ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 487/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

La data de 7 aprilie 2010 reclamantul B.P. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca

prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii

administrative luate împotriva reclamantului, să fie obligat pârâtul la plata

daunelor materiale și a daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2496 din 05 octombrie

2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârât,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.P. și a obligat pârâtul

Statul Român să-i plătească suma de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru

daune morale.

S-a respins cererea reconvențională

formulată de pârât pentru încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute

de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere faptul că reclamantul a fost deportat aproximativ 5 ani de zile,

în perioada 1951-1955, măsura ce a fost dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin hotărârea din anul 1990 s-a

stabilit pentru reclamant dreptul la indemnizația lunară de 956 ROL, în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a constatat că

reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

motiv pentru care a admis acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Tribunalul a apreciat că suma de

4.000 euro asigură reclamantului repararea justă și integrală a prejudiciului.

Cu privire la cererea

reconvențională, tribunalul a constatat că, rațiunea Legii nr. 221/2009 este de

a repara în plus, deci integral, prejudiciile produse de statul român față de

ceea ce s-a acordat deja prin actele normative anterioare, astfel încât legea

specială nu conține prevederi în sensul solicitat de pârât

.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părți, pe cuantumul

daunelor morale acordate.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 144 din 8 februarie 2011 a respins

apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și, pe fond, a respins acțiunea

reclamantului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării

ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al

constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile CEDO.

Curtea a reținut că, la

data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamantul nu

deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 CEDO.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.P. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Recurentul susține că aplicarea

deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale

ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională data cererii

introductive.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare

la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a

fost supus în perioada comunistă, prin care reclamantul tinde să demonstreze

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul

care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al

cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a

reținut instanța de apel.

Problema de drept care

se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu

îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, părțile punând concluzii pe

acest aspect de ordine publică la termenul de judecată din 27 ianuarie 2012.

Astfel, prin această decizie s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, în mod legal curtea de

apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că,

nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 144 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2012.