ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2015

Prin sentința civilă nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 2991/87/2012 au fost respinse, ca nefondate, excepțiile de netimbrare a cererii, de inadmisibilitate a acțiunii, precum și cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului român, invocate de pârâtul Statul român, prin M.F.P. București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, și

A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Statul român, prin M.F.P. București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman și s-a constatat că dreptul reclamantului P.A. la acțiunea în despăgubire, formulată în temeiul art. 504 alin. (2) și art. 504 alin. (4) C. proc. pen. împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Teleorman, s-a prescris.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în despăgubire formulată în temeiul art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.

Pentru a se pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub nr. 2991/87/2012 la data de 31 mai 2012, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Teleorman solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro respectiv 1.000.000 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 21 iulie 1994, a fost arestat ilegal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Oradea până în data de 7 aprilie 1995, când a fost pus în libertate prin decizia Curții de Apel Oradea, respectiv 262 zile de închisoare. Judecarea procesului a continuat în Dosarul penal nr. 1725/110/2009 până în data de 29 noiembrie 2010, când a fost pronunțată decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 de către Curtea de Apel Bacău, în cauză intervenind prescripția.

Reclamantul a mai arătat că pricina a fost soluționată în mod abuziv și într-un termen nerezonabil. Cererea nu a fost motivată în drept.

La data de 21 ianuarie 2013, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro daune materiale și 200.000 euro daune morale pentru prejudiciul moral suferit urmare a arestării preventive. Temeiul juridic al acțiunii a fost precizat de reclamant, la termenul din 18 martie 2013, arătând că acesta în constituie dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Prin întâmpinarea depusă de pârât la data de 03 aprilie 2013 au fost invocate următoarele excepții: netimbrarea cererii de chemare în judecată; inadmisibilitatea acțiunii; prescripția dreptului material la acțiune și lipsa calității procesuale pasive a Statului român. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La dosarul cauzei, reclamantul a depus înscrisuri, fiind încuviințată proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiați martorii: O.A.E. și P.Ș.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2013, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârât, prin întâmpinare, și a lăsat cauza în pronunțare.

Tribunalul, deliberând, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate, a reținut următoarele:

Excepția privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, analizată din perspectiva dispozițiilor art. 506 alin. (4) C. proc. pen. conform căruia: acțiunea pentru repararea pagubei este scutită de plata taxei judiciare de timbru, s-a apreciat a fi nefondată.

Privitor la excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că nu ar fi îndeplinite cerințele art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în cauză, s-a constatat că nu este fondată întrucât, dacă poate fi primită critica în sensul că nu ne aflăm în speță, în prezența unei erori judiciare prevăzută ca cerință a art. 504 alin. (1) C. proc. pen., nu se poate reține însă, inaplicabilitatea prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., privitoare la arestarea preventivă nelegală a reclamantului - inculpat.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale a Statului român, analizată din perspectiva dispozițiilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen. potrivit căruia: pentru obținerea reparării pagubei persoana îndreptățită cheamă în judecată Statul român, care va fi citat prin M.F.P., instanța de fond a apreciat că este nefondată.

Excepția privind prescripția dreptului la acțiunea în despăgubire a reclamantului s-a constat că este întemeiată, fiind admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.: "(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504".

Din perspectiva dispozițiilor legale evocate, cu referire la art. 506 alin. (2) C. proc. pen., instanța de fond a reținut că acțiunea nu a fost promovată în termenul de 18 luni prevăzut de lege.

În speța supusă analizei, s-a constat că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 27/A din 06 aprilie 1995 a Curții de Apel Oradea pronunțată în Dosarul nr. 79/1995, prin care s-a înlăturat menținerea stării de arest preventiv a inculpatului și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, s-a apreciat că dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamantului, pentru privarea nelegală de libertate, ar fi trebuit să se nască la data pronunțării respectivei decizii penale însă, așa cum a reținut și C.E.D.O. în hotărârea pronunțată în cauza Pantea împotriva României, hotărâre care l-a privit exclusiv pe reclamant, legislația națională, prin art. 504 C. proc. pen., în forma anterioară Legii nr. 281/2003, nu prevedea posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni.

Prin incidența Legii nr. 281/2003, care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, art. 504 C. proc. pen. a fost modificat în sensul că, prin prevederile alin. (2) s-a creat posibilitatea exercitării efective a dreptului garantat de art. 5 alin. (5) din C.E.D.O., respectiv de a promova acțiune în despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

Față de considerentele expuse, Tribunalul a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului s-ar fi născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003, adică la data de 01 ianuarie 2004, în raport de care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen. s-a împlinit la data de 01 iulie 2005.

Cât privește, solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor, în temeiul art. 6 din C.E.D.O., instanța a constat că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în propria cauză, în temeiul art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., așa încât o nouă solicitate, pe același temei apare nejustificată.

Împotriva sentinței civile nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman a formulat recurs reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art. 483 coroborat cu art. 488 pct. 6 și 8 N.C.P.C.

Prescripția s-a constatat prin sentința penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 în Dosarul penal nr. 1725/110/2009, astfel încât față de termenul prevăzut de art. 506 pct. 2 C. proc. civ. care este de 18 luni, consideră că acțiunea a fost introdusă în termenul legal. A arătat că nu se poate susține că acțiunea trebuia formulată după pronunțarea hotărârii prin care a fost pus în libertate de către Curtea de Apel Oradea în anul 2005, întrucât a formulat o acțiune împotriva Statului român, la Tribunalul Timiș, care, prin sentința civilă nr. 461/P.I. din 07 iulie 2000 a fost respinsă, ca fiind prematur formulată, stabilindu-se clar că recurentul are dreptul la repararea pagubei, doar în urma pronunțării unei hotărâri definitive în procesul penal.

Nu s-a dovedit cu nici un mijloc de probă că după pronunțarea hotărârii C.E.D.O., durata procesului s-a datorat culpei recurentului (7 ani și 4 luni) - termen nerezonabil, astfel cum a stabilit și C.E.D.O. anterior pentru termenul de 8 ani reținut ca termen nerezonabil pentru soluționarea cauzei penale.

În dovedirea motivelor de recurs s-au depus la dosar, copia sentinței civile nr. 461/PI din 07 iulie 2000 pronunțată în Dosarul nr. 9889/1999 a Tribunalului Timiș și copie extras C. proc. pen., ediția a IV-a actualizată la 12 noiembrie 2002.

La solicitarea reprezentantului Ministerului Public din ședința de judecată din data de 10 februarie 2014, în sensul ca recurentul - cu privire la cererea de despăgubiri pentru prejudiciul invocat - să precizeze care este suma ce reprezintă despăgubiri pentru arestarea nelegală și cât reprezintă pentru durata procesului - apreciată nerezonabilă, astfel încât să se califice calea de atac în cauză, reclamantul a depus precizare la dosar privind defalcarea sumelor solicitate de la Statul român astfel:

1). 25.000 euro (în lei 112.500) daune materiale și 100.000 euro (în lei 450.000) pentru arestarea nelegală;

2). 25.000 euro (în lei 112.500) daune materiale și 100.000 euro (în lei 450.000) daune morale pentru judecarea pe o perioadă îndelungată a procesului penal conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (fila 33).

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2014, în raport de precizarea cererii de despăgubiri, s-a pus în discuție calificarea căii de atac în cauză, instanța constatând că recurentul solicită despăgubiri, nu doar în temeiul art. 504 C. proc. pen., ci și în afara acestui cadru, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și având în vedere și criteriul valoric privind obiectul astfel dedus judecății (pe această din urmă cerere de peste 500.000 lei care exclude aplicarea art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.) s-a apreciat calea de atac legală ca fiind apelul și nu recursul, procedând la constituirea legală a completului, respectiv de doi judecători.

La termenul de judecată din 16 iunie 2014, în complet legal constituit s-au pus în discuție probele, apelantul solicitând o expertiză contabilă care să stabilească numărul de deplasări efectuate la proces, precum și cuantumul acestora, probă respinsă ca nefiind utilă cauzei, în lipsa înscrisurilor care să ofere elemente pentru a impune administrarea expertizei solicitate.

La termenul de judecată din 08 septembrie  2014, apelantul a solicitat administrarea probei cu martori pentru a dovedi deplasările pe cale le-a efectuat la proces, la termenele din cauza penală - etc. – probă respinsă ca fiind tardiv formulată, probele fiind supuse dezbaterilor contradictorii anterior, în ședința din 16 iunie 2014.

Prin decizia civilă nr. 380 A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantul P.A. împotriva sentinței civile nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul român, prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, sentința civilă apelată fiind schimbată în parte și, pe fond:

S-a admis, în parte, cererea în despăgubire formulată în temeiul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și, în consecință:

Pârâtul Statul român, prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului P.A., cu titlu de daune morale, în temeiul susmenționat, suma de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data plății și a respins cererea de acordare daune materiale, ca neîntemeiată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

S-a dispus restituirea către Judecătoria Craiova, jud. Dolj - Biroul Executări Penale - a Dosarului penal nr. 1725/110/2009 atașat la Dosarul penal nr. 714/32/2010, cu toate celelalte dosare penale anexate conform referatului de constatare de la fila 40 din dosarul de apel.

Din examinarea apelul (astfel cum a fost recalificat) formulat de reclamantul P.A., Curtea de Apel a apreciat că este fondat doar cu privire la cererea privind acordarea de daune morale pentru termenul nerezonabil privind desfășurarea procesului penal început în anul 1994 și finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă abia în 2010 - prin sentința penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 1725/110/2009 - întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - după circa 15 ani și 4 luni, respectiv pentru perioada ulterioară Hotărârii C.E.D.O. - Pantea contra României din 03 iunie 2003 când Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția europeană privind drepturile omului (între alte încălcări), pentru termenul nerezonabil privind judecarea procesului în aceeași cauză penală, când se constatase trecerea a 8 ani și 8 luni de zile fără a se pronunța o hotărâre definitivă de către instanțele interne care să clarifice situația inculpatului P.A., apelantul - reclamant deducând prezentei judecăți cererea de despăgubiri pentru termenul nerezonabil de încă 7 ani și 4 luni de proces - în aceeași cauză penală - până la obținerea unei hotărâri penale definitive (la 29 noiembrie 2010).

Critica din apel referitoare la nelegalitatea hotărârii apelate constând în greșita respingere ca prescris a dreptului material la acțiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate, (starea de arest preventiv din perioada 21 iulie 1994 - 07 aprilie 1995 - 8 luni și jumătate) din cauza penală în care procesul s-a prelungit pe o durată nerezonabilă de peste 15 ani, s-a apreciat a fi nefondată.

Fără îndoială că, și anterior modificării aduse articolului 504 alin. (2) C. proc. pen., prin Legea nr. 281/2003, era permisă o acțiune în despăgubiri în temeiul acestui text de lege prin prisma interpretării date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001, în raport de prevederile legii fundamentale.

S-a apreciat că, în mod legal prima instanță a reținut că în temeiul art. 504 alin. (2), modificat prin Legea nr. 281/2003, s-a deschis calea unei noi acțiuni, pentru care urmează a se calcula o nouă prescripție de 18 luni, astfel cum este prevăzută de art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru titularii pretențiilor vizând repararea pagubei cu privire la cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Curtea de Apel a constatat că, în mod corect, prima instanță, trecând la efectuarea calculului termenului de prescripție a dreptului material de acțiune în repararea pagubei, ținând seama de art. 506 alin. (3) C. proc. pen. și Legea de modificare a art. 504 alin. (2) C. proc. pen., survenită prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală și altor legi speciale, publicată în M. Of. al României nr. 468 din 01 iulie 2003, a constatat că termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut pentru formularea acțiunii, în baza art. 506 alin. (3) C. proc. pen., a expirat anterior promovării acțiunii de față (31 mai 2012).

Susținerea apelantului că termenul de 18 luni nu era depășit la data formulării cererii de chemare în judecată (31 mai 2012), întrucât ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. 1725/110/2009, s-a apreciat de instanța de apel că nu este fondată.

S-a avut în vedere că, apelantul ar sugera că ar beneficia practic de un caz de întrerupere a prescripției până la soluționarea definitivă a procesului penal în acțiunea civilă de daune, până la rămânerea definitivă a hotărârii în penal (cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii din cauza penală - 29 noiembrie 2010). Afirmația este corectă, cu condiția însă, ca hotărârea finală să fie una de achitare ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat.

Potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen. „Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă, după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului prevăzută în art. 504”, respectiv în următoarele cazuri, subliniate de instanța de apel:

a) prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

b) prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) (respectiv: există autoritate de lucru judecat).

Așadar, cazul de întrerupere a cursului prescripției, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (cazul aflării pe rolul instanței judecătorești a unei cereri) întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune (de 18 luni în litigiul pendinte) cu condiția prevăzută - pentru cauza penală aflată pe rolul instanțelor judecătorești - de art. 504 C. proc. pen. - de a obține o hotărâre judecătorească definitivă de achitare ori încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen. - există autoritate de lucru judecat, astfel cum se limitează prin art. 506 alin. (3) C. proc. pen.

Instanța de apel a avut în vedere că textele menționate C. proc. pen. se coroborează cu art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care statuează: „Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului…”, așadar cu excepția cazului privind existența autorității lucrului judecat prevăzută de art. 504 C. proc. pen. cu raportare la art. 10 lit. j) C. proc. pen., atunci când pe rol există o cauză penală.

Altfel spus, întreruperea cursului prescripției operează condiționat de o hotărâre definitivă de achitare ori încetare a procesului pentru autoritate de lucru judecat, iar până la rămânerea definitivă a unei astfel de hotărâri penale, întreruperea prescripției este doar una provizorie, iar în lipsa pronunțării unei hotărâri finale de achitare, întreruperea cursului prescripției practic se șterge.

În cauză, Curtea de Apel constată că, dimpotrivă, Tribunalul Bacău prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2010, s-a pronunțat pe latură penală, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art. 124 C. pen. (prescripția specială) pentru fapta inculpatului P.A. prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. (reținută ca fiind săvârșită în considerente – cercetarea judecătorească fiind continuată însă, la solicitarea inculpatului pentru a obține achitarea) – dispunându-se încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b), coroborat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. (pentru cazul de prescripție susmenționat).

Decizia Tribunalului Bacău a rămas nemodificată pe latură penală, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel a precizat că, în acțiunea de față, respingerea ca prematură, potrivit sentinței civile nr. 461 din 07 iulie 2000 a Tribunalului Timiș, privind cererea de daune pentru arestarea nelegală în cauza penală susmenționată, nu prezintă relevanță, având în vedere considerentele reținute.

Critica privind faptul că prima instanță nu s-a pronunțat pe cererea precizată, în care a menționat ca temei legal - nu doar prevederile art. 504 alin. (2), ci și cele ale art. 504 alin. (4) C. proc. pen., nu a fost primită, în condițiile în care, dimpotrivă, instanța s-a pronunțat cu privire la ambele texte de lege invocate, rezultând clar din chiar dispozitivul hotărârii apelate, dar în sensul constatării prescrierii dreptului material la acțiunea în despăgubire.

Instanța de apel a subliniat faptul că temeiul precizat și sub aspectul art. 504 alin. (4) C. proc. pen. nici nu-și avea aplicarea în cauză, întrucât în cazul P.A., măsura arestării preventive în perioada 21 iulie 1994 - 07 aprilie 1995 nu a fost dispusă „după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”, potrivit cerinței acestui text de lege, ci cu mult înainte de constatarea intervenirii prescripției speciale cu consecința înlăturării răspunderii penale prin decizia penală nr. 597A/15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1725/110/2009.

Curtea mai constată faptul că, în cazul în care prin hotărârea definitivă în cauza penală avută în vedere, apelantul – reclamant ar fi obținut o hotărâre de achitare pentru infracțiunea ce a făcut obiectul judecății în Dosarul nr. 1725/110/2009, într-adevăr ar fi operat cazul de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și reclamantul ar fi beneficiat de o nouă prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri pentru măsura preventivă a arestării în termenul de 18 luni, calculat începând cu data rămânerii definitive a hotărârii în penal, respectiv 15 februarie 2010. Deși apelantul se prevalează de data susmenționată de la care apreciază că ar începe să curgă termenul de prescripție susmenționat, susținerea sa nu a fost primită, pentru considerentele deja expuse.

Critica privind respingerea de către prima instanță a unei expertize tehnice judiciare pentru dovedirea daunelor materiale solicitate, instanța de apel a înlăturat-o ca nefondată, în lipsa înscrisurilor relevante, a unor minime elemente care să justifice pertinența și utilitatea unei astfel de probe în cauză, aspect reținut și în faza procesuală a apelului, reclamantul reiterând necesitatea administrării unei astfel de probe.

Curtea de Apel a constat, însă, a fi întemeiată critica vizând respingerea cererii întemeiată pe prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru derularea, în continuare, a procesului penal într-un termen nerezonabil, în continuarea celui deja constatat în cauza C.E.D.O. „Pantea contra României” din 03 iunie 2003 (8 ani și 8 luni), respectiv de încă 7 ani și 4 luni până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauza penală, respectiv a deciziei penale nr. 774 din 29 noiembrie  2010 a Curții de Apel Bacău.

Instanța de apel a constat că, într-adevăr, au fost acordate apelantului P.A. despăgubiri potrivit art. 44 din Convenție de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și pentru încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind termenul nerezonabil privind procesul penal, întrucât nu se pronunțase încă o hotărâre definitivă de către instanțele interne în cei 8 ani și 8 luni de la data reținerii ca săvârșite de către apelant a faptei pentru care a fost trimis în judecată, dar și pentru încălcări privind alte drepturi ale omului statuate în Convenție - art. 3 privind tratamentele la care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive și a anchetei efective ce ar fi trebuit realizată de autorități cu privire la tratamentele menționate și art. 5 alin. (1) (menținerea în arest preventiv după expirarea mandatului de arestare), alin. (3), (4) și (5) din Convenție - Curtea Europeană apreciind global - pentru toate încălcările constatate, asupra unei despăgubiri care să fie acordată de Statul român reclamantului - cu titlu de daune materiale și morale în cuantum de 40.000 euro.

Așadar, despăgubirea susmenționată vizează doar parțial și termenul nerezonabil al procesului penal din perspectiva art. 6 (alin. (1) și alin. (3) lit. c) din Convenție), reținând și o anumită complexitate a cauzei, dar și perioade semnificative de inactivitate a autorităților și prin prelungirea procedurii, la care a contribuit și reclamantul (parțial) prin formularea cererilor de strămutare a cauzei la o altă instanță judecătorească la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate, chiar dacă în cea mai mare parte, atât la urmărirea penală, cât și în faza cercetării judecătorești, actele de procedură derulându-se la intervale rezonabile și regulate, Curtea observând că prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat deficiențelor autorităților, întrucât Curtea de Apel Oradea la 16 aprilie 1995 a anulat toate actele de procedură efectuate de Parchet, după ce a pus în evidență viciile de procedură la urmărirea penală și a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale, iar după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla, din nou, în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desființat la data de 13 septembrie 2000, în totalitate, hotărârile instanțelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acțiunile reclamantului și leziunile suferite de partea vătămată și a trimis cauza spre rejudecare, primei instanțe, iar în etapa urmăririi penale, la primele declarații, reclamantul nu a beneficiat de apărare.

Curtea de Apel a constat astfel, că cererea reclamantului din cauza pendinte dedusă judecății nu poate viza - cu privire la procesul echitabil, sub aspectul termenului nerezonabil sub care s-a derulat procedura în cauza penală, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - decât perioada procesului penal, care a urmat datei pronunțării cauzei C.E.D.O. Pantea contra României din 03 iunie 2003 - până la pronunțarea hotărârii penale definitive - decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău.

Astfel, s-a constat că procedura s-a prelungit într-un „termen nerezonabil” apreciat din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. potrivit art. 6 alin. (1) din Convenție încă 7 ani și 4 luni de zile care, parțial, s-a datorat autorităților prin faptul constatării nelegale a deciziei penale nr. 301 din 25 martie 2004 pronunțată împotriva sentinței civile nr. 3001 din 19 iunie 2003, în Dosarul nr. 28642/2000 al Judecătoriei Craiova, de către Tribunalul Dolj care a respins apelurile părții vătămate și ale inculpatului, fiind admis apelul Ministerului Public (pe latură civilă) de către Curtea de Apel Craiova care, prin decizia penală nr. 73 din 30 ianuarie 2006, a admis recursul inculpatului, a casat decizia din apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Dolj, întrucât nu s-a respectat decizia de casare anterioară privind efectuarea unei expertize medico-legale.

În rejudecare, Tribunalul Dolj a pronunțat decizia penală nr. 192 din 30 mai 2007, în Dosarul nr. 1504/63/2006 (nr. vechi 961/P/2006) împotriva căreia inculpatul a formulat recurs înregistrat la Curtea de Apel Craiova în care, la cererea inculpatului, s-au acordat mai multe termene, pentru lipsă de apărare, probleme medicale și apoi pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată vizând art. 131 (1), (2), (3) C. proc. pen. pentru încălcarea art. 21 pct. 2, 3 din Constituția României privind accesul la justiție și art. 129 privind garantarea căilor de atac, art. 23 pct. 11 privind prezumția de nevinovăție și art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - care a condus la sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății cauzei conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 în forma în vigoare la acea dată (termenul din 28 noiembrie 2007), decizia nr. 457 din 22 aprilie 2008 a Curții Constituționale fiind de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, la data de 06 iunie 2008, cu motivarea în sensul că, în esență, controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiunile de reglementare invocate și având în vedere art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia, Curtea Constituțională nu poate modifica ori completa reglementarea supusă controlului față de dispozițiile Constituției României.

