ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4839/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 16 noiembrie 2009 reclamantul V.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGFP Timiș constatarea caracterului politic al condamnării pronunțate cu privire la tatăl său V.A. de către Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 617/1951 prin Sentința nr. 761/1951; pârâtul să fie obligat la plata sumei de 772.200 RON prejudiciu moral. În drept a invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) lit. a), art. 1 alin. (3) și alin. (4), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1879 din 15 iulie 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui reclamantului la 6 ani de muncă silnică și 3 ani de degradare civică, respingând restul pretențiilor. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului a fost condamnat prin Sentința penală nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, la 6 ani de muncă silnică și 3 ani de degradare civică, în baza art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată. S-a reținut că reclamantul se încadrează la art. 1 alin. (2) raportat la art. 5 alin. (1) și art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă, ca moștenitor de gradul I al victimei condamnării politice.

La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin condamnare, tribunalul a avut în vedere durata condamnării, perioada executată efectiv, durerile psihice suferite de cel în cauză, determinate de măsurile restrictive, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamant în acțiunea introductivă precum și afectarea posibilității de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Timiș, care a susținut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, nu și la urmașii acestora, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat și persoanelor care nu au făcut dovada existenței unui certificat de moștenitor.

S-a mai susținut că trebuie făcută dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Se impune obligarea reclamantului la returnarea tuturor sumelor încasate în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990. În sfârșit, apelantul-pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză. Prin Decizia nr. 983A din 23 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența CEDO că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici de arată în legătură cu aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, era omnes și au putere numai pentru viitor; o altă interpretare ar fi în contradicție cu art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 14 (dreptul la nediscriminare) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea acestei decizii contravine practicii CEDO și principiului egalității în fața legii consfințit de art. 16 alin. (1) din Constituția României. Aplicarea acestei decizii corespunde cu intervenția legislativului în timpul procedurii juridice. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea că, dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.V. împotriva Deciziei nr. 983/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM