ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3205/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3205/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 1916/30/2010 la data de 17 martie 2010, reclamantul

P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1, alin. (2) lit. a),

art. 5, pct. 1, lit. a) din Legea nr. 221/2009 și să se dispună obligarea

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 450.000 euro, ori echivalentul în

RON, la cursul B.N.R. RON/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul tată al reclamantului prin

condamnare.

Prin Sentința civilă

nr. 2032 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei

calității procesuale active invocată de pârât.

A fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamantul P.D., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a

sumei de 1.500 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, fiind

respinse restul pretențiilor până la suma de 450.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul este fiul lui P.D.C., condamnat la

pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică prin Sentința nr.

560 din 29 martie 1951 a Tribunalului Militar Timișoara, pentru infracțiunea de

înaltă trădare, incriminată de art. 191 alin. (1) C. pen. Din această pedeapsă

tatăl reclamantului a executat 5 ani și 5 luni, începând executarea pedepsei la

data de 11 august 1950 și fiind eliberat la data de 17 decembrie 1955 în baza

biletului de eliberare nr. X/1955 a Penitenciarului Pitești.

Tribunalul a

constatat că autorul reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea a fost admisă în

conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, așa cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

condamnare, instanța a avut în vedere durata pedepsei aplicate, perioada

executată, durerile psihice suferite de cel în cauză determinate de măsurile

respective, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate

de reclamant în acțiunea introductivă.

În același timp,

instanța a avut în vedere indemnizația acordată autorului reclamantului în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

În acest context,

tribunalul a apreciat că suma de 1.500 euro în echivalent RON la cursul B.N.R.

la data plății, asigură reclamantului repararea justă și integrală a

prejudiciului.

Prin Decizia nr.

712/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul reclamantului și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și, rejudecând, a fost schimbată în tot hotărârea

atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P.D.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără

ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un

„bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

Instanța de apel a

reținut că, în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza

aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită

să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii

atacate.

De asemenea, s-a

arătat că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din

art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou

motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după

ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o

dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.D., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală, deoarece Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu

sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii,

ci este aplicabilă doar acțiunilor introduse după data pronunțării sale.

Astfel, întrucât la

data pronunțării deciziei Curții Constituționale avea o sentință prin care i se

acordaseră daune morale de 1.500 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit în urma condamnării politice a tatălui său, recurentul a

susținut că avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a mai

arătat că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului,

invocând în acest sens principiul neretroactivității legii și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, a susținut

că, dacă s-ar proceda altfel, ar fi încălcat principiul consacrat de art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la nediscriminare

și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Recurentul a mai

invocat și principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil,

astfel cum este reglementată prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de Decizia în interesul Legii nr.

12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva Deciziei nr. 712/A

din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS