ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8380/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanții S.D. și S.T. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul moral produs tatălui lor, defunctul S.D.A., prin condamnarea cu caracter politic dispusă împotriva sa și executată în perioada 24 martie 1951 - 22 martie 1955. Prin Sentința civilă nr. 2221 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Sălaj a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a contravalorii în RON a sumei de 150.000 euro la cursul de schimb de la data plății efective, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că tatăl reclamanților, S.D.A. a fost condamnat prin Sentința nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj la 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. combinat cu art. 157 lit. b) C. pen. Reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri morale în baza art. 1, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, antecesorul lor fiind condamnat politic. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, tribunalul a reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare.

În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Instanța a apreciat că, pentru a asigura o reparație rezonabilă, dar evitându-se în același timp să se ajungă la o îmbogățire fără just temei, suma de circa 100 euro pe zi de detenție executată este suficientă pentru repararea daunei morale, obligând astfel pârâta, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la plata contravalorii în RON a 150.000 euro la cursul de schimb de la data plății efective, pentru cei 4 ani de închisoare executată de tatăl reclamanților.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la termenul de judecată din data de 22 septembrie 2010, în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009, calea de atac promovată a fost calificată de curtea de apel ca fiind apel. Prin Decizia nr. 69/A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul formulat și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării suferite de antecesorul reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Această dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborată cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) teza I din Legea nr. 47/1992), are drept consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

În ce privește prezenta cauză, mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea de apel a reținut că numai în ipoteza în care reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituțional a temeiului legal pe care și-au fundamentat acțiunea, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ar fi avut cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții S.D. și S.T. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel recalificând, pe baza art. 4 din Legea nr. 221/2009, recursul declarat de pârât drept apel, a modificat cursul procesului, determinând prin amânări succesive apariția unor decizii ale Curții Constituționale. În plus, pe parcursul judecății, s-a promulgat Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, în temeiul căreia calea de atac promovată de pârât urma a fi calificată ca fiind recurs, iar nu apel. Se mai arată că, în mod inutil, s-a solicitat de către instanță dosarul deținutului politic S.D.A.

de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității - București, întrucât toate documentele fuseseră deja depuse în fața primei instanțe. De asemenea, printr-o interpretare greșită a prevederilor art. 4 alin. (3) a Legii nr. 221/2009, instanța de apel, în mod formal, a solicitat opinia Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Filiala Sălaj, având în vedere Sentința penală nr. 761 din 11 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj. Se susține că, în mod greșit, a fost respinsă cererea reclamanților de suspendare a cauzei până când Parlamentul României va pune de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției României, motivându-se că suspendarea este o instituție reglementată pentru situații expres prevăzute de lege, iar cererea formulată de reclamanți nu se încadra în aceste prevederi legale.

Cererea reclamanților era motivată de prevederile art. 242 pct. 1 C. proc. civ., situație în care completul de judecată trebuia să solicite opinia intimatului-pârât, parte în proces. La ultimul termen de judecată, reclamanții au solicitat și amânarea cauzei motivată tot prin speranța legitimă că legiuitorul, într-un termen rezonabil, va proceda la reexaminarea prevederilor Legii nr. 221/2009 constatate de Curtea Constituționala ca neconstituționale. Completul Curții de Apel Cluj a respins în mod nelegal și această cerere. Pe fond, se arată că familia reclamanților nu a beneficiat nici de drepturile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990 foștilor deținuți politici și nici de cele prevăzute de art. 5 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, considerentele pentru care dispozițiile aplicabile litigiului au fost declarate neconstituționale, nu sunt aplicabile cauzei de față. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica formulată de reclamanți vizând aplicarea prevederilor art. 282 1 C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea 202/2010, și calificarea căii de atac promovate de pârât în raport de aceste norme, Înalta Curte reține următoarele: Într-adevăr, prin art. XIII din Legea 202/2010, alin. (2) al art. 5 din Legea 221/2009 a fost modificat, prevăzându-se că „Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel (...).” Însă, potrivit dispozițiilor art. XXVI din aceeași lege, prevederile modificate ale alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, respectiv până la data de 25 noiembrie 2010. Cum în prezentul litigiu se pronunțase o astfel de hotărâre - Sentința nr. 2221/2010 a fost pronunțată de Tribunalul Sălaj la data de 16 aprilie 2010 - rezultă că dispozițiile modificatoare sub aspectul căilor de atac nu erau aplicabile, sentința primei instanțe rămânând supusă apelului, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel.

Sub aspectul criticilor formulate de reclamanți vizând greșita solicitare de către instanță a dosarul deținutului politic S.D.A. de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității - București și a opiniei Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Filiala Sălaj, și respingerea cererii de amânare a cauzei motivată de împrejurarea că legiuitorul, într-un termen rezonabil, va proceda la reexaminarea prevederilor Legii nr. 221/2009 constatate neconstituționale, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Or, criticile anterior menționate nu cuprind precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și argumente care să susțină interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale. Față de împrejurarea că, potrivit legii, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva susținerilor menționate.

În ceea ce privește legalitatea măsurii dispuse de instanță, de respingere a cererii de suspendare a litigiului, Înalta Curte constată, de asemenea, că recursul nu este fondat. Cazurile de suspendare a judecății unui litigiu sunt expres și limitativ prevăzute de art. 242 - 244 C. proc. civ., iar cererea formulată de reclamanți nu se încadra în niciuna dintre acestea. În ceea ce privește prevederile art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care, potrivit susținerilor formulate prin cererea de recurs, ar fi trebuit aplicate de instanța de apel, Înalta Curte constată că, pe parcursul soluționării apelului, condițiile de aplicare a acestui caz de suspendare nu au fost îndeplinite. Suspendarea judecății potrivit art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. se dispune la cererea expresă și neechivocă a ambelor părți aflate în litigiu. Or, prin cererea de apel, pârâtul a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa, iar pe parcursul judecării apelului nu și-a exprimat acordul pentru o eventuală suspendare a judecății. Prin urmare, instanța de apel nu putea face aplicarea prevederilor art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind legală sub acest aspect. În ceea ce privește criticile legate de aplicarea în cauză a Legii 221/2009, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu. Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.D. și S.T. împotriva Deciziei nr. 69/A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.