ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. 4954/83 din 8 decembrie 2009, reclamanții M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L.

au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării penale a antecesorului lor, M.M., prin sentința penală nr. 535 din 27 iulie 1950 a Tribunalului Militar Cluj, menținută prin Decizia nr. 3335 din 25 noiembrie 1950 pronunțată în recurs de Curtea Militară de Casare și Justiție, precum și obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 147.696 lei cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea pensiei actualizate de care a fost privat antecesorul reclamanților în perioada 1 mai 1951-1 septembrie 1965 și contravaloarea actualizată a amenzii corecționale la care a fost obligat acesta prin hotărârile judecătorești menționate, cât și la plata sumei de 210.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

Prin sentința nr. 341/ D din 26 martie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat că antecesorul reclamanților, M.M., decedat la 2 ianuarie 1974, a suferit o condamnare cu caracter politic și a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 210.000 lei daune morale și suma de 77.348 lei daune materiale, respingând restul pretențiilor. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Prin Decizia nr. 180/ A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în parte sentința apelată și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare să plătească reclamanților suma de 147.699 lei despăgubiri civile - daune materiale, în loc de 77.348 lei, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare a declarat, în termen legal, recurs. Înalta Curte de Casație, secția I civilă, prin Decizia nr. 4787 din 25 iunie 2012, a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți. A admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 180/ A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care a modificat-o în sensul că: A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței nr. 341/ D din 26 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la plata daunelor morale și materiale. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins apelul formulat de reclamanți Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, reținând că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte a reținut că problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, problemă dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță însă, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu se mai regăsește în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația interna a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. S-a reținut că susținerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt fondate și atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte a mai reținut că, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. 1 C. proc. civ.

Referitor la acordarea de daune materiale, instanța de recurs a reținut că prin sentința penală nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 23 noiembrie 1950 a Curții Militare de Casare și Justiție, antecesorul reclamanților, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, 4.000 lei amendă corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev.de art. 209 pct. IV C. pen. combinat cu Decretul nr. 212/1948 prin schimbarea de calificare conf. art. 292 C.J.M. din crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 1 C. pen., precum și la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă corecțională pentru delictul de deținere de arme și muniție militară, p.p.

de art. 14 lit. a) și art. 12 lit. b) din Decretul nr. 163/1950, dispunându-se executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecțională (fila 115 fond). Prin Decizia nr. 57/1973 Tribunalul Suprem, secția penală - Completul Militar, a admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate și a pronunțat achitarea inculpatului de acuzări (filele 26-30 fond). Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit normei citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiția de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale. În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută și condiția ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia. Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.

Așa fiind, sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul reclamanților a fost lipsit în perioada 1951-1965, cât și contravaloarea amenzilor și cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu acestor exigențe. Este cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii aplicată odată cu condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative. Pentru acordarea unei astfel de reparații însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor și condițiilor dezdăunării. Or, acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.

Înalta Curte a reținut, pentru considerentele menționate, că hotărârea instanței de apel, prin care s-a menținut soluția dată de tribunal de admitere a cererii reclamanților privind acordarea de daune materiale - schimbarea dispusă în apel vizând numai cuantumul acestora -, este nelegală, față de lipsa de temei a solicitării astfel cum a fost motivată de reclamanți. Înalta Curte a mai reținut că criticile recurentului-pârât privind cuantumul daunelor, devin inutil de analizat în condițiile în care se reține că nu există temei legal pentru acordarea în cauză de daune morale și materiale. La data de 12 iulie 2012, M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În motivarea acestei căi de atac, contestatorii au susținut următoarele: Instanța de recurs, prin decizia sa, a făcut o analiză a speței prin prisma aplicării dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, problemă de drept clarificată, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care se stabilește, cu caracter general și obligatoriu, faptul că decizia Curții Constituționale menționată produce efecte juridice și asupra proceselor aflate în curs de soluționare la data publicării acesteia în M. Of. Prin prisma acestor decizii, instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece s-a bazat pe un text de lege declarat neconstituțional și, admițând recursul și modificând sentința recurată, a înlăturat atât acordarea daunelor morale, cât și a celor materiale.

Aprecierea Înaltei Curții de Casație și Justiție, conform căreia dreptul la pensie și sumele de bani cu care au fost achitate amenzile și cheltuielile de judecată nu se aflau în patrimoniul defunctului este eronată, având în vedere că defunctul încasa pensie de militar în rezervă la data la care a fost emisă decizia de încetare a acestui drept, iar amenzile și cheltuielile nu puteau fi achitate decât în măsura în care la acea dată existau aceste sume în patrimoniul defunctului.

Contestatorii au susținut că dreptul la pensie a antecesorului lor se circumscrie perfect noțiunii de "bun confiscat" întrucât vizează un drept patrimonial a cărui existență era certă la acel moment și că greșit instanța de recurs a considerat că acordarea daunelor materiale nu se justifică raportat la faptul că sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul lor a fost lipsit în perioada 1951-1965 cât și contravaloarea amenzilor și cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu exigențelor legii.

Pornind de la definiția patrimoniului unui individ, care reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept, drepturile care au fost retrase în mod abuziv și nelegal, continuă să subziste în patrimoniul defunctului ca urmare a hotărârilor de achitare și reabilitate ulterioare, în sfera drepturilor patrimoniale ale unei persoane intrând totodată și drepturile de creanță. Contestatorii au susținut că este nelegală interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor Legii nr. 221/2009 și înlăturarea acordării daunelor materiale, astfel cum a fost motivată prin hotărârea a cărei anulare parțială au solicitat-o. În drept, contestatorii au invocat dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Contestația în anulare este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocate de contestatori ca temei de drept -, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. respingerea grețită a unui recurs ca tardiv, anularea grașită a recursului ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar făfără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ.

trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă și înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara. Totodată, arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „ a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul art. 318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea. În atare situație, partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată. Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs.

Astfel, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. În speță, criticile formulate de contestatori nu relevă nici faptul că instanța de recurs ar fi săvârșit vreo greșeală materială în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ. și nici faptul că aceasta ar fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate prin cererea de recurs.

Contestatorii, susținând în esență că este nelegală interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor Legii nr. 221/2009, că eronat s-a constatat incidența în speță a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii și că greșit s-a dispus în sensul de a nu le fi acordate daune materiale, în fapt își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de recurs a judecat recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel care le era favorabilă, criticile astfel formulate vizând fondul cauzei. Asemenea critici însă nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestației în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc.

civ., care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute și care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege. Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.