În același dosar au urmat cereri de amânare ale reclamantului (inculpat) pentru concediu de odihnă, concediu medical, cereri de recuzare și, în final, cerere de strămutare admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 1912 din 31 octombrie 2008, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Bacău, unde s-a înregistrat cu Dosarul nr. 769/32/2008 la 18 ianuarie 2008, iar prin decizia penală nr. 160 din 27 februarie 2009 s-au admis recursurile inculpatului și părții vătămate, s-a casat în totalitate decizia recurată (nr. 192/30 mai 2007 a Tribunalului Dolj) din Dosarul nr. 1504/63/2006 (nr. vechi 961/P/2006) cauza fiind trimisă în rejudecare la Tribunalul Bacău, reținându-se că în decizia Tribunalului Dolj - recurată - nu s-a efectuat cercetarea judecătorească completă pentru cunoașterea exactă a faptelor și asigurarea unui proces echitabil care să conducă la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

La Tribunalul Bacău s-a înregistrat cauza, cu Dosarul nr. 1725/110/2009, s-a completat cercetarea judecătorească, iar prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2010, Tribunalul Bacău a admis apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, inculpatului P.A. și părții vătămate N.F.D. împotriva sentinței civile nr. 3001 din 19 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 28642/2000, a desființat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare și, în fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.A. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. proc. pen. și aplicarea art. 13 C. pen. (legea mai favorabilă - fapta din 20 aprilie 1994), întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, fiind efectuate modificări și pe latură civilă vizând reducerea cheltuielilor de spitalizare ale părții civile Spitalul Județean Oradea, fiind dispusă și reactualizarea tuturor sumelor acordate părților civile și fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele deciziei din apel a Tribunalului Bacău s-a analizat întregul probatoriu al cauzei, constatându-se că instanța de fond a stabilit o situație de fapt corespunzătoare și statuând că inculpatul P.A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă asupra părții vătămate – aspect asupra căruia există certitudine, iar achitarea solicitată este exclusă, instanța luând în considerare toate circumstanțele reale și personale de natură să caracterizeze fapta și pe inculpat, procedând la o individualizare judiciară corectă a pedepsei, solicitarea de a se reține acționarea de către inculpat în legitimă apărare, potrivit art. 44 C. pen., menită să conducă la soluția achitării, nefiind reținută, din probele administrate rezultând că nu sunt îndeplinite cerințele legitimei apărări, prima instanță aplicând, însă, prevederile art. 73 lit. b) C. pen. ca și circumstanță atenuantă, întrucât inculpatul a săvârșit infracțiunea în condițiile unei puternice tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a comportat victima.

Decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău a rămas definitivă prin decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 1725/110/2009 - pe latură penală - fiind respinse criticile inculpatului pe acest aspect, decizia din recurs modificând doar dispozițiile pe latură civilă ale deciziei din apel, în sensul înlăturării măsurii de reactualizare a tuturor sumelor acordate părților civile - fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate susmenționate.

Din datele derulării procedurii penale în faza de cercetare judecătorească din perioada de după pronunțarea cauzei C.E.D.O. „Pantea contra României” din 03 iunie 2003, instanța de apel reține că prelungirea procesului penal s-a datorat atât reclamantului P.A. care a solicitat termene pentru lipsă de apărare (repetate), concedii de odihnă, și medicale, invocarea excepției de neconstituționalitate (respinsă ca inadmisibilă), cereri de recuzare (repetate) și cerere de strămutare a cauzei, cât și organelor judiciare prin constatarea vicierii hotărârii Tribunalului Dolj, care a condus la o nouă casare de către Curtea de Apel Bacău și trimiterea spre rejudecare, pentru o completă cercetare judecătorească și stabilirea certă a vinovăției faptei și raportului de cauzalitate, prin motivarea în acest sens, în fapt și în drept a hotărârii ce urma a se pronunța.

Această nouă prelungire, cu încă 7 ani și 4 luni a procesului penal (dincolo de durata anterioară constatată în hotărârea C.E.D.O. Pantea c. României, de 8 ani și 8 luni), a fost apreciată de instanța de apel ca fiind înscrisă în noțiunea de „termen nerezonabil” privind cursul procesului penal menit să clarifice situația inculpatului cu privire la acuzare, dar care, doar în parte, poate fi reproșată instanțelor respective, reclamantul fiind îndreptățit la primirea unor despăgubiri menite să-i atenueze prejudiciul moral de frustrare pentru situația prelungirii clarificării situației penale a inculpatului, dincolo de limitele firești ale procedurii, cu repercusiuni de imagine a sa în societate și în familie, de a-și desfășura o activitate în condiții firești, fără limitări, date de existența unui proces penal nefinalizat, creat în parte de organele judiciare, apreciindu-se, în final, că un cuantum de 2.500 euro, în echivalent în lei la data plății, este unul echitabil raportat și la elementele de prelungire a procedurii determinate de către reclamant (chiar dacă, în parte, justificate) și care nu pot fi puse pe seama organelor judiciare care au manifestat prudență în a nu-l priva pe inculpat de apărare, la cererile cu acest obiect în fiecare fază procesuală, aplicând textele în vigoare privind suspendarea cauzei la sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de către inculpat - ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale - etc.

