ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3201/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3201/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1330/PI din 26 mai

2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul nr.

7351/30/2009, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul S.L., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent

în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate

reclamantului, fiind respinsă acțiunea în rest.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a învestit instanța de judecată

cu acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru

suferințele îndurate personal, efect al condamnării sale prin Sentința penală

nr. 348 din 29 aprilie 1954 a Tribunalului Militar București, în baza art. 190

alin. (1) C. pen. combinat cu art. 8 din Decretul nr. 199/1950, la 16 ani muncă

silnică și 6 ani degradare civică.

Tribunalul a

constatat, în lumina stării de fapt dovedite, că reclamantul legitimează

calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, fiind, fără dubiu, una și aceeași persoană cu cea supusă

condamnării supra evidențiate în perioada de referință a Legii nr. 221/2009.

Având în vedere

prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 conform cărora „constituie

de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele

prevăzute în art. 190 C. pen. din 1936" și „Decretul nr. 199/1950",

tribunalul a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se

grefează întocmai pe ipoteza de text, el fiind supus în baza art. 190 C. pen.

și Decretului nr. 199/1950, unei condamnări, ce se încadrează noțiunii de condamnare

de drept în accepția normei enunțate, împrejurare ce îi legitimează calitatea

de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Cum, dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri

morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a

reținut că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel că solicitarea în

acest sens a reclamantului este întemeiată.

În raport de

criteriile generale privind cuantificarea prejudiciilor morale, de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu

contra României, Sabău și Pîrcălab contra României) și având în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv dacă reclamantul a beneficiat sau nu

de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

tribunalul a constatat că, în speță, reclamantul a beneficiat de drepturile

conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, pentru perioada 08 august 1953 - 18

iunie 1956, cât s-a aflat în detenție și a apreciat că suma de 50.000 de euro

pentru suferința cauzată reclamantului prin privarea sa de libertate și atingerile

aduse valorilor strâns legate de persoană, cum și stigmatul purtat mai apoi

toată viața, după eliberare, reprezintă o satisfacție rezonabilă și

proporțională cu prejudiciul moral suferit personal,

Prin Decizia nr.

685/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul declarat de apelanții S.M., S.I.E. și S.B., în calitate de

moștenitori ai reclamantului S.L. (decedat) și au fost admise apelurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței

primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea

civilă formulată de reclamantul S.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

[

prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992

]

, potrivit cărora

„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-a

reținut că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale

[

art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009

]

cu dispozițiile

Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea

ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca

normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea de Apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

S-a reținut că

această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în

vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei

situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta

pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei

hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.M., S.l.E. și S.B. -

moștenitorii reclamantului S.L. (decedat), indicând dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată referitor la

acordarea de despăgubiri

morale.

Astfel, recurenții au

susținut că instanța de apel, în mod greșit, a respins solicitarea de acordare

a despăgubirilor morale și că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor

constituționale cuprinse în

art. 20.

Totodată, recurenții

au considerat că decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit

prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, fapt ce impune aplicarea de către instanță a prevederilor Convenției.

Recurenții au arătat

că, prin neacordarea despăgubirilor pentru daunele morale pe motiv că temeiul

juridic al cererii a fost declarat neconstituțional, s-ar încălca principiul

constituțional al egalității de tratament în fața legii și s-ar crea situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De asemenea,

recurenții au susținut că, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe

acest text de lege sunt admisibile și în virtutea art. 998 - 999 C. civ.

Recurenții au

apreciat și că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă

cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării

sale, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată în

temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune,

astfel că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul

neretroactivității.

Pe de altă parte,

recurenții au arătat că nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin

aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a

prejudiciului moral, în raport de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de decizia în interesul Legii nr.

12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, se

constată că, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu au fost formulate critici care să permită încadrarea în acest motiv de

nelegalitate.

Contrar susținerilor

recurenților, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat

într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și

funcțiile bine definite.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții.

Totodată, se constată

că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva

art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că,

dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții,

având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat

pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care

reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare de instanțele anterioare -, analizarea

pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu

schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi".

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M., S.l.E. și S.B. împotriva

Deciziei nr. 685/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS