ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4787/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4787/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Din examinarea

lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. 4954/83 din 8 decembrie 2009, M.M., M.A.,

M.Gh.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L. au chemat în judecată Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul Legii

nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării penale a

antecesorului lor, M.M., prin Sentința penală nr. 535 din 27 iulie 1950 a

Tribunalului Militar Cluj, menținută prin Decizia nr. 3335 din 25 noiembrie

1950 pronunțată în recurs de Curtea Militară de Casare și Justiție, precum și

obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 147.696 RON cu titlu

de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea pensiei actualizate de

care a fost privat antecesorul reclamanților în perioada 1 mai 1951 - 1

septembrie 1965 și contravaloarea actualizată a amenzii corecționale la care a

fost obligat acesta prin hotărârile judecătorești menționate, cât și la plata

sumei de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de reclamanți.

Prin Sentința nr.

341/D din 26 martie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă a admis în parte

acțiunea, a constatat că antecesorul reclamanților, M.M., decedat la 2 ianuarie

1974, a suferit o condamnare cu caracter politic și a obligat pe pârât să

plătească reclamanților suma de 210.000 RON daune morale și suma de 77.348 RON

daune materiale, respingând restul pretențiilor.

Analizând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 535/1950

a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii recursului

declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 22 noiembrie 1950 a Curții

Militare, antecesorul reclamanților, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani

închisoare și 14.000 RON amendă corecțională și confiscarea averii pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen.,

precum și la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională și 10.000 RON amendă

corecțională pentru deținere de arme și muniție, faptă prevăzută și pedepsită

de art. 14 lit. a) și art. 12 lit. b) din Decret nr. 1653/1950, dispunându-se

executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecțională.

Prin Decizia nr.

115/1973 Tribunalul Suprem al R.S.R. - Completul Militar, a admis recursul

extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate și a

pronunțat achitarea inculpatului de orice acuzare.

În considerentele

hotărârilor judecătorești evocate se reține că inculpatul M.M. a nutrit

sentimente ostile regimului R.S.R. și a acționat în organizația subversivă

„Rezistența Națională" condusă de numitul S.A., acceptând să recruteze noi

membrii în această organizație, făcând legătura între persoanele nou intrate și

conducătorul grupului.

A executat arest

preventiv și apoi detenție în perioada 22 februarie 1950 - 9 martie 1954 în

penitenciarele Aiud, Valea Neagră, Galeșu și Poarta Albă, potrivit biletului de

eliberare 2504/1954, fișei matricole penală nr. 1591/1950.

Așadar, autorul

reclamanților a suferit o condamnare cu caracter politic, a reținut prima

instanță, potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin.

(1) lit. a) din același act normativ, după decesul persoanei în cauză,

beneficiază de acordarea daunelor morale ca măsură reparatorie pentru

condamnarea suferită, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea

inclusiv.

Reclamanții sunt

descendenții lui M.M., care la data încarcerării erau minori, așa cum rezultă

din actele de la dosar, având, față de conținutul normei de drept evocate,

legitimare procesuală activă.

În lipsa unor

criterii în raport de care să poată fi stabilită o estimare a daunelor morale,

tribunalul a avut în vedere efectul negativ suferit de persoana condamnată,

prin raportare la drepturile și libertățile fundamentale care au fost încălcate

sau restricționate, ținând seama de durata acestor încălcări - 4 ani de

executare în regim de privare de libertate pentru împotrivire față de regimul

totalitar comunist.

Acordarea de daune

morale compensează atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea

umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și

integritatea corporală, la demnitate, onoare, prestigiu și alte valori

similare.

În cuantificarea

acestor daune s-au avut în vedere consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate -

dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării-autorul

reclamanților făcea parte din forțele armate ale R.S.R., fiind plutonier în

cadrul MAI.

Raportat la aceste

valori, care au putut fi identificate ca urmare a condamnării suferite, ținând

seama de criteriile evocate, în acord și cu jurisprudența instanței supreme și

considerând că moștenitorii (copiii) persoanei condamnată pentru infracțiuni cu

caracter politic au suferit în mod direct prin condamnarea autorului lor, fiind

minori la data arestării, tribunalul a apreciat ca fondată acțiunea pentru

daunele morale în cuantumul solicitat.

Sub aspectul daunelor

materiale, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 124031 din 20 martie

1946, s-a aprobat pentru M.M. pensia de 5.940 RON pentru 25 ani de muncă, drept

ce a fost anulat ulterior, ca urmare a condamnării, așa cum rezultă din Adresa

97.209 din 31 decembrie 1964, anularea intervenind în mod expres prin Decizia

nr. 6196 din 7 iunie 1963. Începând cu data de 1 mai 1951 pensia a fost

sistată.

Ulterior eliberării

din detenție, a făcut demersuri susținute pentru recâștigarea dreptului, ce a

fost redobândit abia în 1 septembrie 1965, când antecesorului reclamanților i-a

fost recunoscut dreptul la pensie în cuantum 348 RON.

Privarea de pensie a

avut consecințe directe asupra familiei, inclusiv a copiilor, a reținut

tribunalul.

Deși a încercat să

obțină, în temeiul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., după achitare, acordarea

unor despăgubiri pentru cuantumul pensiei lunare de care a fost privat,

acțiunea a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 10/1975 a Tribunalului Satu

Mare, dată în rejudecare în Dosarul nr. 37/1975, rămasă definitivă prin

respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1925/1975 a Tribunalului Suprem,

considerente pentru care tribunalul a respins excepția, invocată din oficiu de

instanță la termenul din 5 martie 2010, a autorității de lucru judecat, nefiind

îndeplinite cumulativ cele trei condiții prev. de art. 1201 C. civ.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor materiale, prima instanță a avut în vedere criteriul

obiectiv propus de către reclamanți, respectiv pensia de care a beneficiat

soția supraviețuitoare, M.I., și care reprezenta

½

din pensia autorului. Luând în

calcul, însă, doar partea care s-ar fi cuvenit copiilor în perioada minorității

(

½

din veniturile

tatălui), s-a stabilit o sumă de 70.348 RON, ce cuprinde inclusiv achitarea

amenzii de 14.000 RON.

Ștergerea

consecințelor condamnării penale presupune, în speță, inclusiv dreptul

descendenților de a obține restabilirea situației anterioare sub toate

aspectele rezultate din încălcarea drepturilor fundamentale ale autorului lor,

a mai avut în vedere tribunalul la acordarea daunelor materiale în cuantumul

arătat, respingând astfel restul pretențiilor.

Împotriva acestei

sentințe atât reclamanții, cât și pârâtul au declarat apel.

Reclamanții au

criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor materiale,

susținând că sentința apelată nu este motivată sub aspectul diminuării daunelor

materiale la cota de

½

apreciată că s-ar

cuveni reclamanților pe perioada minorității. Totodată, soluția este injustă,

întrucât copiii sunt cei care au avut cel mai mult de suferit prin lipsirea de

pensia cuvenită tatălui lor, iar, pe de altă parte, dat fiind că mama

reclamanților este în prezent decedată, partea acesteia se cuvine tot acestora.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Satu Mare a criticat sentința primei instanțe sub ambele

aspecte, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar,

diminuarea cuantumului despăgubirilor.

Referitor la daunele

morale a susținut că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale ca urmare a măsurilor luate. Regulile de

evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacție morală, pe baza

unei aprecieri în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având

scop exclusiv patrimonial, îmbogățirea reclamantului, apelantul invocând

hotărâri CEDO prin care s-au acordat sume relativ modeste cu titlu de

despăgubiri morale sau chiar deloc.

Cu privire la daunele

materiale, a arătat că instanța trebuia să țină seama de măsurile reparatorii

impuse prin reglementările legislative anterioare - O.U.G. nr. 214/1999 și

Decretul-lege nr. 118/1990, scopul acestora fiind tocmai repararea unor

asemenea prejudicii.

Pornind aprioric de

la premisa că aceste acte normative au fost de natură să acopere în totalitate

aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparații, atât prin acordarea

de daune materiale, cât și morale, pe calea Legii nr. 221/2009. Această lege nu

are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin

legi anterioare, de care reclamanții au beneficiat, a susținut apelantul.

