ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2997/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2997/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 11003/3/2011,

reclamantul B.V. a chemat în judecată pârâtul Statul român prin M.F.P. pentru

ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 20

din Constituția României și, în subsidiar, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin sentința civilă nr.

1635 din 6 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul

Statul român prin M.F.P., obligându-l la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de

daune morale.

Împotriva sentinței

civile nr. 1635/2011 au declarat apel reclamantul B.V. și pârâtul Statul Român

prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr.

254/A din 21 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că, urmare a admiterii, în parte, a acțiunii, a obligat

pârâtul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru

prejudiciul moral suferit de reclamant; a respins ca nefondat apelul formulat

de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Prin Decizia nr. 2306

din 18 aprilie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă a admis

recursurile declarate de reclamantul B.V. și de pârâtul Statul român prin M.F.P.

prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 254/A din 21 iunie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a modificat în tot decizia

atacată în sensul că a admis apelurile declarate de către reclamant și pârât, a

anulat sentința civilă nr. 1635 din 6 octombrie 2011 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, Curtea de

Apel București, pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele.

Problema de drept ce

se impune a fi dezlegată în speță, este aceea a temeiului juridic în virtutea

căruia reclamantul își poate valorifica pretențiile deduse judecății, adică

incidența dispozițiilor art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, a căror încălcare ar conduce la răspunderea statului

potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004

și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Față de art. 52 alin.

(3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea

statului poate fi antrenată doar pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale în condițiile art. 504 C. proc. pen.

În cazul în care

erorile judiciare au fost generate în alte procese decât cele penale, statul va

răspunde patrimonial și numai pentru repararea prejudiciilor materiale, doar în

situația în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății.

Or, din

considerentele hotărârii primei instanțe nu rezultă care este temeiul juridic

în baza căruia și-a fundamentat soluția pronunțată, reținând doar că prin

măsura suspendării din funcție a reclamantului i-au fost încălcate nu unul, ci

o serie întreagă de drepturi, cu consecința destrămării familiei reclamantului

la scurt timp după începerea urmăririi penale, faptul că acesta nu a mai fost

în măsură să asigure condiții corespunzătoare de trai familiei, deteriorarea

imaginii sale în societate.

Mai mult decât atât,

prima instanță nu a efectuat o cercetare proprie a obiectului cauzei ci a

preluat anumite elemente de fapt pe care le-a apreciat ca fiind cauza

pretențiilor deduse judecății din sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006

a Curții de Apel București și din Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși pârâtul Statul român

prin M.F.P. a criticat hotărârea primei instanțe pe motiv că a fost pronunțată

cu încălcarea greșită a legii, deoarece în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 504 C. proc. civ., neexistând o „eroare judiciară” și că nu sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii statului, instanța de apel a reținut că

reclamantul are deschisă calea dreptului comun pentru repararea prejudiciului

fără o altă analiză a temeiului juridic al cererii care să justifice o

eventuală altă calificare juridică.

Atât

recurentul-reclamant cât și recurentul-pârât susțin că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul B.V. nu a

fost condamnat pentru ca ulterior să fi fost achitat și nici nu a fost privat

de libertate.

În aceste condiții,

temeiul juridic invocat de recurentul - reclamant în principal, sunt

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și în subsidiar,

dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Sub acest aspect

prezintă interes dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție potrivit

cărora, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care normele constituționale sau legile interne conțin dispoziții

mai favorabile.

Prin urmare,

judecătorul național are obligația constituțională de a verifica dacă normele

cu privire la legile interne aplicabile soluționării unei cauze conțin

dispoziții mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanțe

între aceste norme și cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului.

Așa fiind, instanța

de apel avea obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor

din dreptul intern, ceea ce nu a făcut.

Cu privire la

incidența prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanța era obligată să

analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia.

Pentru a fi angajată

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie întrunite condițiile

generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.,

anume: prejudiciul; fapta ilicită a prepusului; raportul de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu; culpa prepusului.

Pe lângă condițiile

generale ale răspunderii comitentului, mai este necesar să fie îndeplinite alte

două condiții speciale: existența unui raport de prepușenie și faptul că

prepusul a săvârșit fapta în funcțiile încredințate.

Pentru recuperarea

prejudiciului cauzat, victima are un drept de opțiune în sensul că se poate

îndrepta fie numai împotriva prepusului, fie numai împotriva comitentului, fie

împotriva atât a prepusului cât și a comitentului.

