ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3805/2012

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin

sentința nr. 2408/PI din 30 septembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantele K.L. și K.N. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Timiș.

A obligat pârâtul la plata către reclamante a daunelor

morale, astfel: 4.000 euro, în calitate de descendente de gradul I după tatăl lor,

condamnat politic conform sentinței penale nr. 1445/1949 a Tribunalului Militar

Timișoara; la 3.000 euro, în aceeași calitate pentru măsura deportării suferită

de același autor; la 2.000 euro, în calitate de descendente de gradul II pentru

măsura administrativă a deportării suferită de autoarea K.B. și a respins, în rest,

pretențiile reclamate.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că

autorul reclamantelor, K.G. a fost condamnat, atât în baza sentinței penale nr.

1445/1949 a Tribunalului Militar Timișoara (pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate

la înaltă trădare, prev. de art. 190 pct. 1 și 2 C. pen. la o pedeapsă de 8 ani

muncă silnică), cât și prin sentința penală nr. 60 din 21 ianuarie 1954 a Tribunalului

Militar Teritorial Timișoara (pentru săvârșirea infracțiunii de fals în acte publice

prev. de art. 401 C. pen., la un an închisoare și amendă de 4.000 RON), ulterior

celor două pedepse contopite.

Acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, la 22

decembrie 2009 a fost motivată în drept conform art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri reclamantele

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a hotărârii

tribunalului, reclamantele, în sensul admiterii acțiunii în totalitate, iar pârâtul,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Reclamantele K.L. (în calitate de soție a defunctului)

și K.N. (fiică a defunctului) au formulat motive de apel, în cuprinsul cărora au

invocat critici sub aspectul greșitei cuantificări a daunelor morale, arătând că

instanța de fond nu a avut în vedere gravitatea încălcărilor constatate și reținute

corect în starea de fapt, respectiv condamnarea la 8 ani de muncă silnică, urmată

apoi de deportarea în Câmpia Bărăganului a lui K.G., care s-a alăturat familiei

din care făcea parte, confiscarea întregii averi și privațiunile la care a fost

supus acesta.

Prin apelul declarat, pârâtul a arătat că este aplicabilă

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 publicată

în M. Of. nr. 761/15.11. 2010, astfel că instanța nu mai poate acorda în acest caz

vreo sumă de bani, cu titlu de daune morale.

Se invocă astfel prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție,

potrivit cu care dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin decizia nr. 781 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinței

civile nr. 2408/PI din 30 septembrie  2010 a Tribunalului Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantele

K.L. și K.N. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut, în esență, că în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege

sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În

conformitate

cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „dispozițiile din legile (...)

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile

de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

(...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Curtea a reținut însă că la data soluționării apelului,

Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 2010 era deja publicată în M. Of., iar

termenul de 45 zile, anterior menționat era, de asemenea, împlinit, fără a avea

loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

astfel că, instanța de apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii

definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație

„morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada

comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții

împotriva Germaniei, Hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică

de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției

de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

s-a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

În

consecință,

s-a reținut că aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat, cât și în cuprinsul dispozițiilor

art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împotriva deciziei nr. 781 din 19 aprilie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs reclamantele K.L. și K.N. invocând

lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele-reclamante au solicitat modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului acestora și respingerii apelului declarat

de pârât, deoarece decizia instanței de apel este nelegală, sub următoarele aspecte:

Astfel, acestea arată că, în privința proceselor deja

declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale,

aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția

României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății

încă.

În

dezvoltarea

criticilor lor, reclamantele susțin că a considera că efectele deciziilor Curții

Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii

acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia

la o instanță judecătorească.

Recurentele-reclamante mai susțin că instanța de apel

a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora,

dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor

abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă

în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentele-reclamante consideră că decizia Curții

Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale.

Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenția

Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor

Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de

șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru

persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea

incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea

pe care au formulat-o reclamantele, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea

fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamante este nefondat și urmează

a fi respins pentru considerentele ce succed:

Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale

asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării

prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat

că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

În

motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern,

cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile

juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009

- cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului,

căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu mai există și nici

nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară),

în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică

al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie

a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe

care reclamantele și-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere

unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție

de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse,

nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui

prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat au susținut

reclamantele.

Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că

în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

de reclamante, ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamante, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același

Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele

K.L. și K.N. împotriva deciziei nr. 781 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.