ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 150 din 08 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanții R.J. și L.(R.)M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a schimbat sentința și a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 2674 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții L.(R)M. și R.J. și a obligat pârâtul Statul Român să le plătească acestora suma de 4500 Euro prin echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele: Autorul petiționarilor - R.I., condamnat prin sentința penală nr. 530 din 22 martie 1951 a Tribunalului Militar Timișoara la o pedeapsă de 12 ani de muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de înaltă trădare prevăzută și pedepsită de art. 191 alin. (1) comb. cu art. 190 pct. 3 C. pen., se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) lit. a) aparținând Legii cu nr. 221/2009. Mai mult, însăși denumirea infracțiunii comise, coroborată cu considerentele sentinței penale (din care rezultă cu îndestulătoare evidență că autorul petiționarelor se împotrivea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că în speță se identifică o condamnare cu caracter politic, în accepția art. 1 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din actul normativ în discuție.

Reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării, consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării și gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Instanța a avut totodată în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă, dificultățile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, și descendenților. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1) ind.1, respectiv dacă petiționarii și/sau membrii familiei lor au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță, mama petiționarilor a beneficiat de dispozițiile Decretul-lege nr. 118/1990 De aceea, tribunalul a acordat suma de 4.500 de Euro cu titlu de daune morale în calitate de descendenți de gradul I după autorul lor - condamnat politic. Cu privire la apelurile formulate în cauză de ambele părți, instanța a reținut următoarele: Solicitarea apelanților reclamanți de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru omisiunea examinării și pronunțării asupra petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui lor.

Aceasta datorită faptului că, pe de o parte, constatarea împrejurării menționate nu este scopul însuși al acțiunii ci o premisă a admisibilității ei iar, pe de altă parte că, în fapt, în cauza de față, stabilind în sarcina instituției pârâte o obligație de plată a despăgubirilor, instanța de fond a constatat implicit și caracterul politic al condamnării autorului reclamanților fără de care o astfel de soluție nu putea fi pronunțată. Aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 la cauza dedusă judecății a fost făcută conform normelor edictate de legiuitor și nu datorită unor erori de interpretare a ei. Este adevărat, astfel cum susțin apelanții, că O.U.G.

nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională, dar tot la fel de adevărat este și faptul că însuși temeiul inițial expres al acțiunii lor – respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 – a fost și el declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a aceleiași Curți, schimbare în raport de care acțiunea reclamanților nu poate fi admisă nici în privința petitului principal, nici în privința petitului accesoriu privind cheltuielile de judecată. Curtea a luat în discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

Această decizie are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ.). Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia). Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive: Sunt moștenitorii defunctului lor tată, R.I., decedat la data de 10 mai 1975 în localitatea Ciacova din jud. Timiș, care a fost arestat și condamnat de către regimul comunist la 12 ani de muncă silnică, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de înaltă trădare, prin sentința penală nr. 530 din 22 martie 1951 a Tribunalului Militar Timișoara. Este neîntemeiată susținerea instanței de apel, potrivit căreia constatarea caracterului politic nu este scopul acțiunii, ci doar o premisă a admisibilității acesteia, deoarece scopul acestei acțiuni este chiar constatarea caracterului politic al condamnării tatălui nostru.

Doar în urma analizării și constatării caracterului politic al condamnării, se poate prefigura dreptul lor de a pretinde și obține daunele prevăzute de Legea nr. 221/2009. Instanța era obligată să constate acest caracter prin dispozitivul hotărârii. Nu este întemeiată nici motivarea instanței de apel potrivit căreia acțiunea subsemnaților nu este în acord cu dispozițiile și practica CEDO, în sensul că nu au avut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun” pe care să-1 prezerve sau să-1 confirme prin declanșarea procesului. Dimpotrivă, potrivit Convenției și practicii CEDO, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, li s-a născut o speranță legitimă că vor putea obține drepturile care le-au fost acordate de această lege.

Unul dintre motivele de apel invocate, pe care instanța de apel nu 1-a examinat, se referă la cheltuielile de judecată solicitate și respinse de prima instanța de judecată, pe motiv că pârâtul nu are nicio culpă în promovarea demersului judiciar. Or, această argumentație a instanței este neîntemeiată, deoarece nu li se poate imputat lor vreo culpă în promovarea acțiunii, ci Statului Român care a emis o lege care, ulterior, a fost declarată neconstituțională. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele. Instanța de apel a considerat că prin modul de soluționare dispus de prima instanță, aceasta a reținut în mod implicit și caracterul politic al condamnării autorului lor.

Această soluție s-ar fi justificat în măsura în care instanța de apel ar fi menținut sentința primei instanțe. Or, în condițiile în care s-a făcut aplicarea deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și s-au înlăturat despăgubirile morale acordate de prima instanță, instanța de apel trebuia să aibă în vedere cererea de constatare a caracterului politic al condamnării, cerere care nu era afectată de deciziile Curții Constituționale. În aceste condiții și cum prin cererea de apel formulată de către pârât s-au formulat critici numai în ceea ce privește daunele morale acordate, intrând în puterea lucrului judecat dezlegarea instanței cu privire la caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, urmează ca instanța de recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. să dispună în consecință.

Modul de dispunere al instanței de apel cu privire la daunele morale este corect, reflectând deciziile Curții Constituționale aplicate și decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente, față de cele invocate prin cererea de recurs: Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. Cererea de cheltuieli de judecată este însă fondată față de modul de dispunere în cauză în soluționarea prezentului recurs, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 296 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții L.(R)M. și R.J. împotriva deciziei civile nr. 150 din 08 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că: Admite și apelul declarat de reclamanții L.(R)M. și R.J. împotriva sentinței civile nr. 2674/PI din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Constată caracterul politic al condamnării autorului reclamanților R.I. prin sentința penală nr. 530 din 22 martie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara. Obligă pe pârât la plata sumei 1215 lei cheltuieli de judecată din dosarele de fond și de apel către reclamanți. Menține dispozițiile deciziei referitoare la admiterea celuilalt apel și respingerea cererii în despăgubiri.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.