De asemenea, față de

modalitatea de reparare a prejudiciului stabilită la art. 5, a fost criticată

neverificarea de către instanță a solicitării de acordare a eventualelor

despăgubiri și potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr.

180/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis

apelul formulat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată și a

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare să plătească reclamanților

suma de 147.699 RON despăgubiri civile - daune materiale, în loc de 77.348 RON,

menținând restul dispozițiilor sentinței.

Prin aceeași decizie

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.

Analizând sentința

apelată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, instanța de apel a

constatat următoarele:

Prima instanță a

reținut, în mod corect, caracterul politic abuziv al condamnării împotriva

defunctului, prezumat, de altfel, de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009 în cazul condamnărilor dispuse în temeiul art. 209 C. pen., cum este

situația antecesorului reclamanților, aspect necontestat de pârât.

Cu privire la

despăgubirile materiale acordate reclamanților, instanța de apel a reținut că,

în mod nefondat, prima instanță le-a diminuat la cota de

½

.

În fapt, aceste daune

materiale se compun din pensia de militar în rezervă de care defunctul a fost

lipsit în perioada 1951 - 1965, la care se adaugă contravaloarea amenzilor și

cheltuielilor de judecată la care a fost obligat defunctul prin hotărârea

penală de condamnare, a apreciat instanța de apel, toate aceste sume fiind

reactualizate la cuantumul de 147.696 RON.

Cuantumul și

modalitatea de reactualizare nu au fost contestate de pârât.

Referitor la

susținerea pârâtului în sensul că defunctul a beneficiat de dispozițiile

Decretului nr. 118/1990 și prin urmare trebuie să se țină seama de acest fapt

la calculul daunelor materiale acordate, instanța de apel a apreciat

împrejurarea nerelevantă, prin decretul menționat dispunându-se măsuri

reparatorii pentru cei condamnați politic de statul comunist, fără a se avea în

vedere prejudiciile materiale efective cauzate celor încarcerați de fostul

regim.

De asemenea,

nerelevantă a fost apreciată susținerea instanței de fond potrivită căreia, în

calitate de copii minori, reclamanților li s-ar cuveni doar

½

parte din veniturile

defunctului.

Întrucât reclamanții

au, în prezenta cauză, calitatea de succesori legali ai defunctului lor tată

sunt îndreptățiți la repararea întregului prejudiciu ce i-a fost cauzat

acestuia prin hotărârea penală de condamnare, respectiv la restituirea în

întregime a sumelor ce se cuveneau defunctului cu titlu de pensie, precum și a

celor pe care defunctul a fost obligat să le achite prin hotărârea penală,

reactualizate.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acestea au fost

corect cuantificate de instanța de fond, pentru următoarele considerente:

Este nerelevantă

declararea neconstituțională și apoi abrogarea art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, față de prevederile art. 20 din Constituție, CEDO și jurisprudența

Curții europene aplicându-se cu prioritate față de dreptul intern.

La data promovării

acțiunii (8 decembrie 2009) era în vigoare Legea nr. 221/2009, Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 lit. a) din lege fiind pronunțată la 21 octombrie 2010.

A aprecia că

reclamanților nu li se cuvin despăgubiri civile pentru daune morale față de

declararea neconstituționalității respectivelor dispoziții înseamnă aplicarea

unui tratament distinct și discriminatoriu, în funcție de data la care instanța

de judecată s-a pronunțat asupra cererilor formulate în temeiul acestei legi,

ceea ce se constituie într-un element neprevăzut și neimputabil celor aflați în

situații similare.

Nu se pot respinge

același fel de acțiuni civile, întemeiate pe aceleași dispoziții legale, dar

nesoluționate urmare a prelungirii procedurilor judiciare, cu motivarea că până

la judecarea cauzei temeiul juridic al acțiunii a fost abrogat, în timp ce alți

reclamanți au obținut hotărâri irevocabile anterior pronunțării Deciziei nr.

1358 a Curții Constituționale.

O altă interpretare

ar însemna o discriminare vădită a reclamanților având acțiuni nesoluționate,

în favoarea cărora se impune a se reține principiul egalității și interzicerii

discriminării preluat de CEDO în Protocolul nr. 12, care interzice

discriminarea unei persoane în exercitarea unui drept specific în temeiul

legislației naționale, cât timp altor persoane în situații comparabile și

similare li s-a recunoscut acest drept (Thorne vs. The United Kingdom,

pronunțată în 2009), a reținut instanța de apel.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. 1358/2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. 5 lit. a) din Legea nr. 3221/2009, reținându-se că în materia despăgubirii

foștilor condamnați politic există o supralegiferare, fără a se putea, însă,

considera că, în acest fel, nu mai există temei juridic pentru acordarea de

daune morale, a mai apreciat instanța de apel.

Dispozițiile de drept

comun, art. 998 - 999 C. civ., constituie sediul materiei pentru acordarea de

despăgubiri civile, inclusiv pentru daune morale. Chiar dacă daunele morale se

pot acorda doar pentru prejudiciile suferite de cel care le invocă, reclamanții

din prezenta cauză, toți fii ai defunctului M.M., erau în viață la data

încarcerării acestuia și ulterior au fost supuși la diferite persecuții,

reținându-se tocmai calitatea de deținut politic a tatălui lor. Prin urmare li

se cuvin despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit de fiecare, atât

pentru lipsirea acestora în perioada copilăriei de grija firească acordată de

un părinte, cât și pentru prejudiciile cauzate fiecăruia personal prin faptul

că nu au avut acces la școli și licee în perioada respectivă și au suferit

diverse persecuții datorită legăturii de rudenie cu defunctul.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, pârâtul a fost

obligat să plătească reclamanților suma de 210.000 RON cu titlu de daune

morale, corect cuantificată raportat la numărul reclamanților, la perioada de

încarcerare a tatălui, în care au fost lipsiți de afecțiunea și grija acestuia,

cât și la prejudiciile morale personale suferite de fiecare, urmare a

diverselor persecuții și hărțuieli la care au fost supuși de statul comunist.

Față de aceste

considerente, instanța de apel a dispus în sensul arătat, respectiv a admis

acțiunea astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei

decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Satu Mare a declarat, în termen legal, prezentul recurs.

Invocând ca temei

art. 304

1

C. proc. civ., pârâtul a reiterat, ad litteram, toate

criticile invocate în apel.

Pe lângă acestea, a

invocat dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a modificat Legea nr.

221/2009 sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, cât și a unui

plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, precum

și decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009.

Urmare a acestei

decizii, în temeiul Legii nr. 221/2009 se poate dispune doar constatarea

caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate

acestora, fără acordarea despăgubirilor morale, a susținut recurentul.

Totodată, a invocat

analiza CEDO referitoare la „speranța legitimă" în spețe similare. Curtea

europeană a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca

cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi după invalidarea acesteia,

în urma unei operațiuni normale a exercitării controlului de

constituționalitate, respectiv în forma de la data introducerii cererii, iar nu

în forma de la data soluționării. Cererea privind despăgubirile este

incompatibilă rationae materiae cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, a mai menționat recurentul.

În considerarea

acestor susțineri, recurentul a solicitat modificarea deciziei atacate, în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar pentru primul termen de judecată, intimații-reclamanți

au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, susținând-o cu

ocazia dezbaterilor care au avut loc în ședința respectivă.

În motivarea

excepției au arătat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută, recursul fiind declarat

împotriva unei hotărâri prin care au fost soluționate apelurile declarate în

cauză. Recurentul nu a dezvoltat motive de nelegalitate, neindicând textele de

lege care au fost încălcate sau interpretate greșit de instanța de apel. Sunt

reluate în întregime apărări invocate în apel, fără a se face trimitere la

motivele datorită cărora aceasta este nelegală, au mai susținut

intimații-reclamanți.

Analizând excepția

nulității recursului, instanța constată ca este neîntemeiată.

Într-adevăr, prin

cererea de recurs, pârâtul a reiterat susținerile din apel, dar a formulat și o

serie de critici noi. Ca temei de drept al recursului a indicat art. 304

1

C. proc. civ.

Întrucât criticile

nou formulate vizează soluția și motivarea instanței de apei, dezlegarea dată

de aceasta, nu se poate reține că recursul nu este motivat.

Pe de altă parte,

împrejurarea că recursul nu este întemeiat pe motivele de nelegalitate strict

și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., respectiv

indicarea greșită a temeiului de drept, nu atrage, însă, conform art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului, dacă dezvoltarea criticilor

face posibilă încadrarea lor întruna din aceste situații.

Având în vedere că se

invocă, cu referire la hotărârea instanței de apel, nesocotirea unor norme de

drept material în soluționarea cauzei, criticile urmează a fi analizate din

perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, se va

respinge excepția nulității recursului.

Examinând recursul în

limitele criticilor invocate, instanța reține că problema de drept care se pune

în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, problemă dezlegată greșit de către

instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu produce efecte în cauză.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță însă, nu

există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu se mai regăsește în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba, așadar, de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația interna a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a ICCJ, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat

soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Critica formulată de

recurent pe acest aspect este, așadar, fondată și face aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, tot

în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ. pot

fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza

în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În condițiile în care

reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă

delictuală, art. 998 - 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele

impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru

instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar

echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru

interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la

acordarea de daune materiale, instanța de recurs reține următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii

recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 23 noiembrie 1950 a

Curții Militare de Casare și Justiție, antecesorul reclamanților, inculpatul

M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, 4.000 RON amendă

corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen.

combinat cu Decretul nr. 212/1948 prin schimbarea de calificare conform art.

292 C.J.M. din crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pentru

I.C.P., precum și la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională și 10.000 RON

amendă corecțională pentru delictul de deținere de arme și muniție militară,

p.p. de art. 14 lit. a) și art. 12 lit. b) din Decret nr. 163/1950,

dispunându-se executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecțională.

Prin Decizia nr.

57/1973 Tribunalul Suprem, secția penală - Completul Militar, a admis recursul

extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate și a

pronunțat achitarea inculpatului de acuzări.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite

la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit normei

citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea

sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub

condiția de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin

echivalent în condițiile legilor speciale.

În cazul condamnării

cu caracter politic, este prevăzută și condiția ca bunurile să fi fost

confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul

vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că

au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.

Astfel, dacă s-a

dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate

bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.

Așa fiind, sumele de

bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul reclamanților a

fost lipsit în perioada 1951 - 1965, cât și contravaloarea amenzilor și

cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală

de condamnare nu se circumscriu acestor exigențe.

Este cert că prin

Legea nr. 221/2009 s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin

confiscarea averii aplicată odată cu condamnările cu caracter politic ori

măsurile administrative.

Pentru acordarea unei

astfel de reparații însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și

condițiilor dezdăunării.

Or, acesta a prevăzut

explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul

bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de

orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.

În consecință,

hotărârea instanței de apel, prin care s-a menținut soluția dată de tribunal de

admitere a cererii reclamanților privind acordarea de daune materiale,

schimbarea dispusă în apel vizând numai cuantumul acestora, este nelegală, față

de lipsa de temei a solicitării astfel cum a fost motivată de reclamanți.

În consecință, și sub

acest aspect recursul este fondat.

În ceea ce privește

criticile recurentului privind cuantumul daunelor, acestea devin inutil de

analizat în condițiile în care se reține că nu există temei legal pentru

acordarea în cauză de daune morale și materiale.

În concluzie, față de

considerentele ce preced și dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3), cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât și se

va modifica decizia recurată.

Întrucât la data

judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanții

și-au fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, iar cererea

privind acordarea de daune materiale este neîntemeiată astfel cum a fost

motivată, se impunea respingerea capetelor de cerere respective.

În consecință,

decizia recurată se va modifica în ceea ce privește apelurile declarate în

cauză, și anume se va admite apelul declarat de pârât, în sensul schimbării, în

parte, a sentinței pronunțată de prima instanță și se vor respinge capetele de

cerere referitoare la acordarea de daune morale și materiale, menținându-se

restul dispozițiilor sentinței, pentru aceleași considerente, urmând a se

respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 180/A din 28 iunie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia.

Admite apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Sentinței nr. 341/D din 26 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge capetele de cerere referitoare la plata

daunelor morale și materiale.

Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Respinge apelul

formulat de reclamanți

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM