ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2997/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 11003/3/2011, reclamantul B.V. a chemat în judecată pârâtul Statul român prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 20 din Constituția României și, în subsidiar, art. 1000 alin. (3) C. civ. Prin sentința civilă nr. 1635 din 6 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., obligându-l la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței civile nr. 1635/2011 au declarat apel reclamantul B.V. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin Decizia civilă nr. 254/A din 21 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, urmare a admiterii, în parte, a acțiunii, a obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiași sentințe. Prin Decizia nr. 2306 din 18 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă a admis recursurile declarate de reclamantul B.V.

și de pârâtul Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 254/A din 21 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a modificat în tot decizia atacată în sensul că a admis apelurile declarate de către reclamant și pârât, a anulat sentința civilă nr. 1635 din 6 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, Curtea de Apel București, pentru evocarea fondului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele.

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în speță, este aceea a temeiului juridic în virtutea căruia reclamantul își poate valorifica pretențiile deduse judecății, adică incidența dispozițiilor art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror încălcare ar conduce la răspunderea statului potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Față de art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea statului poate fi antrenată doar pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale în condițiile art. 504 C. proc. pen.

În cazul în care erorile judiciare au fost generate în alte procese decât cele penale, statul va răspunde patrimonial și numai pentru repararea prejudiciilor materiale, doar în situația în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății. Or, din considerentele hotărârii primei instanțe nu rezultă care este temeiul juridic în baza căruia și-a fundamentat soluția pronunțată, reținând doar că prin măsura suspendării din funcție a reclamantului i-au fost încălcate nu unul, ci o serie întreagă de drepturi, cu consecința destrămării familiei reclamantului la scurt timp după începerea urmăririi penale, faptul că acesta nu a mai fost în măsură să asigure condiții corespunzătoare de trai familiei, deteriorarea imaginii sale în societate.

Mai mult decât atât, prima instanță nu a efectuat o cercetare proprie a obiectului cauzei ci a preluat anumite elemente de fapt pe care le-a apreciat ca fiind cauza pretențiilor deduse judecății din sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București și din Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși pârâtul Statul român prin M.F.P. a criticat hotărârea primei instanțe pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea greșită a legii, deoarece în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. civ., neexistând o „eroare judiciară” și că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii statului, instanța de apel a reținut că reclamantul are deschisă calea dreptului comun pentru repararea prejudiciului fără o altă analiză a temeiului juridic al cererii care să justifice o eventuală altă calificare juridică.

Atât recurentul-reclamant cât și recurentul-pârât susțin că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul B.V. nu a fost condamnat pentru ca ulterior să fi fost achitat și nici nu a fost privat de libertate. În aceste condiții, temeiul juridic invocat de recurentul - reclamant în principal, sunt prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și în subsidiar, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Sub acest aspect prezintă interes dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție potrivit cărora, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care normele constituționale sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, judecătorul național are obligația constituțională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluționării unei cauze conțin dispoziții mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Așa fiind, instanța de apel avea obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul intern, ceea ce nu a făcut. Cu privire la incidența prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanța era obligată să analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia. Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., anume: prejudiciul; fapta ilicită a prepusului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; culpa prepusului.

Pe lângă condițiile generale ale răspunderii comitentului, mai este necesar să fie îndeplinite alte două condiții speciale: existența unui raport de prepușenie și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile încredințate. Pentru recuperarea prejudiciului cauzat, victima are un drept de opțiune în sensul că se poate îndrepta fie numai împotriva prepusului, fie numai împotriva comitentului, fie împotriva atât a prepusului cât și a comitentului. Din acțiunea introductivă rezultă că recurentul-reclamant impută faptele D.N.A., procurorilor (de caz), fostului ministru al justiției, C.S.M., mass-mediei. Pentru angajarea răspunderii comitentului, instanța are obligația de a analiza pentru fiecare dintre prepuși și Statul român, chemat în judecată, dacă exista la data săvârșirii faptei un raport de prepușenie.

Totodată, instanța trebuie să determine caracterul licit sau ilicit al faptelor imputate de către reclamant D.N.A., sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 43/2002, dispozițiile C. proc. pen., Legea nr. 554/2001, etc., să verifice dacă prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin luările de cuvânt ale fostului ministru al justiției, momentul când au fost făcute aceste declarații, și în ce context, urmând a se avea în vedere Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. În rejudecare, prin Decizia nr. 78/A din din 26 februarie 2014,Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului 2. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Situația de fapt, necontestată de părți. Prin Rechizitoriul nr. 265/P/2004 al D.N.A. s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals în înscrisuri sub semnătură privată și complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății. Prin Hotărârea nr. 132 din 2 noiembrie 2005 C.S.M. a dispus suspendarea reclamantului din funcția de judecător. Prin sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 254 C. pen. cu aplic. art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 254 C. pen.

cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000; în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, luare de mită prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. La pronunțarea acestei sentinței, instanța penală a reținut că „față de ansamblul materialului probator administrat, instanța de fond reține că situația de fapt relatată ar fi putut fi desfășurată întocmai în materialitatea ei, dar nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală”.

Această soluție a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, reținând în motivare că actele materiale săvârșite de inculpat nu intră în sfera ilicitului penal. Prin Hotărârea nr. 48 din 21 februarie 2008 C.S.M. a constatat încetată suspendarea din funcția de judecător a reclamantului, începând cu data de 12 februarie 2008. Pe fondul cauzei, față de dispozițiile deciziei de casare, curtea de apel s-a pronunțat asupra fondului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., pornind de la premisa că instanța are obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul intern. Cu privire la incidența prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. instanța de apel a apreciat că este obligată să analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia, și anume ca în persoana prepusului căruia i se impută fapta să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită a prepusului, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite; și două condiții speciale pentru incidența art. 1000 alin. (3) C. civ.: existența raportului de prepușenie și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost încredințate.

În consecință, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor cu caracter irevocabil date de instanța supremă în ciclul procesual anterior, care a statuat că cererea de chemare în judecată nu intră sub incidența dispozițiilor speciale ale art. 504 C. proc. pen., iar instanța de rejudecare va analiza cu prioritate îndeplinirea condițiilor de drept comun ale răspunderii pentru fapta altuia, prevăzute de art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., și numai dacă va constata că aceste dispoziții de drept intern contravin dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, să se raporteze la aceste din urmă dispoziții convenționale. Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii pârâtului Statul Român în calitate de comitent pentru faptele ilicite pretinse de reclamant, curtea de apel a constatat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ.

privind răspunderea civilă delictuală. Condiția privind existența unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauză. Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății reclamantul a pretins săvârșirea următoarelor fapte de către prepușii organele de urmărire penală și procurorii D.N.A., pe care le consideră a fi ilicite: bazându-se pe interpretarea tendențioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului; l-au acuzat pe reclamant (în calitate de inculpat) și pe martori că beneficiază de abilități și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat; au adus învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumția de infracționalitate; au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 parag.

3 din Convenție, prin refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă și prin întârzierea participării sale la audierea martorilor; acțiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale; prin atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară în traficul rutier; și prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are competență.

Reclamantul susține că aceste fapte au fost reținute în considerentele Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de respingere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de apel București. Așa cum a reținut și instanța supremă prin decizia de casare, în esență, reclamantul impută procurorilor D.N.A. care au instrumentat dosarul penale în care s-a emis Rechizitoriul nr. 265/P/2004, că au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în lipsa unor probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție, motiv pentru care consideră că se impune angajarea răspunderii pârâtului Statul Român prin M.F.P., pentru faptele prepușilor săi.

Curtea de apel a constatat că faptele redate de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, enumerate în cele ce preced, constând în modalitatea în care procurorii D.N.A. au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004, nu sunt fapte ilicite. Raportat la prevederile art. 97, art. 99 lit. a), c), e), s), t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, curtea de apel a reținut că în cauza de față, reclamantul nu a invocat și nici dovedit faptul că a formulat vreo sesizare către C.S.M. prin care să invoce faptul că D.N.A. sau procurorii D.N.A. au săvârșit vreuna din abaterile de la normele de procedură penală enunțate mai sus, situație în care lipsa oricărei sesizări împotriva procurorilor D.N.A.

constituie, implicit, o recunoaștere tacită a faptului că în cauza penală, aceștia au acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unor fapte ilicite. În ceea ce privește susținerea reclamantul conform căreia săvârșirea acestor fapte a fost reținută în considerentele Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a reținut din examinarea acestei hotărâri judecătorești că nu este reală, întrucât instanța de recurs nu a fost sesizată și nici nu a analizat faptele pretinse în acțiunea de față ca fiind săvârșite de către procurorii D.N.A., ci s-a pronunțat în limitele învestirii sale ca instanță de recurs, arătând că analizează hotărârea de fond (sentința civilă nr. 185/2006 a Curții de apel București) prin prisma criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

și din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen.. Prin decizia invocată de reclamant, instanța de recurs a arătat motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile formulate de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și pentru care a respins recursul. Curtea de apel a mai reținut că faptele pretinse în sarcina prepușilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârșite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acționând în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. și de O.U.G.

nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligație impusă de lege. În al doilea rând, reclamantul a pretins săvârșirea de către prepusul - fostul ministru al justiției - a faptei de a face declarații în mijloacele media prin care anunța că a fost prins un „corupt”; faptă pe care de asemenea o consideră a fi ilicită. Curtea de apel a reținut că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă săvârșirea efectivă a acestei fapte. Condiția privind existența unui prejudiciu. Chiar dacă ar constata că reclamantul a suferit un prejudiciu pe plan moral, social și profesional, ca urmare a procedurilor judiciare desfășurate de organele de urmărire penală, finalizate cu trimiterea sa în judecată și apoi achitarea sa pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acest lucru nu este suficient pentru admiterea acțiunii, deoarece pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în baza dispozițiilor art. 998-999 și art. 100 alin. (3) din vechiul C. civ.

este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, precum și a condițiilor speciale prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. Condiția referitoare la vinovăția prepușilor nu este îndeplinită. Potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție. Condiția nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptelor prepușilor. Condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu este îndeplinită.

Nefăcându-se dovada caracterul ilicit al faptelor pretinse de către reclamant, curtea de apel a constatat că nu se poate reține nici îndeplinirea condiției referitoare la existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Condiția privind existența raportului de prepușenie și condiția ca prepușii să fi săvârșit faptele în funcțiile ce le-au fost încredințate de comitent nu sunt îndeplinite. Definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Or, în speță, nu se poate reține existența unui raport de subordonare între pârâtul Statul Român și prepușii indicați de reclamant - procurorii D.N.A., D.N.A. și fostul ministru al justiției. În ceea ce îi privește pe procurorii D.N.A. și D.N.A., s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii", iar potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004: ”În procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului și are rol activ în aflarea adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză”.

De asemenea, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. „D.N.A. este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român. Drept consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A.

și D.N.A. - și pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. Pentru existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția comitentului și că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.

Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant - fostul ministru al justiție - și pârâtul Statul Român, nefiind în situația unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant. Drept consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană. Curtea de apel a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.

Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție (Înfăptuirea justiției) „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din C.E.D.O. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.

Curtea de apel a avut în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă a subliniat că „garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” - Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10 octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă.

Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. 1. În mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. Existenta faptei ilicite.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul a menționat săvârșirea următoarelor fapte ilicite de către prepușii pârâtului: bazându-se pe interpretarea tendențioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului; l-au acuzat pe reclamant (în calitate de inculpat) și pe martori că beneficiază de abilități și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat; au adus învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumția de infracționalitate; au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenție, prin refuzul procurorului D.N.A.

de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă și prin întârzierea participării sale la audierea martorilor; acțiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale; prin atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară în traficul rutier; și prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are competență.

Este incorectă ideea susținută de către instanța de apel că prin neformularea oricărei sesizări împotriva procurorilor D.N.A., reclamantul a recunoscut tacit că în cauza penală aceștia au acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unor fapte ilicite, în primul rând, deoarece recunoașterea tacită rezultă din împrejurări neîndoielnice. Or, neformularea unei sesizări nu constituie o împrejurare neîndoielnică din care să rezulte recunoașterea caracterului licit a unor fapte. De asemenea, este incorectă, în al doilea rând, deoarece caracterul ilicit al unei fapte rezultă din cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea unui drept sau interes legitim al reclamantului.