Din acțiunea

introductivă rezultă că recurentul-reclamant impută faptele D.N.A.,

procurorilor (de caz), fostului ministru al justiției, C.S.M., mass-mediei.

Pentru angajarea

răspunderii comitentului, instanța are obligația de a analiza pentru fiecare

dintre prepuși și Statul român, chemat în judecată, dacă exista la data

săvârșirii faptei un raport de prepușenie.

Totodată, instanța

trebuie să determine caracterul licit sau ilicit al faptelor imputate de către

reclamant D.N.A., sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 43/2002,

dispozițiile C. proc. pen., Legea nr. 554/2001, etc., să verifice dacă

prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin luările de cuvânt ale fostului

ministru al justiției, momentul când au fost făcute aceste declarații, și în ce

context, urmând a se avea în vedere Legea nr. 115/1999 privind

responsabilitatea ministerială.

În rejudecare, prin Decizia

nr. 78/A din din 26 februarie 2014,Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.V. în

contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului 2.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Situația de fapt,

necontestată de părți.

Prin Rechizitoriul

nr. 265/P/2004 al D.N.A. s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului

pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals în înscrisuri sub

semnătură privată și complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a

bunurilor societății.

Prin Hotărârea nr.

132 din 2 noiembrie 2005 C.S.M. a dispus suspendarea reclamantului din funcția

de judecător.

Prin sentința penală nr.

185 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 254 C. pen. cu

aplic. art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 254 C. pen.

cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000; în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea reclamantului

pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de folosire cu

rea-credință a bunurilor societății prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 266 alin.

(1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000,

luare de mită prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și

fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. combinat cu art.

17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. La pronunțarea acestei sentinței, instanța

penală a reținut că „față de ansamblul materialului probator administrat,

instanța de fond reține că situația de fapt relatată ar fi putut fi desfășurată

întocmai în materialitatea ei, dar nu se circumscrie normelor de drept penal,

nefiind prevăzută de legea penală”.

Această soluție a

fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia

nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva

sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, reținând în motivare că actele materiale săvârșite de inculpat

nu intră în sfera ilicitului penal.

Prin Hotărârea nr. 48

din 21 februarie 2008 C.S.M. a constatat încetată suspendarea din funcția de

judecător a reclamantului, începând cu data de 12 februarie 2008.

Pe fondul cauzei, față

de dispozițiile deciziei de casare, curtea de apel s-a pronunțat asupra

fondului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., pornind de la premisa că instanța are

obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul

intern.

Cu privire la

incidența prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. instanța de apel a apreciat

că este obligată să analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere

pentru fapta altuia, și anume ca în persoana prepusului căruia i se impută

fapta să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta

proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită a prepusului,

existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu,

vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite; și două condiții speciale

pentru incidența art. 1000 alin. (3) C. civ.: existența raportului de

prepușenie și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost

încredințate.

În

consecință, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor cu

caracter irevocabil date de instanța supremă în ciclul procesual anterior, care

a statuat că cererea de chemare în judecată nu intră sub incidența

dispozițiilor speciale ale art. 504 C. proc. pen., iar instanța de rejudecare

va analiza cu prioritate îndeplinirea condițiilor de drept comun ale

răspunderii pentru fapta altuia, prevăzute de art. 998-999 și art. 1000 alin.

(3) C. civ., și numai dacă va constata că aceste dispoziții de drept intern

contravin dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, să se

raporteze la aceste din urmă dispoziții convenționale.

Analizând

îndeplinirea condițiilor răspunderii pârâtului Statul Român în calitate de

comitent pentru faptele ilicite pretinse de reclamant, curtea de apel a

constatat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de art. 998-999

și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Condiția

privind existența unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauză.

Prin cererea de

chemare în judecată dedusă judecății reclamantul a pretins săvârșirea

următoarelor fapte de către prepușii organele de urmărire penală și procurorii D.N.A.,

pe care le consideră a fi ilicite: bazându-se pe interpretarea tendențioasă a

unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în

seamă apărările reclamantului; l-au acuzat pe reclamant (în calitate de

inculpat) și pe martori că beneficiază de abilități și o bogată experiență în

purtarea unui dialog codificat; au adus învinuiri reclamantului (în calitate de

inculpat) bazate pe prezumția de infracționalitate; au încălcat drepturile

prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenție, prin refuzul procurorului D.N.A. de

a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să

verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere

selectarea altor convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca

mijloace de probă și prin întârzierea participării sale la audierea martorilor;

acțiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul

la imagine, relațiile cu ceilalți oameni prin înregistrarea unor convorbiri

telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale;

prin atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte

persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la

dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofițeri de poliție

judiciară în traficul rutier; și prin înregistrarea convorbirilor telefonice de

către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are

competență.

Reclamantul susține

că aceste fapte au fost reținute în considerentele Deciziei penale nr. 510 din

12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de

respingere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 185 din 16

noiembrie 2006 a Curții de apel București.

Așa

cum a reținut și instanța supremă prin decizia de casare, în esență,

reclamantul impută procurorilor D.N.A. care au instrumentat dosarul penale în

care s-a emis Rechizitoriul nr. 265/P/2004, că au dispus punerea în mișcare a

acțiunii penale și trimiterea în judecată în lipsa unor probe care să răstoarne

prezumția de nevinovăție, motiv pentru care consideră că se impune angajarea

răspunderii pârâtului Statul Român prin M.F.P., pentru faptele prepușilor săi.

Curtea

de apel a constatat că faptele redate de reclamant în susținerea cererii de

chemare în judecată, enumerate în cele ce preced, constând în modalitatea în

care procurorii D.N.A. au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004, nu sunt fapte

ilicite.

Raportat

la prevederile art. 97, art. 99 lit. a), c), e), s), t), art. 99

1

din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, curtea de

apel a reținut că în cauza de față, reclamantul nu a invocat și nici dovedit

faptul că a formulat vreo sesizare către C.S.M. prin care să invoce faptul că D.N.A.

sau procurorii D.N.A. au săvârșit vreuna din abaterile de la normele de

procedură penală enunțate mai sus, situație în care lipsa oricărei sesizări

împotriva procurorilor D.N.A. constituie, implicit, o recunoaștere tacită a

faptului că în cauza penală, aceștia au acționat cu respectarea și în limitele

normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unor fapte ilicite.

În

ceea ce privește susținerea reclamantul conform căreia săvârșirea acestor fapte

a fost reținută în considerentele Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a reținut din examinarea

acestei hotărâri judecătorești că nu este reală, întrucât instanța de recurs nu

a fost sesizată și nici nu a analizat faptele pretinse în acțiunea de față ca

fiind săvârșite de către procurorii D.N.A., ci s-a pronunțat în limitele

învestirii sale ca instanță de recurs, arătând că analizează hotărârea de fond

(sentința civilă nr. 185/2006 a Curții de apel București) prin prisma

criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A. și din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de C. proc.

pen.. Prin decizia invocată de reclamant, instanța de recurs a arătat motivele

de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile formulate de recurentul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și pentru

care a respins recursul.

Curtea

de apel a mai reținut că faptele pretinse în sarcina prepușilor - procurorii D.N.A.

- nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârșite în îndeplinirea unei

prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au

instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acționând în cadrul exercițiului

normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. și de O.U.G.

nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligație impusă de lege.

În al doilea rând,

reclamantul a pretins săvârșirea de către prepusul - fostul ministru al

justiției - a faptei de a face declarații în mijloacele media prin care anunța

că a fost prins un „corupt”; faptă pe care de asemenea o consideră a fi

ilicită.

Curtea de apel a

reținut că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă

săvârșirea efectivă a acestei fapte.

Condiția privind

existența unui prejudiciu. Chiar dacă ar constata că reclamantul a suferit un

prejudiciu pe plan moral, social și profesional, ca urmare a procedurilor

judiciare desfășurate de organele de urmărire penală, finalizate cu trimiterea

sa în judecată și apoi achitarea sa pe motiv că fapta nu este prevăzută de

legea penală, acest lucru nu este suficient pentru admiterea acțiunii, deoarece

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în baza dispozițiilor art. 998-999

și art. 100 alin. (3) din vechiul C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a

tuturor condițiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, precum și a

condițiilor speciale prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Condiția referitoare

la vinovăția prepușilor nu este îndeplinită. Potrivit dispozițiilor art. 998 -

999 C. civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și

voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub

aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție. Condiția nu

este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al

faptelor prepușilor.

Condiția referitoare

la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu este îndeplinită. Nefăcându-se

dovada caracterul ilicit al faptelor pretinse de către reclamant, curtea de

apel a constatat că nu se poate reține nici îndeplinirea condiției referitoare

la existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Condiția privind

existența raportului de prepușenie și condiția ca prepușii să fi săvârșit

faptele în funcțiile ce le-au fost încredințate de comitent nu sunt

îndeplinite.

Definitoriu

pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de

subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da

instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului,

acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Or,

în speță, nu se poate reține existența unui raport de subordonare între pârâtul

Statul Român și prepușii indicați de reclamant - procurorii D.N.A., D.N.A.

și fostul ministru al justiției.

În ceea

ce îi privește pe procurorii D.N.A. și D.N.A., s-a reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

„în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii",

iar potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004: ”În procesele penale, la ședința

de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea

penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului și are rol activ

în aflarea adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanță

concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele

administrate în cauză”.

De

asemenea, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. „D.N.A. este

independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă

acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și

atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”.

Din

interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că măsurile dispuse de

procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile

legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor

luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român.

Drept

consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de

urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A. și D.N.A. - și

pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă

delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru

existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada

faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția

comitentului și că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da

ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru

stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.

Or,

aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile

delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.,

curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind

existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant -

fostul ministru al justiție - și pârâtul Statul Român, nefiind în situația unui

raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere,

de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant.

Drept

consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea

civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

În ceea

ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a

dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă

delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană.

Curtea de

apel a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care

să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă

statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea

de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.

Potrivit dispozițiilor

art. 124 alin. (1) din Constituție (Înfăptuirea justiției) „Justiția se

înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție

„Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai prin lege”.

În consecință,

judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina

principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența

creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul

național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor

Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din

C.E.D.O. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea

unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în

discuție a modului de aplicare a unei legi interne.

Curtea de apel a avut

în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în

cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă

a subliniat că „garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât

de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe

motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite

reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții

împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva

Regatului Unit etc.)” - Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10

octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă.

Pentru

aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de

art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea

de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Existenta faptei

ilicite.

Prin cererea de

chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul a menționat săvârșirea

următoarelor fapte ilicite de către prepușii pârâtului: bazându-se pe

interpretarea tendențioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice

înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului; l-au acuzat

pe reclamant (în calitate de inculpat) și pe martori că beneficiază de

abilități și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat; au adus

învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumția de

infracționalitate; au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din

Convenție, prin refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte

convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea

notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor

convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă și

prin întârzierea participării sale la audierea martorilor; acțiunile

parchetului au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul la imagine,

relațiile cu ceilalți oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în

lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale; prin atașarea la

dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte persoane; prin

verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor

ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară în

traficul rutier; și prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către

S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are competență.

Este incorectă ideea

susținută de către instanța de apel că prin neformularea oricărei

sesizări împotriva procurorilor D.N.A., reclamantul a recunoscut tacit că în

cauza penală aceștia au acționat cu respectarea și în limitele normelor

procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unor fapte ilicite, în primul

rând, deoarece recunoașterea tacită rezultă din împrejurări neîndoielnice. Or,

neformularea unei sesizări nu constituie o împrejurare neîndoielnică din care

să rezulte recunoașterea caracterului licit a unor fapte. De asemenea, este

incorectă, în al doilea rând, deoarece caracterul ilicit al unei fapte rezultă

din cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea unui drept sau interes legitim al

reclamantului. Acest caracter ilicit nu este înlăturat prin nicio recunoaștere

tacită, cu atât mai mult cu cât aceasta este îndoielnică.

Instanța de apel

arată că „faptele pretinse în sarcina prepușilor - procurorii D.N.A. - nu au

caracter ilicit deoarece au fost săvârșite în îndeplinirea unei prevederi

legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul

penal nr. 265/P/2004 acționând în cadrul exercițiului normal al dreptului

recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. și de O.U.G. nr. 43/2002,

îndeplinind astfel o obligație impusă de lege."

Este adevărat că art.

228 alin. (1) C. proc. pen. și O.U.G. nr. 43/2002 prevăd atribuțiile organelor

de urmărire penală. Dar, principiul legalității este un principiu fundamental

al procesului penal. De aceea, toate actele de procedură efectuate în procesul

penal trebuie să respecte dispozițiile legale. În măsura actele de procedura

încalcă legea procesuală penală, fapta organelor de urmărire penală devine

ilicită deoarece cauzează altei persoane (învinuitului sau inculpatului) un prejudiciu,

ca urmare a încălcării unui drept recunoscut de lege.

