ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2846/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 7347/30 din 16 decembrie 2009, reclamanta D.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al condamnării tatălui D.Ș., conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să dispună obligarea paratului la plata despăgubirilor morale de 400.000 euro, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1600/PI din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 221.205,6 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său.

Tribunalul a reținut că reclamanta legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, că este fiica lui D.Ș., condamnat prin sentința penală nr. 1691/1949 de Tribunalul Militar Timișoara la 3 ani închisoare corecționala, 3 ani interdicție corecționala, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 59, 58 pct. 1-4 C. pen. și 4.000 lei amenda corecționala pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. IV C. pen.

S-a mai reținut că situația autorului reclamantei se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care enumera expres art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, însăși denumirea infracțiunii comise, coroborată cu considerentele sentinței penale (din care rezultă că autorul reclamantei urmărea alături de alte persoane înlăturarea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că, în speță se identifică o condamnare cu caracter politic expres prevăzută de legiuitor.

La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat la criteriile dezvoltate în jurisprudența națională, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea daunelor morale, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv, dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Instanța a reținut că nici petiționara și nici autorul său nu au beneficiat de drepturile conferite de cele două acte normative. Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 221.205,6 lei reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta D.R.L. și pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Reclamanta D.R.L. a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 494/A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român și, rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei. Critica reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale. Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârii judecătorești, întemeiată pe această dispoziție legală.

In speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță. Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanta ar fi avut un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituțională. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta D.R.L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele: Instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acțiunii.

Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii, precum și dispozițiile art. 147 din Constituția României. Aplicarea deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 la această Convenție.

Recurenta mai susține că, prin aplicarea deciziei de neconstituționalitate, se încalcă și prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la procesul echitabil, având în vedere totala incoerență legislativă manifestată la nivel național, cât și lipsa unei practici judiciare unitare, ceea ce creează încălcări sistematice ale dreptului său și al celorlalți reclamanți aflați în situații similare. Recurenta susține că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv dispozițiile art. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 14 din C.E.D.O. și ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, date fiind dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Instanțele de judecată au obligația să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Recurenta susține că s-a încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și anume dreptul de proprietate al antecesorului său prin deposedarea lui abuzivă de bunurile pe care le avea, cât și datorită faptului că drepturile la reparație materială și morală din partea statului care a creat prejudiciul, prin acțiuni ilicite, sunt la rândul lor drepturi patrimoniale protejate de Convenția Europeană, Constituția României, Codul civil precum și legislația internă.

Recurenta mai arată că instanțele au ignorat temeiurile de drept invocate în acțiune (Legea nr. 221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 998-999 C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului), că ne aflăm în situația denegării de dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. și că s-a creat o situație discriminatorie, încălcându-se chiar dispoziția expresă a Curții Constituționale din Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamantă în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010. În acest context, susținerile recurentei relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a altor convenții internaționale menționate prin motivele de recurs nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaționale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicția națională ori de sancționare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În ce privește Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, aceasta este un document politic internațional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratat internațional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Critica recurentei privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. Critica referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanța nu a refuzat să soluționeze pricina, ci a pronunțat o soluție asupra apelului, interpretând și aplicând dispozițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 494/A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.