ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 487/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 7 aprilie 2010 reclamantul B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului, să fie obligat pârâtul la plata daunelor materiale și a daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2496 din 05 octombrie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârât, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.P. și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească suma de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

S-a respins cererea reconvențională formulată de pârât pentru încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a fost deportat aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951-1955, măsura ce a fost dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin hotărârea din anul 1990 s-a stabilit pentru reclamant dreptul la indemnizația lunară de 956 ROL, în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Tribunalul a constatat că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. Tribunalul a apreciat că suma de 4.000 euro asigură reclamantului repararea justă și integrală a prejudiciului. Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a constatat că, rațiunea Legii nr. 221/2009 este de a repara în plus, deci integral, prejudiciile produse de statul român față de ceea ce s-a acordat deja prin actele normative anterioare, astfel încât legea specială nu conține prevederi în sensul solicitat de pârât . Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părți, pe cuantumul daunelor morale acordate. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 144 din 8 februarie 2011 a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile CEDO. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamantul nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 CEDO. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.P. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Recurentul susține că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională data cererii introductive.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care reclamantul tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, părțile punând concluzii pe acest aspect de ordine publică la termenul de judecată din 27 ianuarie 2012. Astfel, prin această decizie s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 144 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.