A considera că

procurorul nu săvârșește o faptă ilicită atunci când încalcă legea procesuală

penală, care ocrotește drepturi fundamentale, înseamnă a permite acestuia să

încalce legea fără nicio consecință juridică, înseamnă a-l încuraja să-și

exercite atribuțiile indiferent de modul în care acesta înțelege să le

exercite, ceea ce duce în mod indubitabil la încălcarea legii. Procurorul are

competența de a dispune trimiterea în judecată a unei persoane, dar dacă

aceasta are la baza acte de procedură efectuate cu încălcarea evidentă a legii

și a unor drepturi fundamentale, inclusiv a prezumției de nevinovăție, atunci

fapta procurorului este ilicită, în sensul legii civile.

Este cazul

reclamantului, căruia pe parcursul urmăririi penale i s-au încălcat mai multe

drepturi fundamentale, ocrotite inclusiv de legea procesuală penală.

Aceste încălcări au

fost constatate prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a II-a penală:

Trimiterea

reclamantului în judecată în condițiile în care acuzațiile aduse inculpaților

sunt bazate pe prezumții de infracționalitate rezultate din interpretarea

unor împrejurări faptice, iar învinuirea se bazează pe supoziții este o faptă

ilicită, fiindcă încalcă legea și constituie o exercitare abuzivă a

atribuțiilor legale.

Existența unui

prejudiciu.

Instanța de apel nu

mai examinează aceasta condiție, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în

cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepușilor. În acest

fel, instanța de apel nu respectă îndrumarea dată de instanța de recurs de a

analiza toate condițiile răspunderii ilicite, inclusiv condiția existenței unui

prejudiciu.

Existența unui

prejudiciu este neîndoielnică deoarece reclamantului i-au fost încălcate

următoarele drepturi: dreptul la un proces echitabil; prezumția de nevinovăție;

dreptul la un recurs efectiv; dreptului de proprietate; dreptul la viață

privată; dreptul la imagine.

Existenta raportului

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Instanța de apel nu a

mai analizat îndeplinirea acestei condiții, distincta de condiția faptei

ilicite, nerespectând îndrumarea dată de instanța de recurs de a analiza toate

condițiile răspunderii ilicite.

Indiferent de teoria

ce fundamentează raportul de cauzalitate, este evident că prejudiciul moral, se

datorează trimiterii în judecată și suspendării sale din funcția de judecător,

fapte ilicite pe care procurorul le-a săvârșit abuzând de funcția sa.

Existența vinei

prepusului în comiterea faptei ilicite.

Instanța de apel nu

mai examinează aceasta condiție, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în

cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepușilor. În acest fel,

instanța de apel nu respectă îndrumarea dată de instanța de recurs de a analiza

toate condițiile răspunderii ilicite, inclusiv condiția vinovăției.

Existența raportului

de prepușenie și condiția săvârșirii faptei în funcțiile încredințate de

comitent

Motivarea instanței

de apel este greșită.

Raportul de

prepușenie presupune exercitarea unei anumite funcții de către prepus,

încredințată de comitent și posibilitatea comitentului de a controla modul de

exercitare a atribuțiilor conferite de această funcție de către prepus.

Esențial pentru un asemenea

raporteste încredințarea unei funcții prepusului de către comitent și posibilitatea

comitentului de a controla activitatea prepusului. Nu este necesar, pentru

existența acestui raport, ca prepusul să desfășoare orice atribuție ce intră în

cadrul funcției încredințate, doar în urma îndrumărilor date de comitent.

Existența raportului de prepușenie nu exclude o independență relativă a

prepusului în realizarea sarcinilor încredințate.

Este neîndoielnică

existența unui raport de prepușenie dintre stat și procuror deoarece, în urma

concursului de admitere în profesie, statul a încredințat procurorului această

funcție, ce presupune îndeplinirea unor atribuții stabilite, în condițiile

stabilite prin legile date de organele de stat competente, existând

posibilitatea statului, prin organele de stat abilitate (C.S.M.) să controleze

activitatea procurorului. Faptul că procurorul are o independență relativă în soluția

pe care o dă într-un dosar nu duce la dispariția raportului de prepușenie,

deoarece, pe de o parte, soluția trebuie dată cu respectarea legii care

reglementează actele de procedură pe care procurorul le poate efectua, iar, pe

de altă parte, soluția este supusă controlului altor organe de stat. Dacă s-ar

considera că pierde calitatea de prepus persoana care exercită o funcție

încredințată de altă persoană, care are posibilitatea de a controla modul de

exercitare a funcției încredințate, doar pentru că există o independență

relativă a prepusului, atunci ne-am îndepărta de la scopul legiuitorului, acela

de a ocroti pe victima faptei ilicite a prepusului. Comitentul va răspunde

pentru că fapta a fost săvârșită în funcțiile încredințate, iar comitentul

suportă beneficiile activitățile prepusului, dar și riscurile.

Din toate aceste

motive, condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt

îndeplinite, astfel încât trebuie angajată răspunderea pârâtului, în calitate

de comitent, în raport cu reclamantul, în calitate de victimă a faptei ilicite

a prepusului.

instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii

pârâtului pentru încălcarea art. 6, 8, 13 din Convenția Europeana a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului

Prin Decizia nr. 2306

din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că în baza art.

20 alin. (2) din Constituție, judecătorul național are obligația

constituțională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne

aplicabile soluționării unei cauze conțin dispoziții mai favorabile ori de câte

ori se constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele cuprinse în

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Așa fiind, instanța

avea obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din

dreptul intern.

În baza art. 20 alin.

(2) din Constituție, dacă judecătorul va constata că există neconcordanțe între

pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, și legile interne, va aplica reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care normele constituționale sau legile

interne conțin dispoziții mai favorabile.

De vreme ce instanța

de apel a considerat ca nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii comitentului

pentru fapta prepusului, astfel încât statul român nu răspunde pentru

încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

este evident că există o neconcordanță între Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și legile interne (este ilogică și nelegală, opinia instanței de apel

care consideră că reclamantul trebuia să facă această dovadă, cât timp această

dovada este evidentă).

În aceste condiții,

ținând cont că normele constituționale sau legile interne nu conțin

dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție,

reglementările internaționale vor avea prioritate.

În mod corect, au

fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 alin. (2) din

Constituția României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio

reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a statului român

pentru faptele comise de către reprezentanții săi.

Înfăptuirea justiției

este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul unui serviciu

public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de

justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială și egală pentru toți

revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității

activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru

munca realizată prin reprezentanții săi în actul de justiție.

In ceea ce privește

faptele imputate, chiar daca faptele menționate, apreciate în mod singular, nu

pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale

și trimiterea în judecată a reclamantului reprezintă activități care se

desfășoară în cadrul procesului penal (așa cum afirma instanța de apel),

totuși dacă trimiterea în judecată și actele săvârșite în cursul urmăririi

penale, sunt privite ca un tot unitar și sunt raportate la soluția pronunțată

în dosarul penal declanșat, respectiv de achitare, pe motivul că fapta sesizată

nu este o faptă penală, sunt de natură a angaja răspunderea obiectivă a

statului, pentru activitatea jurisdicțională desfășurată de către

reprezentanții săi.

Activitatea

jurisdicțională este supusă normelor de drept public, dar poate produce prin

mecanismul actului de justiție, anumite disfuncționalități, care pot provoca

prejudicii de natură materială și morală justițiabililor.

Prin urmare, statul,

ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în

desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă

săvârșită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalității și independenței

actului de justiție. Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe

temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanția obiectivă pentru

riscurile pronunțării unor hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deși

nu sunt nelegale, nu corespund exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor omului.

De aceea, trimiterea

în judecată a unei persoane, acuzate de comiterea unei infracțiuni raportate la

soluția definitivă și irevocabilă pronunțată, constând în achitarea acelei

persoane, trebuie să atragă răspunderea obiectivă a statului, în calitate de

garant al actului de justiție.

Reclamantul și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (art. 6 Dreptul la un proces

echitabil parag. 1, 2, 3 lit. b) și d); art. 8. Dreptul la respectarea

vieții private și de familie; art. 13. Dreptul la un recurs efectiv); art. 1

din Protocolul nr. 1 din 20 martie 1952 la Convenție; art. 20 din Constituția

României.

În continuare,

referitor la fiecare dintre drepturile fundamentale considerate încălcate a

arătat următoarele.

A. Art. 6 Dreptul la

un proces echitabil

Prezumția de

nevinovăție, instituită de art. 6 alin. (2) din C.E.D.O. a fost încălcată prin

fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, deși nu existau

probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție.

Această încălcare a

fost pe deplin stabilită prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul

formulat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție împotriva

sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală.

