ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 627/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 150

din 08 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul

declarat de reclamanții R.J. și L.(R.)M.; a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, a schimbat sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2674 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții L.(R)M. și R.J. și a obligat pârâtul

Statul Român să le plătească acestora suma de 4500 Euro prin echivalent în lei

la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Autorul petiționarilor

- R.I., condamnat prin sentința penală nr. 530 din 22 martie 1951 a

Tribunalului Militar Timișoara la o pedeapsă de 12 ani de muncă silnică pentru

săvârșirea infracțiunii de crimă de înaltă trădare prevăzută și pedepsită de

art. 191 alin. (1) comb. cu art. 190 pct. 3 C. pen., se circumscrie ipotezei

particularizate de art. 1 alin. (2) lit. a) aparținând Legii cu nr. 221/2009.

Mai mult, însăși denumirea infracțiunii comise, coroborată cu considerentele

sentinței penale (din care rezultă cu îndestulătoare evidență că autorul petiționarelor

se împotrivea regimului comunist) conduc indubitabil la concluzia că în speță

se identifică o condamnare cu caracter politic, în accepția art. 1 alin. (1) și

alin. (2) lit. a) din actul normativ în discuție.

Reparația prejudiciului

trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul

nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor

într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții

de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile

generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste

prejudicii morale, s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate

și măsura lezării, consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, intensitatea

percepției consecințelor vătămării și gradul în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială. Instanța a avut totodată în vedere toate

acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile

familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei

pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării

vechilor ocupații, după întoarcerea acasă, dificultățile percepute în

încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu

caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, și descendenților.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin.

(1) ind.1, respectiv dacă petiționarii și/sau membrii familiei lor au

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță, mama petiționarilor a beneficiat de dispozițiile Decretul-lege

nr. 118/1990

De aceea, tribunalul a

acordat suma de 4.500 de Euro cu titlu de daune morale în calitate de descendenți

de gradul I după autorul lor - condamnat politic.

Cu privire la apelurile

formulate în cauză de ambele părți, instanța a reținut următoarele:

Solicitarea apelanților

reclamanți de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru

omisiunea examinării și pronunțării asupra petitului privind constatarea

caracterului politic al condamnării tatălui lor.

Aceasta datorită faptului că,

pe de o parte, constatarea împrejurării menționate nu este scopul însuși al acțiunii

ci o premisă a admisibilității

ei

iar,

pe de

altă parte că, în fapt,

în cauza de

față, stabilind

în

sarcina instituției pârâte o

obligație

de

plată a

despăgubirilor, instanța

de

fond a constatat implicit

și

caracterul politic al

condamnării autorului reclamanților fără

de

care o astfel

de

soluție nu putea

fi

pronunțată.

Aplicarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 62/2010 la cauza dedusă judecății a fost făcută conform normelor

edictate de legiuitor și nu datorită unor erori de interpretare a ei.

Este adevărat, astfel

cum susțin apelanții, că O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională,

dar tot la fel de adevărat este și faptul că însuși temeiul inițial expres al

acțiunii lor – respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 – a fost

și el declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

aceleiași Curți, schimbare în raport de care acțiunea reclamanților nu poate fi

admisă nici în privința petitului principal, nici în privința petitului

accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Curtea a luat în

discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale,

art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al

acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de

legiuitor la momentul adoptării legii.

Această decizie are,

de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită,

un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Reclamanții nu aveau,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve

sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai

devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat),

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare

la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van

der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko

contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra

Polonia).

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării

apelului, ori decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost pronunțată și publicată anterior acestui moment.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:

Sunt moștenitorii

defunctului lor tată, R.I., decedat la data de 10 mai 1975 în localitatea

Ciacova din jud. Timiș, care a fost arestat și condamnat de către regimul

comunist la 12 ani de muncă silnică, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de

înaltă trădare, prin sentința penală nr. 530 din 22 martie 1951 a Tribunalului

Militar Timișoara.

Este neîntemeiată susținerea

instanței de apel, potrivit căreia constatarea caracterului politic nu este

scopul acțiunii, ci doar o premisă a admisibilității acesteia, deoarece scopul

acestei acțiuni este chiar constatarea caracterului politic al condamnării

tatălui nostru. Doar în urma analizării și constatării caracterului politic al

condamnării, se poate prefigura dreptul lor de a pretinde și obține daunele

prevăzute de Legea nr. 221/2009. Instanța era obligată să constate acest

caracter prin dispozitivul hotărârii.

Nu este întemeiată

nici motivarea instanței de apel potrivit căreia acțiunea subsemnaților nu este

în acord cu dispozițiile și practica CEDO, în sensul că nu au avut la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 un „bun” pe care să-1 prezerve sau

să-1 confirme prin declanșarea procesului. Dimpotrivă, potrivit Convenției și

practicii CEDO, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, li s-a născut o

speranță legitimă că vor putea obține drepturile care le-au fost acordate de

această lege.

Unul dintre motivele

de apel invocate, pe care instanța de apel nu 1-a examinat, se referă la

cheltuielile de judecată solicitate și respinse de prima instanța de judecată,

pe motiv că pârâtul nu are nicio culpă în promovarea demersului judiciar. Or,

această argumentație a instanței este neîntemeiată, deoarece nu li se poate imputat

lor vreo culpă în promovarea acțiunii, ci Statului Român care a emis o lege

care, ulterior, a fost declarată neconstituțională.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.

Instanța de apel a

considerat că prin modul de soluționare dispus de prima instanță, aceasta a reținut

în mod implicit și caracterul politic al condamnării autorului lor. Această

soluție s-ar fi justificat în măsura în care instanța de apel ar fi menținut

sentința primei instanțe. Or, în condițiile în care s-a făcut aplicarea

deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și s-au înlăturat despăgubirile morale

acordate de prima instanță, instanța de apel trebuia să aibă în vedere cererea

de constatare a caracterului politic al condamnării, cerere care nu era

afectată de deciziile Curții Constituționale.

În aceste condiții și

cum prin cererea de apel formulată de către pârât s-au formulat critici numai

în ceea ce privește daunele morale acordate, intrând în puterea lucrului

judecat dezlegarea instanței cu privire la caracterul politic al condamnării

autorului reclamanților, urmează ca instanța de recurs, cu aplicarea art. 304

pct. 9 C. proc. civ. să dispună în consecință.

Modul de dispunere al

instanței de apel cu privire la daunele morale este corect, reflectând

deciziile Curții Constituționale aplicate și decizia în interesul legii nr.

12/2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a

statuat că, urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente, față de cele

invocate prin cererea de recurs:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin.

(4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în

Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Noțiunea de

"bunuri", potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin "o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui

drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă

la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

Cererea de cheltuieli

de judecată este însă fondată față de modul de dispunere în cauză în soluționarea

prezentului recurs, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a

dispozițiilor art. 296 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții

L.(R)M. și R.J.

împotriva deciziei

civile nr. 150 din 08 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia, în sensul că:

Admite și apelul

declarat de reclamanții

L.(R)M. și R.J.

împotriva sentinței civile nr. 2674/PI din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Constată caracterul

politic al condamnării autorului reclamanților R.I. prin sentința penală nr. 530

din 22 martie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

Obligă pe pârât la

plata sumei 1215 lei cheltuieli de judecată din dosarele de fond și de apel

către reclamanți.

Menține dispozițiile

deciziei referitoare la admiterea celuilalt apel și respingerea cererii în

despăgubiri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.