ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3932/2012

Deliberând, asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 februarie 2010, reclamantul I.S.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii 221/2009 să dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 400.000 Euro, în echivalent în moneda națională, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său, I.S., la doi ani de închisoare, iar apoi internarea forțată într-o colonie de muncă silnică pentru încă șase luni, fără a fi condamnat printr-o sentință judecătorească.

Prin sentința civilă nr. 1618 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamantului. A admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 25.000 Euro. A respins ca nefondate restul pretențiilor. A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că, prin sentința 1671 din 29 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Timișoara, tatăl reclamantului, I.S., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 1 - 4 C. pen., la aplicarea acestei pedepse Tribunalul Militar Timișoara făcând aplicațiunea art. 209 pct. II lit. f) și e) C. pen., art. 157, art. 304 alin. (1) C. pen și a art. 463 CJM.

Din aceeași hotărâre reiese că I.S. a fost arestat preventiv la data de 13 aprilie 1949, iar din adresa 76404/1990 a Ministerului de Interne rezultă că a executat întreaga pedeapsă, fiind pus în libertate la expirarea acesteia. Potrivit copiilor fișelor de încarcerare depuse la ultimul termen de judecată, condamnatul a fost deținut în Penitenciarele Timișoara, Pitești, Târgșor și Gherla. Din adresa 76404/1990 a Ministerului de Interne, coroborată cu decizia 144/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, depusă în copie la ultimul termen de judecată, rezultă că după eliberarea din închisoarea corecțională reclamantul a fost internat 6 luni într-o colonie de muncă.

Deși reclamantul a arătat că după expirarea pedepsei care i-a fost aplicată prin sentința 1671/1949 a Tribunalului Militar Timișoara a mai executat o lună de închisoare corecțională fără a avea vreo hotărâre de condamnare în acest sens, afirmațiile sale nu sunt susținute de niciuna din probele administrate în cauză. Cât privește condamnarea aplicată antecesorului reclamantului prin hotărârea judecătorească anterior menționată, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936, republicat. Din hotărârea de condamnare depusă la dosar, tribunalul reține că antecesorul reclamantului avea, la data condamnării sale, vârsta de 21 ani, fiind elev în ultimul an la Școala Pedagogică din Arad.

Din pricina condamnării suferite, antecesorul reclamantului nu a mai avut posibilitatea de a-și susține examenul de bacalaureat, prigoana împotriva sa continuând și după eliberare, nepermițându-i să-și definitiveze studiile liceale vreme de 7 ani și fiind astfel obligat să lucreze, pentru a-și întreține traiul, doar munci brute, necalificate, mult sub aptitudinile, capacitățile și nivelul său de pregătire, după cum a arătat reclamantul în cererea de chemare în judecată fără a fi contestat de pârât. Eliberarea din închisoare nu a însemnat redobândirea de către tatăl reclamantului a libertății, ci acesta a fost internat în colonia de muncă zilnică de la Canalul Dunărea - Marea Neagră vreme de 6 luni.

Având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesual activă pentru formularea prezentei cereri de judecată, această calitate fiindu-i conferită prin chiar Legea 221/2009. În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația personală a antecesorului reclamantului la momentul condamnării, la perspectivele realiste pe care le ar fi avut dacă nu ar fi existat condamnarea abuzivă, la avantajele financiare de care acesta a beneficiat în baza Decretului-lege 118/1990, la durata pedepsei privative de libertate și perioada de timp scursă de la condamnare precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

Împotriva sentinței civile nr. 1618/PI din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamantul I.S.H., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Prin decizia civilă nr. 858/A din 5 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul I.S.H., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul I.S.H. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pen.: Dreptul dedus judecății trebuie analizat din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile poate fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de obținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Mai mult, prin aplicarea în litigiul a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțional s-ar încălca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate. Această interpretare este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp - tempus regit actum. Verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac analizându-se legalitatea și temeinicia unei soluții în raport cu legea în vigoare la data pronunțării hotărârii.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Înalta Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

In consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit art. 330/7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330/7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329-330/7 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330/7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Or, în cauză, reclamantul nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea decizieii recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești. Înalta Curte constată, totodată, că, deși prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu se circumscrie acestor cazuri de modificare a deciziei recurate, astfel încât instanța de recurs nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva dispozițiilor legale menționate.

In consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.S.H. împotriva deciziei nr. 858 A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.