Acest caracter ilicit nu este înlăturat prin nicio recunoaștere tacită, cu atât mai mult cu cât aceasta este îndoielnică. Instanța de apel arată că „faptele pretinse în sarcina prepușilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârșite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acționând în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. și de O.U.G. nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligație impusă de lege." Este adevărat că art. 228 alin. (1) C. proc. pen. și O.U.G. nr. 43/2002 prevăd atribuțiile organelor de urmărire penală. Dar, principiul legalității este un principiu fundamental al procesului penal.

De aceea, toate actele de procedură efectuate în procesul penal trebuie să respecte dispozițiile legale. În măsura actele de procedura încalcă legea procesuală penală, fapta organelor de urmărire penală devine ilicită deoarece cauzează altei persoane (învinuitului sau inculpatului) un prejudiciu, ca urmare a încălcării unui drept recunoscut de lege. A considera că procurorul nu săvârșește o faptă ilicită atunci când încalcă legea procesuală penală, care ocrotește drepturi fundamentale, înseamnă a permite acestuia să încalce legea fără nicio consecință juridică, înseamnă a-l încuraja să-și exercite atribuțiile indiferent de modul în care acesta înțelege să le exercite, ceea ce duce în mod indubitabil la încălcarea legii.

Procurorul are competența de a dispune trimiterea în judecată a unei persoane, dar dacă aceasta are la baza acte de procedură efectuate cu încălcarea evidentă a legii și a unor drepturi fundamentale, inclusiv a prezumției de nevinovăție, atunci fapta procurorului este ilicită, în sensul legii civile. Este cazul reclamantului, căruia pe parcursul urmăririi penale i s-au încălcat mai multe drepturi fundamentale, ocrotite inclusiv de legea procesuală penală.

Aceste încălcări au fost constatate prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală: Trimiterea reclamantului în judecată în condițiile în care acuzațiile aduse inculpaților sunt bazate pe prezumții de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice, iar învinuirea se bazează pe supoziții este o faptă ilicită, fiindcă încalcă legea și constituie o exercitare abuzivă a atribuțiilor legale. Existența unui prejudiciu.

Instanța de apel nu mai examinează aceasta condiție, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepușilor. În acest fel, instanța de apel nu respectă îndrumarea dată de instanța de recurs de a analiza toate condițiile răspunderii ilicite, inclusiv condiția existenței unui prejudiciu. Existența unui prejudiciu este neîndoielnică deoarece reclamantului i-au fost încălcate următoarele drepturi: dreptul la un proces echitabil; prezumția de nevinovăție; dreptul la un recurs efectiv; dreptului de proprietate; dreptul la viață privată; dreptul la imagine. Existenta raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel nu a mai analizat îndeplinirea acestei condiții, distincta de condiția faptei ilicite, nerespectând îndrumarea dată de instanța de recurs de a analiza toate condițiile răspunderii ilicite.

Indiferent de teoria ce fundamentează raportul de cauzalitate, este evident că prejudiciul moral, se datorează trimiterii în judecată și suspendării sale din funcția de judecător, fapte ilicite pe care procurorul le-a săvârșit abuzând de funcția sa. Existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite. Instanța de apel nu mai examinează aceasta condiție, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepușilor. În acest fel, instanța de apel nu respectă îndrumarea dată de instanța de recurs de a analiza toate condițiile răspunderii ilicite, inclusiv condiția vinovăției. Existența raportului de prepușenie și condiția săvârșirii faptei în funcțiile încredințate de comitent Motivarea instanței de apel este greșită.

Raportul de prepușenie presupune exercitarea unei anumite funcții de către prepus, încredințată de comitent și posibilitatea comitentului de a controla modul de exercitare a atribuțiilor conferite de această funcție de către prepus. Esențial pentru un asemenea raporteste încredințarea unei funcții prepusului de către comitent și posibilitatea comitentului de a controla activitatea prepusului. Nu este necesar, pentru existența acestui raport, ca prepusul să desfășoare orice atribuție ce intră în cadrul funcției încredințate, doar în urma îndrumărilor date de comitent. Existența raportului de prepușenie nu exclude o independență relativă a prepusului în realizarea sarcinilor încredințate.

Este neîndoielnică existența unui raport de prepușenie dintre stat și procuror deoarece, în urma concursului de admitere în profesie, statul a încredințat procurorului această funcție, ce presupune îndeplinirea unor atribuții stabilite, în condițiile stabilite prin legile date de organele de stat competente, existând posibilitatea statului, prin organele de stat abilitate (C.S.M.) să controleze activitatea procurorului. Faptul că procurorul are o independență relativă în soluția pe care o dă într-un dosar nu duce la dispariția raportului de prepușenie, deoarece, pe de o parte, soluția trebuie dată cu respectarea legii care reglementează actele de procedură pe care procurorul le poate efectua, iar, pe de altă parte, soluția este supusă controlului altor organe de stat.

Dacă s-ar considera că pierde calitatea de prepus persoana care exercită o funcție încredințată de altă persoană, care are posibilitatea de a controla modul de exercitare a funcției încredințate, doar pentru că există o independență relativă a prepusului, atunci ne-am îndepărta de la scopul legiuitorului, acela de a ocroti pe victima faptei ilicite a prepusului. Comitentul va răspunde pentru că fapta a fost săvârșită în funcțiile încredințate, iar comitentul suportă beneficiile activitățile prepusului, dar și riscurile. Din toate aceste motive, condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt îndeplinite, astfel încât trebuie angajată răspunderea pârâtului, în calitate de comitent, în raport cu reclamantul, în calitate de victimă a faptei ilicite a prepusului.

2. În mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii pârâtului pentru încălcarea art. 6, 8, 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului Prin Decizia nr. 2306 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că în baza art. 20 alin. (2) din Constituție, judecătorul național are obligația constituțională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluționării unei cauze conțin dispoziții mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Așa fiind, instanța avea obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul intern. În baza art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă judecătorul va constata că există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, va aplica reglementările internaționale, cu excepția cazului în care normele constituționale sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

De vreme ce instanța de apel a considerat ca nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel încât statul român nu răspunde pentru încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este evident că există o neconcordanță între Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legile interne (este ilogică și nelegală, opinia instanței de apel care consideră că reclamantul trebuia să facă această dovadă, cât timp această dovada este evidentă). În aceste condiții, ținând cont că normele constituționale sau legile interne nu conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementările internaționale vor avea prioritate.

În mod corect, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituția României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a statului român pentru faptele comise de către reprezentanții săi. Înfăptuirea justiției este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul unui serviciu public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială și egală pentru toți revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru munca realizată prin reprezentanții săi în actul de justiție.

In ceea ce privește faptele imputate, chiar daca faptele menționate, apreciate în mod singular, nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a reclamantului reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului penal (așa cum afirma instanța de apel), totuși dacă trimiterea în judecată și actele săvârșite în cursul urmăririi penale, sunt privite ca un tot unitar și sunt raportate la soluția pronunțată în dosarul penal declanșat, respectiv de achitare, pe motivul că fapta sesizată nu este o faptă penală, sunt de natură a angaja răspunderea obiectivă a statului, pentru activitatea jurisdicțională desfășurată de către reprezentanții săi.

Activitatea jurisdicțională este supusă normelor de drept public, dar poate produce prin mecanismul actului de justiție, anumite disfuncționalități, care pot provoca prejudicii de natură materială și morală justițiabililor. Prin urmare, statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanția obiectivă pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deși nu sunt nelegale, nu corespund exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului.

De aceea, trimiterea în judecată a unei persoane, acuzate de comiterea unei infracțiuni raportate la soluția definitivă și irevocabilă pronunțată, constând în achitarea acelei persoane, trebuie să atragă răspunderea obiectivă a statului, în calitate de garant al actului de justiție. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (art. 6 Dreptul la un proces echitabil parag. 1, 2, 3 lit. b) și d); art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie; art. 13. Dreptul la un recurs efectiv); art. 1 din Protocolul nr. 1 din 20 martie 1952 la Convenție; art. 20 din Constituția României. În continuare, referitor la fiecare dintre drepturile fundamentale considerate încălcate a arătat următoarele.

A. Art. 6 Dreptul la un proces echitabil Prezumția de nevinovăție, instituită de art. 6 alin. (2) din C.E.D.O. a fost încălcată prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, deși nu existau probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție. Această încălcare a fost pe deplin stabilită prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. C.E.D.O.

a Drepturilor Omului a stabilit, în nenumărate rânduri, că principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal și privește ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus modul de administrare și apreciere a probelor, (a se vedea în acest sens, hotărârea din 25 august 1987, cazul Nolkenbockhoff contra Germaniei). În al doilea rând, prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin Hotărârea nr. 132 din 02 noiembrie 2005 a C.S.M., prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător. Prezumția de nevinovăție impune ca până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, prin care se stabilește vinovăția unei persoane, conform art. 6 parag.

2 din C.E.D.O. acea persoană să nu sufere nici o sancțiune. În cazul său, deși nu a fost condamnat, s-a dispus suspendarea sa din funcție în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. A fost încălcat astfel atât art. 6 parag. 2 din C.E.D.O., cât și art. 20 din Constituția României, potrivit căruia dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În al treilea rând, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în privința art. 6 parag. 3 lit. b) și d). Faptele prin care i s-au încălcat acest drept: - refuzul procurorului D.N.A.

de a-i permite să ascult convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri, în fața Curții de Apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă. C.E.D.O. a statuat că facilitățile ce trebuie recunoscute acuzatului semnifică, în fapt, posibilitatea de a avea cunoștință, pentru pregătirea apărării sale, de rezultatul investigațiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri, (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 8 decembrie 1998 și hotărârea Comisiei C.E.D.O. din 11 decembrie 1986, în cauza nr. 11396/1985, Ross contra Marii Britanii). - interzicerea participării sale la audierea martorilor.

C.E.D.O. a inclus în noțiunea de martor orice persoană a cărui declarație este folosită împotriva unui învinuit, cum ar fi declarația altui învinuit sau chiar declarația părții vătămate (hotărârea Curții din 7 iulie 1989, Bricmont contra Belgiei). Deoarece declarația părții vătămate a fost folosită ca mijloc de probă împotriva sa, în temeiul art. 6 parag. 3 lit. d) C.E.D.O. avea dreptul de a participa la audierea părții vătămate. În al patrulea rând, prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin luările de cuvânt ale Ministrului Justiției de la acea vreme, M.M., în toate mijloacele media (declarații redate în ziare sau făcute în direct la emisiuni televizate) care anunța că a mai fost prins un „corupt", demonstrând astfel eficiența luptei anticorupție dusă de D.N.A.

C.E.D.O. a stabilit că dispozițiile art. 6 parag. 2 impun ca orice reprezentant al statului să se abțină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca vinovăția acestuia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă a se vedea în acest sens, Comisia C.E.D.O., 5 decembrie 1989, nr. 15776/1989, cazul X contra Austriei; 6 martie1991, nr. 13251/1987, cazul Berns, Evert contra Luxemburg; 21 octombrie 1993, nr. 17265/1990, cazul Baragioia contra Suediei etc). Declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, încalcă prezumția de nevinovăție de vreme ce vorbește menționează o persoană coruptă, deci de o persoană ce a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanță să stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă.

B. Art. 8 din C.E.D.O. Dreptul la respectarea vieții private și de familie. În jurisprudența C.E.D.O., noțiunea de viață privată cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei și dreptul acesteia de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. în hotărârea Curții din 24 februarie 1998, în cauza Botta contra Italiei, se arată că „garanția oferită de art. 8 al Convenției este, în principal, destinată să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ, în relație cu semenii săi." Protecția conferită de art. 8 dreptului la viață privată are în vedere îmbinarea vieții personale cu cea socială a individului, imposibil de disociat în societatea actuală. Dreptul la viața privată conține, printre altele, dreptul la imagine.

Prin acțiunile parchetului i s-a încălcat atât integritatea morală, cât și viața sa socială, dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni, suferind ca urmare a percepției formate prin faptele săvârșite de parchet.

În concret, acest drept a fost încălcat prin: înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice de săvârșire a unei fapte penale; atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care se întâlnește cu alte persoane, care nu au nici o legătură cu cauza penală; verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor ziare sau a altor înscrisuri aruncate (de exemplu, a unor cataloage de la facultățile unde preda), care nu aveau legătură cu cauza penală; urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară acasă, la facultate, în traficul rutier etc., fără să existe probele săvârșirii unei fapte penale; înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are nici o competență.

Convenția permite ingerința statului în exercitarea dreptului la viața privată doar dacă ingerința este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit. În privința condiției ca ingerința să fie prevăzută de lege se cere ca legea să aibă anumite calități: să fie publică, previzibilă și accesibilă tuturor. În cauza Rotaru contra României, având a se pronunța asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații îndeplinește condițiile de previzibilitate impuse de art. 8 al Convenției, instanța europeană a arătat că trebuie să analizeze "calitatea" normelor juridice invocate, căutând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern prevede cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I.

poate memoriza și utiliza informațiile privitoare la viața privată a reclamantului. Ea a reținut că legea în discuție dispune că pot fi culese, consemnate și arhivate în dosare secrete informații privitoare la siguranța națională. Ori, Curtea a constatat că nici o dispoziție legală internă nu fixează limitele ce trebuie respectate în exercițiul acestei prerogative. Astfel, legea precitată nu definește nici genurile de informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare și de conservare a datelor, nici circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri; nu este precizată nici prevederea de urmat atunci când se decide luarea lor.

Instanța europeană a notat că Legea nr. 14/1992 abilitează autoritățile competente să poată aduce atingeri drepturilor persoanelor cu scopul de a preveni și contracara amenințări privitoare la siguranța națională, dar motivul acestor ingerințe nu este definit cu suficientă precizie. Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispozițiile art. 8 din Convenție, el trebuie să conțină garanții care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate. Un astfel de control poate apărea ca eficace atunci când implică, cel puțin ca ultimă instanță, autoritatea judiciară care oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și de procedură echitabilă.

Curtea a constatat, însă, că sistemul român de colectare și arhivare a informațiilor nu conține asemenea garanții și nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus-o la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calitățile de claritate cerute de condiția previzibilității legii. C. Art. 13 Dreptul la un recurs efectiv, C.E.D.O. a stabilit că acest text impune statelor contractante o obligație pozitivă de a reglementa, în cadrul legislației interne, un asemenea „recurs", care să permită înlăturarea eventualei încălcări a dispozițiilor Convenției. în consecință, absența unui asemenea „recurs" în dreptul intern constituie, în concepția instanței europene, o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor Convenției (hotărârea din 25 septembrie 1997, cauza Aydin contra Turciei, hotărârea din 10 mai 2001, cauza Z și alții contra Marii Britanii et.).

A fost încălcat dreptul său la un recurs efectiv deoarece legea română nu i-a dat posibilitatea de a ataca în fața unei instanțe naționale hotărârea C.S.M. nr. 12 din 02 noiembrie 2005, prin care am fost suspendat din funcție ca urmare a trimiterii sale în judecată. Prin această hotărâre i s-au încălcat în mod direct drepturi recunoscute de C.E.D.O., cum ar fi prezumția de nevinovăție și dreptul asupra salariului, care în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, este un bun. La această concluzie se ajunge prin interpretarea gramaticală, sistematică și teleologică a art. 44, 48 și 49 din Legea nr. 317/2004 și art. 60, 61, 98-101 din Legea nr. 303/2004. Suspendarea din funcție a judecătorului este reglementată de cap. VII din Lega nr. 303/2004.

Nici acest capitol și nici un alt capitol al acestei legi sau al altei legi nu prevede posibilitatea atacării hotărârii C.S.M. prin care este suspendat din funcție un judecător. Acolo unde legiuitorul a dorit ca o hotărâre a C.S.M. să poată fi atacată în justiție a prevăzut-o, cum ar fi art. 49 din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. Hotărârile secțiilor C.S.M. prin care se soluționează acțiun