C.E.D.O. a

Drepturilor Omului a stabilit, în nenumărate rânduri, că principiul prezumției

de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte

penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod

legal și privește ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus modul de

administrare și apreciere a probelor, (a se vedea în acest sens, hotărârea din

25 august 1987, cazul Nolkenbockhoff contra Germaniei).

În al doilea rând,

prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin Hotărârea nr. 132 din 02

noiembrie 2005 a C.S.M., prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de

judecător.

Prezumția de

nevinovăție impune ca până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, prin

care se stabilește vinovăția unei persoane, conform art. 6 parag. 2 din C.E.D.O.

acea persoană să nu sufere nici o sancțiune.

În cazul său, deși nu

a fost condamnat, s-a dispus suspendarea sa din funcție în temeiul art. 62 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

A fost încălcat

astfel atât art. 6 parag. 2 din C.E.D.O., cât și art. 20 din Constituția

României, potrivit căruia dacă există neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În al treilea rând, a

fost încălcat dreptul la un proces echitabil în privința art. 6 parag. 3 lit.

b) și d).

Faptele prin care i

s-au încălcat acest drept:

- refuzul procurorului

D.N.A. de a-i permite să ascult convorbirile înregistrate, pentru a fi în

măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite

dreptul de a cere selectarea altor convorbiri, în fața Curții de Apel, pentru

a-i servi ca mijloace de probă.

C.E.D.O. a statuat că

facilitățile ce trebuie recunoscute acuzatului semnifică, în fapt,

posibilitatea de a avea cunoștință, pentru pregătirea apărării sale, de

rezultatul investigațiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri, (a

se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 8 decembrie 1998 și hotărârea

Comisiei C.E.D.O. din 11 decembrie 1986, în cauza nr. 11396/1985, Ross contra

Marii Britanii).

- interzicerea

participării sale la audierea martorilor.

C.E.D.O. a inclus în

noțiunea de martor orice persoană a cărui declarație este folosită împotriva

unui învinuit, cum ar fi declarația altui învinuit sau chiar declarația părții

vătămate (hotărârea Curții din 7 iulie 1989, Bricmont contra Belgiei).

Deoarece declarația

părții vătămate a fost folosită ca mijloc de probă împotriva sa, în temeiul art.

6 parag. 3 lit. d) C.E.D.O. avea dreptul de a participa la audierea părții

vătămate.

În al patrulea rând,

prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin luările de cuvânt ale

Ministrului Justiției de la acea vreme, M.M., în toate mijloacele media

(declarații redate în ziare sau făcute în direct la emisiuni televizate) care

anunța că a mai fost prins un „corupt", demonstrând astfel eficiența

luptei anticorupție dusă de D.N.A.

C.E.D.O. a stabilit

că dispozițiile art. 6 parag. 2 impun ca orice reprezentant al statului să se

abțină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în

judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca

vinovăția acestuia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă

a se vedea în acest sens, Comisia C.E.D.O., 5 decembrie 1989, nr. 15776/1989,

cazul X contra Austriei; 6 martie1991, nr. 13251/1987, cazul Berns, Evert

contra Luxemburg; 21 octombrie 1993, nr. 17265/1990, cazul Baragioia contra

Suediei etc).

Declarațiile publice

ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, încalcă prezumția

de nevinovăție de vreme ce vorbește menționează o persoană coruptă, deci de o

persoană ce a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanță să

stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă.

B. Art. 8 din C.E.D.O.

Dreptul la respectarea vieții private și de familie.

În jurisprudența C.E.D.O.,

noțiunea de viață privată cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei și

dreptul acesteia de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. în hotărârea

Curții din 24 februarie 1998, în cauza Botta contra Italiei, se arată că

„garanția oferită de art. 8 al Convenției este, în principal, destinată să asigure

dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ, în

relație cu semenii săi." Protecția conferită de art. 8 dreptului la viață

privată are în vedere îmbinarea vieții personale cu cea socială a individului,

imposibil de disociat în societatea actuală.

Dreptul la viața

privată conține, printre altele, dreptul la imagine.

Prin acțiunile

parchetului i s-a încălcat atât integritatea morală, cât și viața sa socială,

dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni, suferind ca urmare a

percepției formate prin faptele săvârșite de parchet.

În concret, acest

drept a fost încălcat prin: înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa

unor indicii temeinice de săvârșire a unei fapte penale; atașarea la dosarul

penal a unor fotografii în care se întâlnește cu alte persoane, care nu au

nici o legătură cu cauza penală; verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca

și atașarea la dosar a unor ziare sau a altor înscrisuri aruncate (de exemplu,

a unor cataloage de la facultățile unde preda), care nu aveau legătură cu cauza

penală; urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară acasă, la facultate,

în traficul rutier etc., fără să existe probele săvârșirii unei fapte penale; înregistrarea

convorbirilor sale telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care

acest serviciu nu are nici o competență.

Convenția permite

ingerința statului în exercitarea dreptului la viața privată doar dacă

ingerința este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară

într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit.

În privința condiției

ca ingerința să fie prevăzută de lege se cere ca legea să aibă anumite

calități: să fie publică, previzibilă și accesibilă tuturor.

În cauza Rotaru

contra României, având a se pronunța asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 cu

privire la organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații

îndeplinește condițiile de previzibilitate impuse de art. 8 al Convenției,

instanța europeană a arătat că trebuie să analizeze "calitatea"

normelor juridice invocate, căutând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern

prevede cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I. poate memoriza și

utiliza informațiile privitoare la viața privată a reclamantului.

Ea a reținut că legea

în discuție dispune că pot fi culese, consemnate și arhivate în dosare secrete

informații privitoare la siguranța națională. Ori, Curtea a constatat că nici o

dispoziție legală internă nu fixează limitele ce trebuie respectate în

exercițiul acestei prerogative. Astfel, legea precitată nu definește nici

genurile de informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care

pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare și de conservare a

datelor, nici circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri; nu este

precizată nici prevederea de urmat atunci când se decide luarea lor.

Instanța europeană a

notat că Legea nr. 14/1992 abilitează autoritățile competente să poată aduce

atingeri drepturilor persoanelor cu scopul de a preveni și contracara

amenințări privitoare la siguranța națională, dar motivul acestor ingerințe nu

este definit cu suficientă precizie. Or, pentru ca un sistem de supraveghere

secretă să fie compatibil cu dispozițiile art. 8 din Convenție, el trebuie să

conțină garanții care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care

exercită această activitate. Un astfel de control poate apărea ca eficace

atunci când implică, cel puțin ca ultimă instanță, autoritatea judiciară care

oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și de procedură

echitabilă.

Curtea a constatat,

însă, că sistemul român de colectare și arhivare a informațiilor nu conține

asemenea garanții și nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus-o

la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calitățile de claritate

cerute de condiția previzibilității legii.

C. Art. 13 Dreptul la

un recurs efectiv,

C.E.D.O. a stabilit

că acest text impune statelor contractante o obligație pozitivă de a

reglementa, în cadrul legislației interne, un asemenea „recurs", care să

permită înlăturarea eventualei încălcări a dispozițiilor Convenției. în

consecință, absența unui asemenea „recurs" în dreptul intern constituie,

în concepția instanței europene, o încălcare a acestei obligații, deci a

dispozițiilor Convenției (hotărârea din 25 septembrie 1997, cauza Aydin contra

Turciei, hotărârea din 10 mai 2001, cauza Z și alții contra Marii Britanii

et.).

A fost încălcat

dreptul său la un recurs efectiv deoarece legea română nu i-a dat posibilitatea

de a ataca în fața unei instanțe naționale hotărârea C.S.M. nr. 12 din 02

noiembrie 2005, prin care am fost suspendat din funcție ca urmare a trimiterii

sale în judecată. Prin această hotărâre i s-au încălcat în mod direct drepturi

recunoscute de C.E.D.O., cum ar fi prezumția de nevinovăție și dreptul asupra

salariului, care în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, este un bun.

La această concluzie

se ajunge prin interpretarea gramaticală, sistematică și teleologică a art. 44,

48 și 49 din Legea nr. 317/2004 și art. 60, 61, 98-101 din Legea nr. 303/2004.

Suspendarea din

funcție a judecătorului este reglementată de cap. VII din Lega nr. 303/2004.

Nici acest capitol și

nici un alt capitol al acestei legi sau al altei legi nu prevede posibilitatea

atacării hotărârii C.S.M. prin care este suspendat din funcție un judecător.

Acolo unde

legiuitorul a dorit ca o hotărâre a C.S.M. să poată fi atacată în justiție a

prevăzut-o, cum ar fi art. 49 din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.

Hotărârile secțiilor C.S.M.

prin care se soluționează acțiun