 2002

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta C.L. a formulat

plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva deciziei civile nr.

131 din 4 noiembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin hotărârea

din data de 28 iulie 2009 pronunțată în cauza C. împotriva României, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6, parag. 1 din

Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a hotărât că Statul Român

trebuie să plătească reclamantei suma de 800 euro cu titlu de daune materiale și

2.000 de euro cu titlu de daune morale.

Potrivit art. 322

pct. 9 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei

hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să

se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin decizia civilă

nr. 337 din 26

aprilie 2010, irevocabilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de

revizuire formulată de către reclamanta C.L. și a dispus:

- anularea deciziei

civile nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe

fond a dispus respingerea ca nefondat a recursului în anulare declarat de către

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și decizia civilă nr. 3062 din

9 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, Curtea de Apel

a reținut că efectul juridic al pronunțării deciziei civile nr. 337 din 26

aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constă în validarea retroactivă

a dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin

respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pârâta fiind ținută să execute obligațiile instituite

în sarcina acesteia prin hotărârea judecătorească menționată.

Totodată, ca urmare a

pronunțării de către instanța de recurs a deciziei civile nr. 337 din 26

aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul prevederilor 322

pct. 9 C. proc. civ., instanța de fond a reținut că în mod retroactiv este desființat,

rămânând fără suport juridic, Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 emis de către Ministerul

Comunicațiilor și Societății Informaționale prin care autoritatea pârâtă a pus în

executare decizia civilă nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, motiv pentru care a dispus anularea acestuia.

S-a reținut de către instanța

de fond că, p

otrivit

art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 în cazul în care raportul de serviciu

a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale,

acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ

prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile

și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă

a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate

și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.

Potrivit art. 1201 C.

civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect,

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și

în contra lor în aceeași calitate.

În raport de prevederile

cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă

prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a admis excepția puterii

de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la reintegrarea

în funcția deținută anterior și rectificarea carnetului de muncă și va respinge

aceste capete de cerere ca având putere de lucru judecat.

În ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite

acesteia și neîncasate, Curtea de Apel a reținut că prin sentința civilă nr. 520

din  25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062

din 9 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a dispus obligarea

pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia, până în luna aprilie 2001.

Or, reclamanta solicită

obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia și neîncasate

pentru o perioadă de timp ulterioară lunii aprilie 2001 și până la executarea efectivă

a obligației instituită în sarcina pârâtei prin dispozitivul sentinței civile

nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia

civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001.

Pentru aceste motive Curtea

a respins ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat în privința capătului

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei cauzată acesteia,

având în vedere că nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități cu

privire la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată dedusă judecății în

prezenta cauză.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate că pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale

a pus în executare sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin

respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001, iar prin

Ordinul nr. 390 din 15 februarie 2011 s-a dispus reintegrarea reclamantei C.L. în

funcția deținută anterior, începând cu data de 22 ianuarie 2011.

Având în vedere dispozitivul

sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului

prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 s-a constatat că reclamantei nu

i-a încetat niciodată calitatea de funcționar public, motiv pentru care s-a reținut

că acesteia i se cuvin toate drepturile salariale la care este îndreptățită în temeiul

raportului de muncă încheiat cu pârâta.

Cu privire la daunele

morale solicitate de către reclamantă Curtea de Apel a apreciat că acestea sunt

corolarul tuturor privațiunilor suferite de către reclamantă în cei 10 ani în care

aceasta a fost privată de dreptul la muncă pe care putea să îl exercite în temeiul

raportului de muncă încheiat cu pârâta.

Drept urmare, în stabilirea

întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite pe

plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse

a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

3.000 RON.

În baza art. 274 C.

proc. civ. a fost obligată la plata sumei de 43,15 RON cheltuieli de judecată reclamantei,

reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Recursul

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul

Comunicațiilor și Societății Informaționale a arătat în esență următoarele:

1) în mod greșit instanța

de fond a respins excepția tardivității acțiunii referitoare la anularea Ordinului

nr. 90/2003 și la acordarea de despăgubiri.

Se arată de recurent că

reclamanta nu a introdus plângerea prealabilă în termen de 30 de zile de la data

comunicării Ordinului nr. 90/2003 iar acțiunea a fost introdusă după depășirea termenului

de 1 an de la data comunicării actului administrativ - așa cum prevede art. 5 din

Legea nr. 29/1980 - în vigoare la data emiterii ordinului.

Reclamanta-intimată C.L.

a solicitat recurentei - pârâte prin cererea din 5 mai 2010 anularea Ordinului

nr. 90/2003 și trebuia să introducă acțiunea pe data de 4 decembrie 2010 și nu 25

ianuarie 2011 - cum a procedat reclamanta - intimată. Aceasta nu trebuia să reintroducă

plângerea prealabilă la data de 22 decembrie 2010.

S-a arătat de asemenea

că, în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri acțiunea este tardiv introdusă

întrucât reclamanta trebuia să solicite plata despăgubirilor prin acțiunea prin

care s-a solicitat anularea Ordinului de concediere nr. RR/2001. Consideră recurentul

că despăgubirile acordate de instanța de fond sunt o consecință a ordinului de concediere

și nu a Ordinului nr. 90/2003.

2) în mod incorect instanța

de fond a respins excepția puterii de lucru judecat în privința capătului de cerere

având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei.

Consideră recurentul -

pârât că, instanța de fond nu a avut în vedere și prevederile hotărârii nr. 28/2009

în cauza C. împotriva României prin care s-a acordat reclamantei suma de 800

euro ca daune materiale și 2.000 euro cu titlu de daune morale.

Se arată că având în vedere

sumele solicitate de reclamantă în cadrul acestui proces și faptul că hotărârea

a fost pronunțată în anul 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat

asupra drepturilor reclamantei cu privire la daunele materiale și morale ca urmare

a emiterii deciziei de concediere. Eventual, instanța ar fi putut să acorde daune

raportat la perioada ulterioară pronunțării hotărârii în urma soluționării cererii

de revizuire sau după data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

3) este nelegală soluția

instanței de fond de anularea Ordinului nr. 90/2003. Ordinul a fost emis în vederea

punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești valabilă la momentul la care acesta

a fost emis.

4) soluția instanței de

fond este nelegală în ce privește acordarea de drepturi salariale pentru perioada

aprilie 2001 - 22 februarie 2011.

Arată recurentul că instanța

pentru acordarea drepturilor bănești a avut în vedere faptul că decizia de concediere

a fost anulată de instanța de judecată. Însă, arată recurentul nu există o legătură

de cauzalitate între ordinul contestat (Ordinul nr. 90/2003) și paguba produsă de

acesta.

S-a mai arătat că instanța

a avut în vedere pentru acordarea acestor drepturi bănești, prevederile art. 106

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și în consecință nu putea dispune decât plata unei

despăgubiri egale cu salariile și nu „plata drepturilor salariale”.

În acest sens arată recurentul

că reclamanta a fost destituită în temeiul art. 94 din Legea nr. 188/1999 începând

cu data de 7 octombrie 2002, deci ulterior pronunțării sentinței civile nr. 520/2011,

astfel că nu se poate susține că raporturile de muncă nu i-au încetat niciodată.

Întâmpinarea

Reclamanta-intimată C.L.

a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia

ca nefondată.

A invocat reclamanta -

intimată și excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat

cererea de recurs, excepție la care s-a renunțat dat fiind faptul că la termenul

din 20 septembrie 2011 s-a depus la dosar Ordinul prin care Secretarul general a

fost împuternicit să semneze cererea de recurs și totodată dovada însușirii de către

Ministrul Comunicațiilor și Societății Informaționale a cererii de recurs.

Considerentele și soluția

instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

În fapt

Prin sentința civilă

nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, s-a dispus anularea Ordinului nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 - emis de

Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informaților, a fost obligat pârâtul la

reintegrarea reclamantei C.L. în funcția avută anterior emiterii ordinului cu mențiunile

respective în carnetul de muncă, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.000

RON cu titlu de daune, reprezentând câștiguri nerealizate în perioada cuprinsă între

10 ianuarie 2001 - aprilie 2001 - reactualizată începând cu data rămânerii definitive

a hotărârii și până la executarea acesteia.

Prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - s-a respins ca nefondat recursul

formulat de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței

civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

La data de 10 ianuarie

2002 Ministerul a achitat reclamantei - intimate suma de 16.546.400 ROL reprezentând

reactualizarea sumei de 14.800.000 ROL dispusă prin sentința civilă nr. 520 din

25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Prin sentința civilă pronunțată

în 17 aprilie 2002 - Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a obligat Ministrul Comunicațiilor ca reprezentant al autorității, la

daune pe zi de întârziere până la executarea sentinței civile nr. 520/2001 privind

reintegrarea reclamantei - intimate.

Prin Ordinul nr. 135

din 29 aprilie 2002 - Ministerul a dispus reîncadrarea reclamantei la Serviciul

administrativ, registratură și arhivă iar nu la Direcția juridică unde activase

ulterior reclamanta.

Împotriva acestui Ordin

nr. 135 din 29 aprilie 2002 - reclamanta a formulat acțiune în instanță, solicitând

anularea lui, prima instanță a respins acțiunea dar prin decizia nr. 3095 din 18

octombrie 2002 Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Ordinul nr. 135/2002 este

nul.

Prin Ordinul nr. 282

din 7 octombrie 2002, reclamanta - intimată a fost destituită din funcția în care

fusese reîncadrată - pentru absențe nemotivate  conform art. 94 din Legea nr. 188/1998.

Împotriva deciziei Curții

Supreme de Justiție nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - a declarat recurs în anulare, iar prin

decizia nr. 131 din 4 noiembrie 2002 s-a dispus - casarea deciziei civile nr. 3062

din 9 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție - admiterea recursului declarat

de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile

nr. 520 din 25 aprilie 2011 - a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul că s-a respins

ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind anularea Ordinului nr. 3943 din 3

ianuarie 2001, reintegrarea acesteia, efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă

și obligarea la plata daunelor materiale și morale.

Prin Ordinul nr. 90 din

24 martie 2003 recurentul-pârât Ministerul Comunicațiilor și Societății

Informaționale a dispus punerea în executare a deciziei Curții Supreme de Justiție

nr. 131 din 4 noiembrie 2002 și respectiv rectificarea în mod corespunzător a mențiunilor

în carnetul de muncă al reclamantei C.L.

La data de 14 iunie 2005

reclamanta-intimată a plătit suma de 22.067.377 ROL recurentului Ministerul Comunicațiilor

și Societății Informaționale - reprezentând întoarcerea executării efectuată la

data de 10 ianuarie 2002, când reclamanta - intimată a primit suma reactualizată

dispusă în sarcina autorității în baza sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001.

Prin hotărârea din data

de 28 iulie 2009 pronunțată în cauza C. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat că a avut o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar Statul Român a fost obligat să plătească

reclamantei suma de 800 euro cu titlu de daune materiale și 2.000 euro cu titlu

de daune morale.

Prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 337 din 26 aprilie 2010 - s-a admis cererea de revizuire

formulată de reclamantă în conformitate cu art. 322 pct. 9 C. proc. civ. - și s-a

dispus anularea deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 131 din 4 noiembrie 2002

- și pe fond a dispus respingerea ca nefondat a recursului în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- împotriva deciziei civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Ordinul nr. 390

din 15 februarie 2011 emis de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale

s-a dispus, luându-se act de sentința civilă nr. 520/2001 - rămasă definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 3062 din 9 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție precum și de decizia nr. 337 din 26 aprilie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, reintegrarea reclamantei C.L. în funcția de consilier

juridic superior - începând cu data de 22 februarie 2011 - în cadrul Serviciului

Juridic din Direcția Juridică și Resurse Umane.

Reclamanta a introdus

prezenta acțiune la data de 25 ianuarie 2011 iar primul termen de judecată a fost

la instanța de fond 21 februarie 2011.

Argumentele instanței

de recurs

privind excepția tardivității plângerii prealabile și a cererii de despăgubiri nu

este fondat.

Reclamanta - intimată

a solicitat la data de 5 mai 2010 prin cererea înregistrată sub nr. PP, anularea

Ordinului nr. 90/2003. Întrucât nu s-a răspuns solicitării acesteia, reclamanta

a revenit cu o cerere la data de 22 decembrie 2010 (Reclamanta a introdus acțiune

pentru anularea Ordinului nr. 90/2003 - la data de 25 ianuarie 2011). La această

din urmă cerere, recurentul - pârât i-a răspuns la data de 4 februarie 2011 - comunicându-se

reclamantei că ministerul a inițiat procedura de reorganizare a instituției prin

care se propune și înființarea unui post de consilier juridic la Direcția Juridică.

În aceste condiții, nu

se poate susține că reclamanta nu a respectat termenele prevăzute de art. 11 din

Legea nr. 554/2004 - neexistând nici o interdicție în legea contenciosului în ce

privește numărul cererilor ce reprezintă plângere prealabilă iar în situația particulară

a speței, pârâtul - recurent chiar la cea de-a doua cerere a reclamantei a răspuns

chiar dacă după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de art. 7 alin. (1).

Nu poate fi un argument

de asemenea împrejurarea că reclamanta nu a introdus plângerea prealabilă în termenul

de 30 zile de la comunicarea Ordinului nr. 90/2003 - dată fiind succesiunea desfășurării

întregii afaceri judiciare. La acea dată ordinul a fost emis în urma admiterii recursului

în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - și șansele reclamantei de a răsturna această situație s-au

putut concretiza abia prin plângerea formulată la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

În ceea ce privește tardivitatea

acțiunii privind despăgubirile, nici această susținere nu poate fi reținută întrucât

despăgubirile solicitate de reclamantă vizează perioada ulterioară pronunțării sentinței

civile nr. 520/2001. Nu se poate spune că despăgubirile reprezentând câștiguri nerealizate

în perioada aprilie 2001 până în prezent, solicitate de reclamantă sunt consecința

ordinului de concediere nr. RR/2001 și nu în egală măsură și a Ordinului nr. 90/2003,

având în vedere întregul lanț cauzal în ceea ce privește reintegrarea reclamantei

și plata drepturilor salariale aferente. Ele nu puteau fi cerute în acțiunea inițială

ce a format obiectul Dosarului nr. 300/2001 - pentru că nu se putea anticipa la

acel moment că nu se vor executa dispozițiile sentinței civile ce urma să se pronunțe

- timp de aproximativ 10 ani.

2) Al doilea motiv de

recurs - privind excepția autorității de lucru judecat referitoare la obligarea

pârâtei la despăgubiri este nefondat. Se reține că instanța de fond a soluționat

în mod corect excepția autorității de lucru judecat.

Astfel, corect s-a reținut

că prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - s-a dispus obligarea la plata drepturilor

salariale cuvenite - cuantificate la acea dată la suma de 14.800.000 ROL pentru

ianuarie 2001 - aprilie 2001 ori în prezenta cauză se solicită despăgubiri pentru

o perioadă ulterioară pronunțării sentinței nr. 520/2001 (aprilie 2001 - până la

reintegrare).

Nu se poate considera

că reclamanta a fost despăgubită pentru neexecutarea sentinței civile nr. 520/2001.

În hotărârea sa Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere creanța reclamantei împotriva Ministerul

Comunicațiilor și Societății Informaționale așa cum rezultă din sentința civilă

nr. 520/2001 corectată cu rata inflației, statuând în echitate să îi aloce o sumă

de 800 euro - daune morale precum și 2.000 euro - daune morale ținând cont de circumstanțele

speței.

De remarcat însă că prin

sentința civilă nr. 520/2001 - a fost obligat Ministerul la despăgubiri - câștiguri

nerealizate în perioada ianuarie 2001 - aprilie 2001 iar în prezenta acțiune reclamanta

solicită despăgubiri pentru perioada aprilie 2001 și până la reintegrarea efectivă.

De asemenea, este important

de subliniat că și dacă a avut ca referință sentința civilă nr. 520/2001 - Curtea

Europeană a Drepturilor Omului - a condamnat Statul Român și l-a obligat să plătească

despăgubirile arătate mai sus, pentru încălcarea principiului securității raporturilor

juridice și dreptul reclamantei la un proces echitabil și la respectarea bunurilor,

deci pentru încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

3) Al treilea motiv de

recurs este nefondat. Este real faptul că la momentul emiterii Ordinului nr. 90/2003

- de punere în executare a deciziei nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a Curții Supreme

de Justiție - aceasta din urmă era perfect valabilă. Însă cum corect a reținut instanța

de fond, după pronunțarea deciziei civile nr. 337 din 26 aprilie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 131/2002 a fost anulată, rămânând

deci fără suport juridic Ordinul nr. 90/2003.

Este vorba despre caducitatea

actului administrativ datorită survenirii unei împrejurări ulterioare emiterii acestuia

și care are drept consecință împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale.

4) Nici cel de-al patrulea

motiv de recurs nu este fondat.

Nu pot fi reținute susținerile

recurentului că nu există legătură de cauzalitate între ordinul contestat, nr. 90/2003

și paguba pretinsă.

Este eronată această apreciere,

întrucât așa cum s-a arătat mai sus în mod detaliat, prin decizia nr. 337 din

26 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis cererea

de revizuire, s-a revalidat retroactiv sentința civilă nr. 520/2001 - iar prin anularea

Ordinului nr. 90/2003 se ajunge în final la reactivarea dispozițiilor sentinței

civile nr. 520 din 25 aprilie 2001.

Invocarea de către recurent

a dispozițiilor art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și compararea expresiilor

„plata unei despăgubiri egale cu salariile „și plata drepturilor salariale” - este

nerelevantă, nu există diferențe de substanță, de înțeles, între cele două expresii

- judecătorul fondului în mod legal a apreciat că reclamanta - intimată este îndreptățită

să primească drepturile salariale pe care în mod nelegal nu le-a încasat, indexate,

majorate și recalculate, aferente perioadei aprilie 2001 - 22 februarie 2011.

Susținerea recurentei

că reclamantei i-au încetat raporturile de muncă la data de 7 octombrie 2002 - când

a fost destituită conform art. 94 din Legea nr. 188/1989 este de rea credință având

în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, această măsură a fost constatată nulă,

cu titlu irevocabil, de către instanța supremă.

De asemenea, recurenta

se contrazice și prin însăși măsura reintegrării pe care a dispus-o prin Ordinul

nr. 390 din 15 februarie 2011 - făcută în baza sentinței civile nr. 520/2001.

Față de cele arătate pe

larg mai sus, constatând că în cauză nu se regăsesc motive de modificare sau casare

a hotărârii atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Comunicațiilor

și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 1487 din 28 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie

2011.