ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4839/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4839/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată

înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 16 noiembrie 2009 reclamantul V.V.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - DGFP Timiș constatarea caracterului politic al condamnării

pronunțate cu privire la tatăl său V.A. de către Tribunalul Militar Cluj în

Dosarul nr. 617/1951 prin Sentința nr. 761/1951; pârâtul să fie obligat la

plata sumei de 772.200 RON prejudiciu moral.

În drept a invocat

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a), art. 1 alin. (3) și alin. (4),

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1879 din 15 iulie 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a

tatălui reclamantului la 6 ani de muncă silnică și 3 ani de degradare civică,

respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului a fost condamnat

prin Sentința penală nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar

Cluj, la 6 ani de muncă silnică și 3 ani de degradare civică, în baza art. 209

C. pen. în vigoare la acea dată.

S-a reținut că

reclamantul se încadrează la art. 1 alin. (2) raportat la art. 5 alin. (1) și

art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă, ca moștenitor de gradul I

al victimei condamnării politice.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

condamnare, tribunalul a avut în vedere durata condamnării, perioada executată

efectiv, durerile psihice suferite de cel în cauză, determinate de măsurile

restrictive, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate

de reclamant în acțiunea introductivă precum și afectarea posibilității de a

contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Timiș, care a

susținut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr.

221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit

condamnări politice, nu și la urmașii acestora, astfel că acest regim reparator

nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada existenței unui

certificat de moștenitor. S-a mai susținut că trebuie făcută dovada

caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009,

pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Se impune obligarea

reclamantului la returnarea tuturor sumelor încasate în baza dispozițiilor

Decretului-lege nr. 118/1990.

În sfârșit,

apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum

disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea

prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte

un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Prin Decizia nr. 983A

din 23 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul

pârâtului, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența CEDO că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională

a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici de arată

în legătură cu aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii, era omnes și au putere numai pentru

viitor; o altă interpretare ar fi în contradicție cu art. 6 (dreptul la un

proces echitabil) și art. 14 (dreptul la nediscriminare) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea acestei

decizii contravine practicii CEDO și principiului egalității în fața legii

consfințit de art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Aplicarea acestei

decizii corespunde cu intervenția legislativului în timpul procedurii juridice.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Sub aspectul

criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea că, dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au

fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării

în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul V.V. împotriva Deciziei nr. 983/A din 23 iunie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM