ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. 4954/83 din 8 decembrie 2009,
reclamanții M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L. au chemat în
judecată Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând, în temeiul Legii nr.
221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării penale a
antecesorului lor, M.M., prin sentința penală nr. 535 din 27 iulie 1950 a
Tribunalului Militar Cluj, menținută prin Decizia nr. 3335 din 25 noiembrie 1950
pronunțată în recurs de Curtea Militară de Casare și Justiție, precum și
obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 147.696 lei cu titlu
de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea pensiei actualizate de
care a fost privat antecesorul reclamanților în perioada 1 mai 1951-1
septembrie 1965 și contravaloarea actualizată a amenzii corecționale la care a
fost obligat acesta prin hotărârile judecătorești menționate, cât și la plata
sumei de 210.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit
de reclamanți.
Prin
sentința nr. 341/ D din 26 martie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a
admis în parte acțiunea, a constatat că antecesorul reclamanților, M.M.,
decedat la 2 ianuarie 1974, a suferit o condamnare cu caracter politic și a
obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 210.000 lei daune morale și
suma de 77.348 lei daune materiale, respingând restul pretențiilor.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.
Prin
Decizia nr. 180/ A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă
mixtă, a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în parte sentința
apelată și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.
Satu Mare să plătească reclamanților suma de 147.699 lei despăgubiri civile -
daune materiale, în loc de 77.348 lei, menținând restul dispozițiilor
sentinței.
Prin
aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Împotriva
acestei decizii pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu
Mare a declarat, în termen legal, recurs.
Înalta
Curte de Casație, secția I civilă, prin Decizia nr. 4787 din 25 iunie 2012, a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.
A
admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de
D.G.F.P. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 180/ A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care a modificat-o în sensul că:
A
admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinței nr.
341/ D din 26 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.
A
schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capetele de cerere
referitoare la plata daunelor morale și materiale.
A
menținut restul dispozițiilor sentinței.
A respins apelul
formulat de reclamanți
Analizând
excepția nulității recursului, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată,
reținând că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea lor în motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând recursul în
limitele criticilor invocate, Înalta Curte a reținut că problema de drept care
se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009
mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat
neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia
Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al
României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, problemă dezlegată greșit de către
instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010
nu produce efecte în cauză.
Potrivit
art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul
nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii
fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate
de drept.
La
alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de
la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.
31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În
raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema
dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și
acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere
în acest sens.
Această
problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011
pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,
publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a
devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel,
s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte
juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.
Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o
hotărâre definitivă.
Cu
alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au
încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios
constituțional în M. Of.
Or,
în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu
se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că
efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii
judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale
cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă,
este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,
căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea
neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum
norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una
imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi
tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să
producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în
ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe
de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte
numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În
speță însă, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau
titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data
publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre
definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând,
prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării
acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism
normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de
constituționalitate.
De
aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului
de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul
echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul
normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în
respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul
de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția
europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai
are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci
când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din
părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a
procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi
surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor
sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul
actului.
O
interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de
constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de
reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să
aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei
efecte au încetat), judecătorul nu se mai regăsește în exercițiul funcției
sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici
normele convenționale europene nu i le legitimează.
Nu
se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție.
Principiul
nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și
rezonabile.
Situația
de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că
cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul
pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,
întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând
raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,
acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,
lipsite de previzibilitate.
Izvorul
„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și
a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de
constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de
neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are
atribuțiile și funcțiile bine definite.
De
asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții
Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în
aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații
discriminatorii.
În
același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului
nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.
14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,
bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o
minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este
vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor
drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația interna a
statelor.
În
speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere
în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,
după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci
controlului de constituționalitate.
Față
de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii
nr. 12/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Înalta
Curte a constatat că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția
privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional
printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior
soluționării definitive a litigiului.
S-a
reținut că susținerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt
fondate și atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta
Curte a mai reținut că, în mod nelegal curtea de apel a apreciat că
dispozițiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al
acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia
Curții Constituționale nr. 1358/2010.
În
condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată
pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de
răspundere civilă delictuală, art. 998-999 C. civ., care presupun alte
verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu
puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece
pricina,
deoarece aceasta ar echivala cu
schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în
judecată, lucru
interzis de art. 294 alin. 1 C. proc. civ.
Referitor
la acordarea de daune materiale, instanța de recurs a reținut că prin sentința
penală nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma
respingerii recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 23
noiembrie 1950 a Curții Militare de Casare și Justiție, antecesorul
reclamanților, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare
corecțională, 4.000 lei amendă corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea
averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev.de
art. 209 pct. IV C. pen. combinat cu Decretul nr. 212/1948 prin schimbarea de
calificare conf. art. 292 C.J.M. din crima de uneltire
contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct. 1 C. pen., precum și la pedeapsa
de 3 ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă corecțională pentru
delictul de deținere de arme și muniție militară, p.p. de art. 14 lit. a) și art.
12 lit. b) din Decretul nr. 163/1950, dispunându-se executarea pedepsei de 4
ani închisoare corecțională (fila 115 fond).
Prin
Decizia nr. 57/1973 Tribunalul Suprem, secția penală - Completul Militar, a
admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile
arătate și a pronunțat achitarea inculpatului de acuzări (filele 26-30 fond).
Potrivit
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege
sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii
bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii
administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a
obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale
Legii nr. 247/2005.
Potrivit
normei citate, reparația se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin
aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii
administrative, sub condiția de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi
primit despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale.
În
cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută și condiția ca bunurile
să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul
vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că
au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.