Privitor la cererea vizând acordarea de daune materiale, Curtea de Apel a constat că acesta nu este fondată.

În aprecierea instanței de apel, constatarea termenului nerezonabil privind procedura în cauza penală supusă analizei, dă dreptul doar la daune morale în limitele arătate, nu și la daune de ordin material, privind cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, cu onorariul avocatului ales, etc. deoarece acestea țin de cheltuielile judiciare datorate în cauza penală respectivă, potrivit art. 192 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. și în acel cadru procesual penal și nu în acțiunea civilă pendinte. Aceste cheltuieli judiciare, în raport de soluția definitivă pe latură penală și civilă în cauza penală în care a fost implicat reclamantul, s-au stabilit deja de către instanțele penale susmenționate prin raportare la întregul proces penal, finalizat prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. 1725/110/2009.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul, sentința civilă apelată a fost schimbată în parte și, pe fond, a fost admisă, în parte, cererea în despăgubire formulată de reclamantul P.A., pârâtul Statul român, prin M.F.P. fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de daune morale, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suma de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data plății și a respins cererea de daune materiale, ca neîntemeiată. Celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate au fost menținute.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul P.A., cât și pârâtul Statul român, prin M.F.P.,reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, instanța de apel a reținut greșit faptul că prelungirea procesului penal cu încă 7 ani și 4 luni (dincolo de durata anterioară constatată în hotărârea C.E.D.O. Pantea contra României, de 8 ani și 8 luni) se înscrie în noțiunea de „termen nerezonabil" privind cursul procesului penal de natură a-l îndreptăți pe reclamant la primirea unor despăgubiri menite să-i atenueze prejudiciul moral de frustrare pentru situația prelungirii clarificării situației sale penale.

Recurentul solicită a se constata că prelungirea procesului penal s-a datorat, în principal, reclamantului P.A. care a solicitat repetate termene pentru lipsa de apărare, concedii de odihnă și medicale, invocarea excepției de neconstituționalitate, cereri repetate de recuzare și de strămutare a cauzei, astfel încât, eronat. s-a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri cu titlul de daune morale.

Susține că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Răspunderea statului este reglementată numai în temeiul art. 504 C. proc. pen. și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal, nu și pentru cazurile în care se constata ca a intervenit prescripția. Raportat la acest temei de drept, consideră că acțiunea promovată este inadmisibilă, deoarece nu întrunește cerințele articolului evocat. Arată că, admisibilitatea acțiunii civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. este condiționată de existența unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori ca acea faptă nu există. Or, în cauza de față, reclamantul nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel că acțiunea în plata de despăgubiri civile, în temeiul art. 504 C. proc. pen., nu poate fi admisă.

Susține că, stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin actele procedurale sau hotărârile arătate în mod expres și limitativ de alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a cererii în repararea pagubei. Or, din cuprinsul deciziei penale nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău nu rezultă că instanța ar fi stabilit și nelegalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva intimatului reclamant.

În speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Consideră că sintagma "în cursul procesului penal" folosită de legiuitor se referă la cazurile în care, pe parcursul cercetării judecătorești, în cadrul unui litigiu finalizat cu o hotărâre definitivă de achitare, împotriva unei persoane, se dispun măsuri preventive de libertate. Conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen." privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale". Or, din înscrisurile depuse de către intimatul-reclamant nu rezultă că măsura arestării preventive ar fi fost constatată nelegală printr-un act de natura celor enunțate.

Potrivit art. 6 din Convenția europeană, caracterul rezonabil al procedurii se apreciază după mai multe criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a obiectului procedurii. Doar întârzierile datorate comportamentului autorităților sunt susceptibile să antreneze încălcarea Convenției. În ceea ce privește comportamentul părților, statul nu răspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile, deoarece o persoană care invocă durata nerezonabilă a procedurilor trebuie să facă dovada că a depus diligențe în vederea derulării normale a acesteia. Or, în cauza de față, intimatul reclamant a solicitat numeroase amânări ale soluționării dosarului penal, iar raportat la excepția prescripției răspunderii penale (prescripția specială) reclamantul-inculpat P.A. a solicitat continuarea procesului penal, conform dispozițiilor art. 13 alin. (1) Cod procedura penala.

În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al BNR de la data plații, recurentul susține că au fost greșit acordate, întrucât nu există probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral efectiv suportat de către intimatul reclamant. De asemenea, hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică pentru că nu se pot acorda despăgubiri bănești pentru daune morale, deoarece aceste daune nu pot fi determinate pecuniar. Mai mult, procesul penal a durat 17 ani, iar în afara celor 262 zile de arest, iar intimatul reclamant a fost judecat în stare de libertate.

Din coroborarea art. 1169 C. civ. cu art. 505 alin. (1) C. proc. pen. rezultă faptul că una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat, instanța de apel fundamentându-și hotărârea pronunțată doar pe motivele menționate de reclamant.

Apreciază că despăgubirea acordată de 2500 euro este derizorie, iar în privința cererii de despăgubiri materiale susține că soluția adoptată este nelegală întrucât nu i s-a aprobat administrarea de probe prin care să dovedească deplasările efectuate pe parcursul celor 7 ani și 4 luni cât a durat procesul, ulterior perioadei de 8 ani și 8 luni reținută pe CEDO.

În motivele suplimentare de recurs, reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 27/A/1995 a Curții de Apel Oradea s-a reținut că arestarea sa a fost ilegală și că toată urmărirea penală a fost lovită de nulitate absolută. Pentru această arestare ilegală a solicitat suma de 25.000 euro, în lei 112.500 lei ce reprezintă daune materiale și suma de 100.000 euro, 450.000 lei daune morale.

Daunele materiale cu privire la arestarea ilegală constau în cheltuielile de deplasare efectuate de la Timișoara la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman în datele de 07, 14, 16, 23, 30 iunie și 05 iulie 1994 când a fost audiat, cât și cheltuielile de transport efectuate de martorii propuși. Astfel, deplasarea s-a efectuat de la Timișoara la Oradea pe o distanță de 175 km, dus-întors, reprezentând 350 km și a cheltuit câte 200 lei la fiecare drum, respectiv pentru cele 6 deplasări, suma de 1.200 lei. A arătat că soția sa a făcut de la Timișoara la Oradea un număr de 30 drumuri pentru a angajarea unor avocați a căror costuri se ridică la suma de 6.000 lei, iar pentru pachete și medicamente a cheltuit aproximativ 500 lei la o vizită, respectiv, în total, 15.000 lei.

În luna decembrie 1994 și ianuarie 1995 a fost supus unor agresiuni în penitenciar, ceea ce a făcut ca soția și copiii săi să se deplaseze la București, la Spitalul Penitenciar, pentru a-i acorda sprijin medical și medicamente și să formuleze plângeri penale la Parchetul General al României. Astfel, familia sa a efectuat două drumuri din Timișoara la București unde au locuit la hotel și au cheltuit sume mari de bani pe medicamente și pachete pe care le-a adus la penitenciar, suma respectivă fiind de aproximativ 8.000 lei. Arată că, o parte din aceste cheltuieli, au fost dovedite în faza de cercetare judecătorească de la Tribunalul Teleorman cu declarația martorului O.A.E. din data de 30 septembrie 2013 care a confirmat că în perioada martie - ianuarie 1995, soția sa a cheltuit în București pe chirie, medici și hrană în jur de 5.000 dolari SUA. Susținerea acestor cheltuieli i-a determinat să vândă un imobil din Timișoara cu o suma derizorie și un abator particular al soției, iar la data eliberării din Penitenciar a fost grav bolnav, fiind supus unor operații care au determinat noi cheltuieli. Totodată, în aceasta perioadă reputația i-a fost știrbită, fiind supus, împreună cu familia, disprețului public.

Este invocată nelegalitatea deciziei atacată și din perspectiva soluției prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Statul roman. Subliniază că, în Hotărârea din 03 iunie 2003 pronunțată de Curtea europeană se precizează că instanțele românești au respins acțiunea de două ori, și că, până la data pronunțării hotărârii reclamantul nu a fost achitat și nici nu a beneficiat de o rezoluție de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală, deoarece în anul 2003 se continua judecarea procesului. Ca urmare, solicită a se reține că acțiunea în despăgubiri a fost formulată în termen, conform art. 504 alin. (3) și (4) coroborat cu art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Consideră nelegală hotărârea atacată și sub aspectul respingerii daunelor materiale cu privire la judecarea cauzei într-o perioadă care nu respectă un termen rezonabil conform art. 6 din C.E.D.O. Din înscrisurile aflate în dosarele penale rezultă că a efectuat o serie de cheltuieli privind deplasările la aceste instanțele respective, recurentul realizând o expunere și o examinare detaliată a deplasărilor și costurilor acestora la instanțele judecătorești pe rolul cărora s-a aflat dosarul penal, solicitând admiterea recursului și obligarea Statului român la plata despăgubirilor solicitate, respectiv suma de 25.000 euro (112.500 lei) daune materiale ce reprezintă o parte din paguba suferită și daune moral