ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3362/2012

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 euro reprezentând daune morale și materiale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării sale și a tatălui său, B.S., la pedeapsa închisorii corecționale de 7 ani, respectiv 9 ani și confiscarea averii. Prin sentința civilă nr. 58 din 29 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, a fost respinsă, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Teleorman, a fost admisă, în parte, acțiunea promovată și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 400.000 euro, cu titlu de daune morale, respectiv echivalentul în RON al acesteia la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea hotărârii, referitor la excepția de inadmisibilitate invocată de pârât prin întâmpinare, în sensul necesității solicitării de constatare a caracterului politic al condamnării, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnări cu un asemenea caracter, condamnările pronunțate inclusiv pentru faptele prevăzute de art. 209 C. pen., or, atât reclamantul, cât și tatăl său au fost condamnați în temeiul textului de lege anterior arătat.

S-a apreciat că textul legal al art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009, invocat de către pârât în susținerea excepției, nu este incident, dat fiind că se referă la condamnări cu caracter politic pentru fapte distincte de cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege. În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență. aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care conferă persoanelor îndreptățite dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prima instanță a constatat că atât, reclamantul, cât și tatăl său, au fost condamnați politic, executând în mod efectiv, în colonii de muncă și închisori, o pedeapsă de 4 ani și 10 zile (reclamantul), respectiv 5 ani și 10 luni (tatăl petentului).

În raport de probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut că arestarea și condamnarea tatălui reclamantului au avut consecințe negative asupra întregii familii, fiind afectată poziția socială și economică a acesteia. La rândul său, petentul a fost nevoit să suporte condiții grele, vătămătoare sub aspect fizic și psihic, atât în perioada executării pedepsei, cât și ulterior, acesta aflându-se în situația de a nu-și mai putea continua studiile și de a ocupa un loc de muncă în localitatea natală. Prima instanță a apreciat că, în cauză, au fost probate suferințele fizice și psihice invocate de reclamant, lezarea valorilor sale morale, așa încât se impune repararea prejudiciului moral produs.

Astfel, sub aspectul daunelor morale, cuantumul acestora a fost stabilit la suma de 400.000 euro, în raport de împrejurarea că petentul beneficiază și de o indemnizație lunară de 1.029 RON conform Decretului-Lege nr. 118/1990. S-a stabilit, totodată, că pârâtul se află în culpă procesuală, sens în care datorează cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Teleorman a formulat apel care, prin decizia civilă nr. 290 A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis. A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că au fost respinse ca nefondate atât cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În privința criticii referitoare la modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a apreciat că acestea nu pot fi reținute. În concordanță cu cele reținute de prima instanță, s-a constatat că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate inclusiv pentru faptele prevăzute de art. 209 C. pen., art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009 se referă la condamnări cu caracter politic pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege.

Întrucât din conținutul sentințelor penale de condamnare rezultă că atât reclamantul, cât și tatăl acestuia au suferit condamnări în temeiul art. 209 C. pen., respectiv pentru fapte prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, în raport de care condamnările prezintă de drept caracter politic, instanța de apel a reținut că solicitarea suplimentară în scopul constatării a unui atare aspect apare de prisos, lipsind de fundament excepția invocată. În ceea ce privește criticile vizând fondul cauzei, instanța de apel a arătat, că analiza acestora nu se poate realiza cu ignorarea dispozițiilor Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

S-a reținut, în esență, că urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale. Astfel, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, s-a constatat că trimiterile la art. 5 alin. (1) lit. a) din lege rămân tară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În consecință, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății. În termen legal, împotriva deciziei curții de apel, G.G.V., moștenitoarea lui B.C., a declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: În opinia recurentei, Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu au legătură cu prezenta cauză.

Având în vedere că la data publicării deciziilor anterior menționate în M. Of., cu respectarea termenului de 45 de zile, cauza se afla în curs de desfășurare, în opinia recurentei, sunt aplicabile considerentele deciziei nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, fiind îndeplinite cerințele alin. final. Procedând în sensul aplicării dispozițiilor deciziei nr. 12/2011, consideră recurenta, nu s-ar încălca principiul neretroactivității legii, art. 15 alin. (2) din Constituție și nici principiul nedistriminării prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. La termenul din 12 septembrie 2012, reprezentantul recurentei-reclamante G.G.V., moștenitoarea lui B.C., a depus concluzii scrise, prin care a invocat motivul de ordine publică reglementat de pct. 1 al art. 304 C. proc.

civ., criticând hotărârea atacată din perspectiva nelegalei constituiri a completului de judecată, respectiv neparticiparea procurorului în etapele procesuale anterioare. Intimatul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București, prin D.G.F.P. Teleorman, nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed: Critica vizând nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată. Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul juridic în acest act normativ.

Dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului” trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alin. ale aceluiași art. și care stabilesc ipotezele în care constituirea instanței de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului. Or, din conținutul art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunțată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative. În speță, însă, reclamantul nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării sale și a tatălui său.

Ca atare, față de modalitatea de formulare a pretențiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune, nu era obligatorie participarea procurorului, pentru a se putea considera că în absența acestuia instanța ar fi fost nelegal constituită. În consecință, motivul de recurs formulat cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în cauză. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. În speță, deși recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, criticile sale neputând fi încadrate de textul legal anterior menționat.

Celelalte critici de nelegalitate formulate de către recurentă se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că și acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către Curtea de apel.

Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011. Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 17 martie 2011, împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și, prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivitații, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, întrucât reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său, motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi reținute. Dreptul la un proces echitabil și protecția conferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă examinarea sau recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării, cum greșit pretinde recurenta.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care aceasta s-ar găsi, dat fiindcă cererea reclamantului nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate. Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Curtea Europenă a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României). În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.G.V., moștenitoarea lui B.C., menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.G.V., moștenitoarea lui B.C., împotriva deciziei civile nr. 290 A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012.