Astfel,
dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat
toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.
Așa
fiind, sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul
reclamanților a fost lipsit în perioada 1951-1965, cât și contravaloarea
amenzilor și cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin
hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu acestor exigențe.
Este
cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenționat repararea prejudiciilor cauzate
prin confiscarea averii aplicată odată cu condamnările cu caracter politic ori
măsurile administrative.
Pentru
acordarea unei astfel de reparații însă, legiuitorul are deplină alegere a
mijloacelor și condițiilor dezdăunării.
Or,
acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează
doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude
orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă
au legătură cu respectivele măsuri.
Înalta
Curte a reținut, pentru considerentele menționate, că hotărârea instanței de
apel, prin care s-a menținut soluția dată de tribunal de admitere a cererii
reclamanților privind acordarea de daune materiale - schimbarea dispusă în apel
vizând numai cuantumul acestora -, este nelegală, față de lipsa de temei a
solicitării astfel cum a fost motivată de reclamanți.
Înalta
Curte a mai reținut că criticile recurentului-pârât privind cuantumul daunelor,
devin inutil de analizat în condițiile în care se reține că nu există temei
legal pentru acordarea în cauză de daune morale și materiale.
La data de 12 iulie 2012,
M.M., M.A., M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L. au formulat contestație în
anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.
În motivarea acestei
căi de atac, contestatorii au susținut următoarele:
Instanța de recurs,
prin decizia sa, a făcut o analiză a speței prin prisma aplicării dispozițiilor
Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, problemă de
drept clarificată, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care se
stabilește, cu caracter general și obligatoriu, faptul că decizia Curții
Constituționale menționată produce efecte juridice și asupra proceselor aflate
în curs de soluționare la data publicării acesteia în M. Of.
Prin prisma acestor decizii,
instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de apel este nelegală,
deoarece s-a bazat pe un text de lege declarat neconstituțional și, admițând
recursul și modificând sentința recurată, a înlăturat atât acordarea daunelor
morale, cât și a celor materiale.
Aprecierea Înaltei Curții
de Casație și Justiție, conform căreia dreptul la pensie și
sumele de bani cu care au fost achitate amenzile și cheltuielile de judecată nu
se aflau în patrimoniul defunctului este eronată, având în vedere că defunctul
încasa pensie de militar în rezervă la data la care a fost emisă decizia de
încetare a acestui drept, iar amenzile și cheltuielile nu puteau fi achitate
decât în măsura în care la acea dată existau aceste sume în patrimoniul
defunctului.
Contestatorii au
susținut că dreptul la pensie a antecesorului lor se circumscrie perfect
noțiunii de "bun confiscat" întrucât vizează un drept patrimonial a
cărui existență era certă la acel moment și că greșit instanța de recurs a
considerat că acordarea daunelor materiale nu se justifică raportat la faptul
că sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul lor
a fost lipsit în perioada 1951-1965 cât și contravaloarea amenzilor și
cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală
de condamnare nu se circumscriu exigențelor legii.
Pornind de la
definiția patrimoniului unui individ, care reprezintă totalitatea drepturilor
și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept, drepturile
care au fost retrase în mod abuziv și nelegal, continuă să subziste în
patrimoniul defunctului ca urmare a hotărârilor de achitare și reabilitate
ulterioare, în sfera drepturilor patrimoniale ale unei persoane intrând
totodată și drepturile de creanță.
Contestatorii au susținut
că este nelegală interpretarea dată de instanța de recurs prevederilor Legii nr.
221/2009 și înlăturarea acordării daunelor materiale, astfel cum a fost
motivată prin hotărârea a cărei anulare parțială au solicitat-o.
În drept,
contestatorii au invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
Contestația în
anulare este nefondată.
Potrivit
dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocate de contestatori ca temei de
drept -, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații:
când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când
instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din
greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudență
au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art.
318 C. proc. civ. respingerea grețită a unui recurs ca tardiv, anularea
grașită a recursului ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar făfără
calitate.
Greșelile la care se
referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță
ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din
dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța de
plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă și
înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană
îndreptățită a-l declara.
Totodată, arătând că
hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „
a omis din greșeală
să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”
, textul art. 318
teza II C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin
recursul declarat
,
fie sub
forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai
multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situație,
partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină
răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de
recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.
Contestația în
anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a
unei decizii irevocabile, pronunțate de o instanță de judecată, ceea ce
înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca”
rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție unele
motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora
dintre motivele de recurs.
Astfel, contestația
în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, relative
la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății respectiv
de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept
substanțial sau procedural.
În speță, criticile
formulate de contestatori nu relevă nici faptul că instanța de recurs ar fi
săvârșit vreo greșeală materială în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ.
și nici faptul că aceasta ar fi omis să cerceteze vreunul din motivele de
casare invocate prin cererea de recurs.
Contestatorii, susținând
în esență că este nelegală interpretarea dată de instanța de recurs
prevederilor Legii nr. 221/2009, că eronat s-a constatat incidența în speță a
dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și
a Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în
soluționarea recursului în interesul legii și că greșit s-a dispus în sensul de
a nu le fi acordate daune materiale, în fapt își exprimă nemulțumirea cu
privire la modul în care instanța de recurs a judecat recursul declarat de
pârât împotriva deciziei instanței de apel care le era favorabilă, criticile
astfel formulate vizând fondul cauzei.
Asemenea critici însă
nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestației în anulare
întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai pentru
motivele limitativ prevăzute și care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte
situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege.
Având în vedere
temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca
nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 4787 din 25 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii M.M., M.A.,
M.G.S., M.E., M.M.M., A.V.E. și B.L.L.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 mai 2013.