ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3932/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3932/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 12 februarie 2010, reclamantul I.S.H. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii 221/2009 să dispună obligarea

pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 400.000 Euro, în

echivalent în moneda națională, pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic a tatălui său, I.S., la doi ani de închisoare,

iar apoi internarea forțată într-o colonie de muncă silnică pentru încă șase

luni, fără a fi condamnat printr-o sentință judecătorească.

Prin sentința civilă nr. 1618 din 18

iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale a

reclamantului.

A admis în parte cererea de chemare în

judecată și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății a

sumei de 25.000 Euro.

A respins ca nefondate restul

pretențiilor.

A respins cererea reclamantului

privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

reținut că, prin sentința 1671 din 29 octombrie 1949 a Tribunalului Militar

Timișoara, tatăl reclamantului, I.S., a fost condamnat la 2 ani închisoare

corecțională, 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea drepturilor

prevăzute de art. 58 pct. 1 - 4 C. pen., la aplicarea acestei pedepse

Tribunalul Militar Timișoara făcând aplicațiunea art. 209 pct.

II

lit. f) și e) C. pen., art. 157, art.

304 alin. (1) C. pen și a art. 463 CJM.

Din aceeași hotărâre reiese că I.S. a

fost arestat preventiv la data de 13 aprilie 1949, iar din adresa 76404/1990 a

Ministerului de Interne rezultă că a executat întreaga pedeapsă, fiind pus în

libertate la expirarea acesteia.

Potrivit copiilor fișelor de

încarcerare depuse la ultimul termen de judecată, condamnatul a fost deținut în

Penitenciarele Timișoara, Pitești, Târgșor și Gherla.

Din adresa

76404/1990 a Ministerului de Interne, coroborată cu decizia

144/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne, depusă în copie la ultimul termen de judecată, rezultă că după

eliberarea din închisoarea corecțională reclamantul a fost internat 6 luni

într-o colonie de muncă.

Deși reclamantul a arătat că după

expirarea pedepsei care i-a fost aplicată prin sentința 1671/1949 a

Tribunalului Militar Timișoara a mai executat o lună de închisoare corecțională

fără a avea vreo hotărâre de condamnare în acest sens, afirmațiile sale nu sunt

susținute de niciuna din probele administrate în cauză.

Cât privește condamnarea aplicată

antecesorului reclamantului prin

hotărârea

judecătorească anterior menționată, tribunalul a constatat că, potrivit

art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnări cu

caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C.

pen. din 1936, republicat.

Din hotărârea de condamnare depusă la

dosar, tribunalul reține că antecesorul reclamantului avea, la data condamnării

sale, vârsta de 21 ani, fiind elev în ultimul an la Școala Pedagogică din Arad.

Din pricina condamnării suferite,

antecesorul reclamantului nu a mai avut posibilitatea de a-și susține examenul

de bacalaureat, prigoana împotriva sa continuând și după eliberare, nepermițându-i

să-și definitiveze studiile liceale vreme de 7 ani și fiind astfel obligat să

lucreze, pentru a-și întreține traiul, doar munci brute, necalificate, mult sub

aptitudinile, capacitățile și nivelul său de pregătire, după cum a arătat

reclamantul în cererea de chemare în judecată fără a fi contestat de pârât.

Eliberarea din închisoare nu a

însemnat redobândirea de către tatăl reclamantului a libertății, ci acesta a

fost internat în colonia de muncă zilnică de la Canalul Dunărea - Marea Neagră

vreme de 6 luni.

Având în vedere prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul are

calitate procesual activă pentru formularea prezentei cereri de judecată,

această calitate fiindu-i conferită prin chiar Legea 221/2009.

În evaluarea cuantumului

despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația personală a

antecesorului reclamantului la momentul condamnării, la perspectivele realiste

pe care le ar fi avut dacă nu ar fi existat condamnarea abuzivă, la avantajele

financiare de care acesta a beneficiat în baza Decretului-lege 118/1990, la

durata pedepsei privative de libertate și perioada de timp scursă de la

condamnare precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și

social.

Împotriva sentinței civile nr. 1618/PI

din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamantul I.S.H.,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Prin decizia civilă nr. 858/A din 5

mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamantul I.S.H., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și a

schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamant.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din

Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării,

deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamantul

avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter

devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra

temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamantul I.S.H.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate

întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. pen.:

Dreptul dedus judecății trebuie

analizat din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției,

și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Instituirea unui tratament distinct

între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul în care

instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare

obiectivă și rezonabilă.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al

acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr.

221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile

și previzibile poate fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul

procesului și creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, funcție de obținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data

pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Mai mult, prin aplicarea în litigiul a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțional s-ar încălca și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

garantează dreptul de proprietate.

Această interpretare este în acord și

cu regulile aplicării legii civile în timp -

tempus regit actum.

Verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac

analizându-se legalitatea și temeinicia unei soluții în raport cu legea în

vigoare la data pronunțării hotărârii.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele

de

recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins

pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

publicată în M.Of., Partea

I

nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de

conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel

Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Înalta Curte a reținut că prin

deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele deciziilor nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

In consecință, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330/7 C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept în

soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la

data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.

Cum decizia în interesul legii nr. 12

din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M.Of., Partea

I

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată

și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia

Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de

control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu

se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea

deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamantul și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia

în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art.

330/7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin

motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea

legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care,

întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul

neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329-330/7

C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața

justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Tot astfel, pentru considerentele

anterior expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale și de prevederile art. 330/7 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs

vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru

neaplicarea normelor comunitare

menționate.

Totodată, potrivit considerentelor

aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii 221/2001 nu s-au născut

drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite

de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin

urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu

exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin

care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de

un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Or, în cauză, reclamantul nu beneficia

de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții

Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele

de recurs privind nelegalitatea decizieii recurate din perspectiva art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertățile Cetățenești.

Înalta Curte constată, totodată, că,

deși prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu se circumscrie acestor

cazuri de modificare a deciziei recurate, astfel încât instanța de recurs nu

este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva

dispozițiilor legale menționate.

In consecință, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul I.S.H. împotriva deciziei nr. 858 A din 05 mai 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 mai 2012.