ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 7347/30 din 16 decembrie 2009, reclamanta D.R.L.

l-a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al condamnării

tatălui D.Ș., conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să

dispună obligarea paratului la plata despăgubirilor morale de 400.000 euro, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1600/PI din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș,

a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, a fost admisă în

parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de

221.205,6 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

autorul său.

Tribunalul a reținut că reclamanta

legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, că este

fiica lui D.Ș., condamnat prin sentința penală nr. 1691/1949 de Tribunalul

Militar Timișoara la 3 ani închisoare corecționala, 3 ani interdicție

corecționala, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 59, 58 pct.

1-4 C. pen. și 4.000 lei amenda corecționala pentru delictul de uneltire

contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. IV C. pen.

S-a mai

reținut că situația autorului reclamantei se circumscrie ipotezei

particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care enumera expres

art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2

februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, însăși

denumirea infracțiunii comise, coroborată cu considerentele sentinței penale

(din care rezultă că autorul reclamantei urmărea alături de alte persoane

înlăturarea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că, în speță se

identifică o condamnare cu caracter politic expres prevăzută de legiuitor.

La cuantificarea despăgubirilor,

tribunalul s-a raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudența națională,

dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu

contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a

dovedit a fi moderată în acordarea daunelor morale, raportându-se la situația

concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a

fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării

unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată,

instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5

alin. (1) lit. a), respectiv, dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Instanța a reținut că nici petiționara și nici autorul său nu au

beneficiat de drepturile conferite de cele două acte normative. Față de cele

menționate, tribunalul a apreciat că suma de 221.205,6 lei reprezintă o

satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorul

reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta D.R.L. și pârâtul Statul Roman,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș.

Reclamanta D.R.L.

a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței civile apelate, în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Pârâtul Statul

Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a

sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Prin decizia

civilă nr. 494/A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă

a respins apelul declarat de

reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român și, rejudecând, a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Critica

reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu

motivarea că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai

există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării

speciale.

Referitor

la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are

drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală. In speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță.

Instanța

de apel a apreciat ca neîntemeiată susținerea că, anterior deciziei Curții

Constituționale, reclamanta ar fi avut un „bun", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către

norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituțională.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, reclamanta D.R.L., invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a

arătat următoarele:

Instanța

de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport

de norma în vigoare la data formulării acțiunii. Decizia Curții Constituționale

prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul

neretroactivității legii, precum și dispozițiile art. 147 din Constituția

României.

Aplicarea

deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în

privința unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul

constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 la această Convenție.

Recurenta mai susține că, prin

aplicarea deciziei de neconstituționalitate, se încalcă și prevederile art. 6

par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la procesul

echitabil, având în vedere totala incoerență legislativă manifestată la nivel

național, cât și lipsa unei practici judiciare unitare, ceea ce creează

încălcări sistematice ale dreptului său și al celorlalți reclamanți aflați în

situații similare.

Recurenta

susține că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile

internaționale, respectiv dispozițiile art. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 14 din

C.E.D.O. și ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid,

date fiind dispozițiile art. 20 din Constituția României. Instanțele de

judecată au obligația să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea

fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurenta susține că s-a încălcat art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și anume dreptul de proprietate al antecesorului său prin

deposedarea lui abuzivă de bunurile pe care le avea, cât și datorită faptului

că drepturile la reparație materială și morală din partea statului care a creat

prejudiciul, prin acțiuni ilicite, sunt la rândul lor drepturi patrimoniale

protejate de Convenția Europeană, Constituția României, Codul civil precum și

legislația internă.

Recurenta

mai arată că instanțele au ignorat temeiurile de drept invocate în acțiune

(Legea nr. 221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 998-999 C. civ.,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului), că ne aflăm în situația denegării de

dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. și că s-a creat o situație discriminatorie,

încălcându-se chiar dispoziția expresă a Curții Constituționale din Decizia nr.

186 din 18 noiembrie 1999.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio

critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează

- interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Argumentele

pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat

inexistența temeiului juridic invocat de reclamantă în susținerea cererii în

despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360,

pronunțate la 21 octombrie 2010.

În acest

context, susținerile recurentei relative la aplicarea Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a altor convenții internaționale menționate prin motivele

de recurs nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994; celelalte instrumente

internaționale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor),

fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a

acestora

în jurisdicția națională ori de sancționare a nerespectării lor, într-un

litigiu determinat.

Pentru

recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință

al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte

ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de

aspectele invocate prin cererea de recurs:

Prin

deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va

face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în

cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin urmare,

efectele deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă

că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în

ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl

explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul

funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i

le legitimează.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Prioritatea

de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art.

20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este

incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia

drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin

statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost

deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității

dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale,

fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor

internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte

concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal si

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

În considerentele acestei decizii,

înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

1 din Protocolul nr. 12, privind

dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu

emitentul actului este cel care

revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci

lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a

cărui menire

este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Atunci

când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare

a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația

de

dezavantaj sau de discriminare în care

recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea,

prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce

privește Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, aceasta

este un document politic internațional cu caracter de recomandare pentru

statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratat

internațional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern pe

temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele

internaționale.

Critica

recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de

drept (art. 998-999 C. civ., dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de

chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia

hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate

în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra

unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se

devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se

astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Critica

referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanța nu

a refuzat să soluționeze pricina, ci a pronunțat o soluție asupra apelului,

interpretând și aplicând dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Având în

vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de

apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 494/A din 08 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.