ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3302/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3302/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub Dosar nr. 2919/30/2010 la data de 20 aprilie 2010,

reclamantele C.V. și T.O.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce o va

pronunța să oblige pârâtul la plata despăgubirilor în cuantum de 150.000 euro

(în echivalent în RON la data plății) pentru prejudiciul moral suferit de

antecesorul reclamantelor O.T.; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 2776 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

formulată de către reclamantele C.V. și T.O.M. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin a sa

reprezentantă în teritoriu - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a

obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 4.500 de euro în

echivalent RON la data efectivă a plății cu titlu de despăgubiri morale, și a

respins în rest pretențiile reclamate.

În justificarea

soluției, tribunalul a avut în vedere faptul că autorul petiționarelor - O.T.,

condamnat prin Sentința penală nr. 1444 din 16 septembrie 1949, pronunțată de

Tribunalul Militar Timișoara în Dosarele conexate nr. 1199/1949 și 1274/1949 la

un an închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională cu suspendarea

drepturilor pentru săvârșirea delictului de rebeliune contra autorității

prevăzută și pedepsită de art. 120 comb. cu art. 258, 259 și 260 C. pen. se

circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) lit. a) apartenent

Legii cu nr. 221/2009. Mai mult, însăși denumirea infracțiunii comise,

coroborată cu considerentele sentinței penale (din care rezultă cu

îndestulătoare evidență că autorul petiționarelor se împotrivea regimului

comunist) conduc indubitabil la concluzia că, în speță se identifică o

condamnare cu caracter politic în accepțiunea art. 1 alin. (1) și alin. (2)

lit. a) din actul normativ în discuție.

Ca și criterii

generale identificate de instanță (în completarea celor legale introduse prin

modificarea adusă Legii cu nr. 221/2009), în încercarea de a cuantifica

prejudiciul moral au fost avute în vedere cele referitoare la importanța

valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare

prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau

dreptul să circule), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic

(rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață

ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză),

gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Instanța a avut

astfel în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții

umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă,

dificultățile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând

stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură,

e adevărat, și descendenților.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de

legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat și la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României,

Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi

moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz,

dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest

titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de

ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5

alin. (1

1

), respectiv dacă petiționarii și/sau membrii familiei lor

a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999. În speță, autorul petiționarelor a beneficiat de

dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Pe cale de

consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantelor și a acordat

acestora suma de 4.500 de euro cu titlu de daune morale în calitate de

descendente de gradul I după autorul lor - condamnat politic.

Prin Decizia civilă

nr. 741 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantele C.V. și T.O.M.; a admis apelul declarat de

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Timiș, în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în sensul

că a respins acțiunea formulată de reclamantele C.V. și T.O.M.

Pentru a se pronunța

în acest sens instanța de apel a luat în discuție ca motiv de apel de ordine

publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect

general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii

nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și

mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

S-a reținut, în

concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor

în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva

excepție.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus

din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv:

Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări

ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin

art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă

și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile

în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse

dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de

neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se

aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din

constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora

care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, s-a reținut,

cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege

sau ordonanță că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în

privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat

raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta

trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele

viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația

juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală -

ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte

elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau

prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra

dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură

necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima

ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în

cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamantele o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

S-a constatat că

reclamantele nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un

„bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care

trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau

executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel

[

art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

]

.

În consecință

instanța a reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului în

cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai

devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată

anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la

suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea

efectelor sale

[

art. 147 alin. (1)

din Constituție

]

- datorită

caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la

tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.V. și T.O.M. pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții au arătat, în esență, că decizia recurată

este dată cu interpretarea greșită a legii față de împrejurarea că aceștia se

află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță,

într-un litigiu declanșat înaintea intervenirii deciziei Curții

Constituționale, motiv pentru care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile

legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând

retroactiva, fără a afecta garantarea art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța

națională.

Solicită așadar,

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului reclamanților și respingerii apelului pârâtului cu consecința

admiterii în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 12 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate, astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.V. și T.O.M. împotriva Deciziei

nr. 741 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS