ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3300/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3300/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Teleorman, secția civilă, prin

Sentința civilă nr. nr. 256 din 15 noiembrie 2010, a admis acțiunea formulată

de reclamanții N.I. și P.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Teleorman, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să

plătească reclamanților suma de 5.000 euro echivalent în RON la data plății,

reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În cauză au fost

administrate probatorii: sentința de condamnare, declarații martori, alte

înscrisuri.

Din examinarea

acestora, tribunalul a constatat că reclamanții sunt moștenitori de gradul I ai

lui P.N., care a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale, pedeapsă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., aceasta constituind de

drept o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009.

Prin condamnarea

suferită de autorul lor, reclamanților li s-au încălcat drepturile fundamentale

ale omului și le-au fost aduse atingere valorilor ce definesc personalitatea

umană, existența fizică, sănătatea și integritatea, cinstea, demnitatea,

onoarea ca urmare a restrângerii posibilităților de a se bucura de viață și de

a avea parte de satisfacții materiale și spirituale pe care tatăl lor le-ar fi

putut acorda.

Toate acestea,

presupun fără echivoc dreptul la reparații constând în daune morale, pe care

tribunalul le-a apreciat la 5.000 euro, având în vedere art. 5 lit. a) pct. 2

din Legea nr. 221/2009, care prevede acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de 5.000 euro pentru

soția/soțul și descendenții de gradul I.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 399 din 12 aprilie

2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Teleorman, împotriva Sentinței civile nr. 256 din 15

noiembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți

N.I. și P.M., și pe cale de consecință: a admis apelul formulat de

apelanții-reclamanți N.I. și P.M., împotriva aceleiași sentințe civile; a

schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: pârâtul a fost obligat

să plătească reclamanților suma de 80.000 euro, echivalentul în RON la data

plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Autorul

reclamanților, P.N., a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică prin Decizia

nr. 97 din 07 iulie 1955 a Tribunalului Suprem al R.P.R., Colegiul Militar. A

fost arestat la data de 22 august 1954 și a murit în Penitenciarul Văcărești la

data de 20 octombrie 1962.

În raport de durata

detenției (8 ani și două luni), precum și față de împrejurarea că cel condamnat

a decedat în închisoare, Curtea a considerat că suma de 5.000 euro acordată

fiilor, cu titlu de daune morale, este insuficientă. Condamnarea autorului

reclamanților și executarea pedepsei în condițiile deja cunoscute ale

penitenciarelor din timpul regimului comunist i-au produs acestuia suferințe

morale și fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea și sănătatea

fizică. La stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a avut în vedere că

suferința îndurată de tatăl reclamanților a fost cu atât mai mare, în

condițiile în care și-a aflat sfârșitul pe patul închisorii, fără a mai avea

șansa de a-și revedea familia.

Consecințele

condamnării s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei, care au avut de suferit

datorită pierderii sprijinului material și moral al tatălui, dar și sub

aspectul imaginii și poziției în societate. În acest sens, martorii audiați la

prima instanță (C.C. și C.I.) au arătat că reclamanții au fost împiedicați de

organele statului și datorită situației financiare precare să urmeze studiile

potrivit capacității lor, fiind catalogați ca „dușmani ai poporului”. Casa în

care locuiseră și terenul agricol au fost confiscate, fiind tolerați să

locuiască într-o încăpere și să-și câștige existența din munca în agricultură

la diferite persoane sau la C.A.P.

În raport de starea

de fapt reținută, Curtea a apreciat fondată critica formulată de apelanții

reclamanți, respectiv, nefondată critica pârâtului, privind întinderea

despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în

raport de argumentele de mai sus, va dispune obligarea pârâtului la despăgubiri

în cuantum de 80.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune

morale. La stabilirea acestei sume, Curtea a avut în vedere și împrejurarea că

soția celui condamnat, P.G. (în prezent decedată), a beneficiat de dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia s-a emis Hotărârea nr. 202/1993

privind indemnizația în cuantum de 10.000 RON lunar.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs: Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman și

reclamanții: N.I. și P.M.

I. Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Teleorman, critică decizia atacată, ca fiind nelegală și netemeinică, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Decizia instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1), precum și dispozițiile art. 1

pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea Legii nr. 221/2009.

- Instanța de apel nu

a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de

daune morale reclamantei.

II. Reclamanții, N.I.

și P.M. critică decizia atacată deoarece:

- Instanța de apel a

arătat în motivarea sentinței că despăgubirile trebuie să acopere integral

prejudiciul suferit, fără însă a face aplicarea acestui principiu la stabilirea

despăgubirilor.

- Suma de 80.000 euro

nu este suficientă pentru a acoperi prejudiciul încercat moral de reclamanți.

Recursul declarat de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Teleorman este fondat pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul Statului

Român menținând obligația la plata sumei de 80.000 euro.

Astfel, se susține că

motivarea instanței cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil

este criticabilă.

În acest context,

apreciază recurentul pârât, greșit s-a considerat că s-a produs o încălcare a

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la

un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor

de către Curtea Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea

primei instanțe nefiind definitiva, nu se poate reține existența unui drept

câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.

În acest sens se

susține faptul că principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații

care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în

vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5

din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea

veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din

vigoare a acesteia.

În consecință,

susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în

cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de

caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor

normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi

considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate.

În aceeași idee, se

susține că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, se impunea respingerea apelului precum și a acțiunii

reclamanților, ca nefondată.

S-a mai susținut că

hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul speranței legitime

în ceea ce privește dreptul de creanța, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

Astfel s-a arătat că

nu se poate reține existența unei "speranțe legitime" a reclamanților

la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare

a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

Așadar având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstituționale trimiterile la această normă au rămas fără obiect.

În subsidiar,

recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a

criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică

decât cea stabilită de instanța de apel.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Teleorman, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice este fondat în raport de criticile referitoare la

lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de

apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casare și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Teleorman, pe acest aspect sunt, așadar,

fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Teleorman, întrucât sunt subsidiare incidenței

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursurilor

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, analiza criticilor formulate

de reclamanți privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept. ;

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Teleorman, va modifica în parte decizia recurată în sensul

că va admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva

Sentinței nr. 256 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția

civilă, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, recursul reclamanților reclamanții N.I. și P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.I. și P.M. împotriva Deciziei nr.

399 A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul

declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva aceleiași decizii.

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Teleorman împotriva Sentinței nr. 256 din 15 noiembrie 2010 a

Tribunalului Teleorman, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința civilă apelată.

Respinge acțiunea

formulată de reclamanți, ca nefondată.

Respinge apelul declarat

de reclamanți împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS