ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 658/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 658/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 658/2015

Asupra recursurilor de față;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu A.Mare sub nr. x/83/2010,

reclamantul A., a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin B.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să se

constate, în principal, că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei

infracțiuni politice care este enumerată la art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, pentru care toate efectele condamnării sunt înlăturate de drept,

conform art. 2 din același lege, iar, în subsidiar, și dacă se va considera că

fapta pentru care a fost condamnat nu a fost prevăzută la acea vreme ca și

infracțiune și deci nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, a solicitat să se constate că sunt incidente prevederile art. 4

din aceeași lege și să se constate caracterul politic al condamnării,

înlăturând toate efectele acestuia și obligarea Statului Român prin B. (conform

art. 25 din Decretul nr. 31/1954) prin C. Satu Mare să acorde juste compensații

în cuantum de 300.000 euro echivalent lei, pe baza prevederilor art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin

condamnare pentru săvârșirea infracțiunii politice de „propagandă contra

regimului" la muncă silnică grea prestată în cadrul Penitenciarului

Colonia Valea Neagră, localitatea Poarta Albă, fiind eliberat după executarea a

4 ani și 6 luni de pedeapsă, executată la acea colonie. A solicitat, de

asemenea, judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin sentința civilă nr. 2231/D din 15

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acțiunea

civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

B. București.

În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum

a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului, în nume propriu, pentru condamnarea cu caracter politic, suma de

10.000 euro, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretențiilor,

ca nefondate.

Pentru a pronunța astfel, prima

instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a dovedit calitatea

procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv.

Față de obiectul cererii de chemare în

judecată, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului se întemeiază

pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a

fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin conținutul art. 1 din actul

normativ evocat, legiuitorul a definit conținutul noțiunii de condamnare cu

caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată

și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar comunist

instaurat la data de 6 martie 1945, prezumând prin art. 2 infracțiunile pentru

care condamnările au caracter politic.

Prin sentința penală nr. 617 din 18

august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul - minor la vremea

respectivă - a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională pentru delict

de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani de închisoare corecțională pentru

delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea,

hotărâre rămasă definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950, cu

executare la Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost reținut în arest

preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954,

așa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței de

C.N.S.A.S.

Ambele infracțiuni (art. 209 C. pen.

și art. 327 alin. (3) C. pen.) care au condus la pedepsirea reclamantului sunt

prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic,

conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru care se

cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului

moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea

fi depășit acest prag întrucât, potrivit art. ll, dispozițiile de modificare

ale legii, stabilite prin noul cadru normativ, O.U.G. nr. 62/2010 se aplică

proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă

dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.

În cuantificarea acestor daune, cum

este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de

cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale

lezate - dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste

valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, vârsta

la data condamnării.

Împotriva acestei sentințe a formulat

recurs recurentul - reclamant A., în termenul legal și scutit de taxă judiciară

de timbru, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate,

în parte, în sensul majorării cuantumului compensațiilor pentru daunele morale

la suma inițial solicitată, de 300.000 lei, fără cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel Oradea ca apel, iar în ședința publică din data de 30 martie

2011 instanța, având în vedere Decizia dată în interesul Legii cu nr. 32/2008

de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și valoarea obiectului

litigiului și pretențiile precizate de reclamant la 100.000 euro a constatat

că, în mod corect, s-a înregistrat ca apel, calea de atac.

Prin Decizia civilă nr. 88/A din 30

martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis, ca fondat,

apelul civil introdus de apelantul - reclamant A. în contradictoriu cu

intimatul pârât Statul Român prin B., reprezentat de C. Satu Mare, respectiv Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2231/D din 15

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în

parte, în sensul că:

A majorat cuantumul despăgubirilor

stabilite în favoarea reclamantului de la suma de 10.000 Euro la suma de

100.000 euro.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut următoarele:

S-a precizat că în speță s-a formulat

apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie, astfel că sentința a fost analizată în limitele

învestirii instanței de apel, avându-se totodată în vedere și apărările

invocate de intimați pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea

despăgubirilor fiind înlăturate, dată fiind de lipsa unui apel declarat de

pârâți.

În speță, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin B. la repararea prejudiciului produs

urmare a condamnării dispuse față de reclamant prin sentința penală nr. 617 din

18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe

dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Astfel cum rezultă din actele

dosarului, prin sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar

Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională

pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani închisoare

corecționale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa

cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19

octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost

reținut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în

libertate la data de 11 mai 1954

În mod corect a reținut prima instanță

caracterul politic al condamnării dispuse față de reclamant, ambele infracțiuni

(art. 209 C. pen. și art. 327 C. pen.), care au condus la pedepsirea acestuia,

fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter

politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a). din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul stabilirii cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral, s-a apreciat ca greșita soluția primei

instanțe în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G.

nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, în

condițiile în care acțiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având speranța legitimă a realizării

dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată.

De altfel, dispozițiile O.U.G. nr.

62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147

din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce

efecte juridice.

În cursul anului 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curții de Apel Oradea a

fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009,

având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Din examinarea jurisprudenței, din

ultimii ani, a Curtea Europeană a Dreptului Omului, reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță

legitimă Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat că atunci când interesul

patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi

considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază

suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza

Weissman și alții împotriva României).

Or, cum până la publicarea Deciziei de

neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni

poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce

impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei

din F., care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul

intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a opinat de instanța de apel că

acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din F., ce

consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a

Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza

Driha împotriva României.

Raportat la toate aceste dispoziții

legale, avându-se în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, durata măsurii

dispusă față de reclamant,în speță durata detenției, consecințele pe care

această măsură Ie-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieții

familiale, fiind evident că o arestare, respectiv inculpare, pe nedrept,

produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând

drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală,

instanța de apel a apreciat că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare

a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului

daunelor morale de la 10.000 euro la 100.000 euro sumă pretinsă de reclamant și

apreciată ca întemeiată.

În acest sens a fost avută în vedere

și practica constantă a Curții Europene a Dreptului Omului potrivit căreia

atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin

măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea

prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva

criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin

justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori

abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Curtea Europeană a Dreptului Omului

însăși, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de

evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.

Cât privește susținerile intimaților

în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au fost reglementate prin

dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul - Lege nr. 118/1990 respectiv

O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparație, acestea au

fost înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de

complinire, fără a înlătura, însă, drepturile deja stabilite prin legile

anterioare.

Că este așa, o dovedește scopul pentru

care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale

condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus,

prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea

de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul - Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul

Român prin B. prin C. a județului Satu Mare, criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizând nelegalitatea ei.

Prin Decizia civilă nr. 5150 din 9

iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins

cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de

intimatul-reclamant A. privind excepția de neconstituționalitate a art. 45

alin. (3) și (5) Teza I din C. proc. civ. așa cum au fost modificate prin art. 1

pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.

A respins excepțiile invocate de

intimatul-reclamant A., respectiv: tardivității, inadmisibilității, nulității

și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză.

A admis recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin B. prin C. Satu Mare și de recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88

din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

A casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel Oradea.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia

prin care se contestă neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori

dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și

obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în

care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.

Alin. (3) al aceluiași articol face

trimitere la situația în care, în termen de 45 de zile de la comunicarea

deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind

suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele

juridice(în acest sens și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție).

Or, s-a reținut de instanța de recurs

că textul legal care a constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu

a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunțarea deciziilor în M.

Of. al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel,

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1354 din 12 octombrie 2010 situație fată de care, în conformitate cu

dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent, ordonanța invocată

nu-și mai produce efecte juridice (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009).

Deși aceste aspecte erau cunoscute de

instanța de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuși, în mod nejustificat

și nelegal, s-a reținut că deși Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010,

dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, totuși până la

publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în

admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect

similar cu cel din cauza de fată.

Or, în condițiile în care instanța de

apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în

cauză, reținând doar existența unei practici judiciare constante a Curții de

Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu

exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi

exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecății, și de

motivele de apel invocate.

Procedând la rejudecarea apelului

formulat de către reclamantul A., după casarea Deciziei civile nr. 88 din 30

martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea; de către Înalta Curte de

Casație și Justiție București prin Decizia civilă nr. 5150 din 9 iulie 2012,

prin Decizia nr. 508 din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul reclamant A. în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin B. București, reprezentat

de D. Cluj Napoca prin E. Satu Mare, și cu intimatul-pârât Ministerul Public

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr.

2231/D din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a

păstrat-o în întregime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

Doar reclamantul a uzat de dreptul de

a declara apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Satu Mare prin care

s-a reținut caracterul politic al condamnării acestuia în baza art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act

normativ i-au fost acordat daune morale în cuantum de 10.000 de euro, raportat

la limitarea acestora conform O.U.G. nr. 62/2010. Ceea ce a criticat apelantul

reclamant prin apelul declarat a fost doar cuantumul daunelor morale acordate,

câtă vreme dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, ce limita cuantumul daunelor morale

ce puteau fi acordate, a fost declarată neconstituțională, acțiunea sa fiind

înregistrată anterior, sub imperiul vechii reglementări.

Nefiind motive de ordine publice care

să impună o cercetare din oficiu a dispoziției prin care s-a constatat

caracterul politic al măsurii luate împotriva apelantului reclamant, aceasta nu

se impune a fi analizată. De altfel, acest aspect nu a fost contestat de către

intimat sau de către reprezentanții Parchetului.

Cât privește criticile referitor la

daunele morale acordate, s-au reținut următoarele:

O.U.G. nr. 62/2010, ce a limitat

despăgubirile ce puteau fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 - art. 5 alin.

(1) lit. a) - ulterior pronunțării sentinței apelate a fost declarată a fi

neconstituțională, potrivit Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată

de către Curtea Constituțională, astfel că aceasta nu mai poate să-și producă

efectele. în astfel de situație firesc ar fi fost să se țină cont de

dispozițiile legale anterioare emiterii acestui act normativ, respectiv de art.

5 alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009, însă, prin Decizia civilă

nr. 1358/ 2010 Curtea Constituțională a constatat că și dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale și în

consecință nu mai poate constitui temei legal pentru acordarea daunelor morale

celor care suferiseră condamnări cu caracter politic sau fuseseră victimele

unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

În situații similare celei în speță,

Curtea de Apel Oradea, până la data publicării în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011 a Deciziei civile nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pronunțată în baza art. 329 C. proc. civ. în

soluționarea unui recurs în interesul legii, a admis și a continuat să admită

astfel de cereri și să constate caracterul politic al măsurilor administrative,

al condamnărilor cu caracter politic din perioada 6 martie 1945 - decembrie

1989 acordând daune morale chiar și după publicarea Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu referire la declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009.

Prin hotărârile pronunțate, Curtea de

Apel Oradea a reținut că deciziile Curții Constituționale sus menționate nu pot

fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării, pentru a nu încălca

dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, legea incidență, la data formulării cererii de chemare în

judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, invocând cauzele

Blecic/Croației, Stratis Andreatis/Greciei, Popageorgiu/Greciei, pronunțate în

acest sens de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 14, art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției arătate mai sus.

S-a mai reținut că și în cazul în care

s-ar accepta inaplicabilitatea acestei dispoziții, întrucât a fost declarată

neconstituțională, în speță își găsește aplicarea art. 998 C. civ., normă de

drept comun în materie, câtă vreme prin Legea nr. 221/2009 cei îndreptățiți au

fost repuși în termenul de prescripție de a solicita despăgubiri.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, s-a reținut că s-a stabilit

- cu forță obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ. (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii

pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of.) - că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că, efectele deciziilor

de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere

drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că

efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera

legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere.

S-a apreciat că judecata nu se poate

întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic, urmare a declarării

neconstituționalității ei, iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are

nici un fundament în legislația internă și nici nu este incidență noțiunea de

bun pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Ca urmare, a proceda altfel decât a

conchis Înalta Curte de Casație și Justiție ar însemna, o încălcare a

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dispoziții ce sunt

imperative și, în consecință, criticile aduse de apelantul reclamant în sensul

aplicării vechilor dispoziții legale în materie, a majorării cuantumului

daunelor morale acordate, apar ca fiind nefondate.

Întrucât, doar reclamantul a declarat

apel, iar conform art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate înrăutății

situația în propria cale de atac, instanța de apel a respins, ca nefondat,

apelul și a păstrat, în întregime, sentința apelată ca fiind legală și

temeinică.

Referitor la solicitarea Parchetului

prin concluziile scrise de admitere a apelului declarat de Statul Român, câtă

vreme conform celor expuse, doar reclamantul a declarat apel, s-a apreciat că

nu se mai impun a fi analizate.

împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

I. În recursul său, recurentul-pârât

Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare a adus următoarele critici deciziei

recurate.

Hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu greșita aplicare a legii, întrucât instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra apelului promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu-Mare, în Dosarul nr. x/83/2010.

În acest context s-a apreciat că

instanța de apel nu a ținut cont de Deciziile Curții Constituționale nr.

1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, și nici de Decizia nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul

în interesul legii.

II. În recursul său, recurentul-pârât

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a adus

următoarele critici deciziei recurate.

Instanța de apel a pronunțat o

hotărâre nelegală, neținând cont de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul

legii, și nici de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009, aceste dispoziții legale ne mai putând constitui temei

juridic pentru acordarea daunelor morale, în cauzele nesoluționate în mod

definitiv până la data publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of.

III. În recursul său, recurentul-reclamant

A. a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea pronunțată de instanța de

apel este nelegală, deoarece, deși din reglementarea națională au fost

întemeiate temeiurile legale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, locul

acestora a fost preluat de principiile de drept și de reglementările

informaționale, acest fapt rezultând chiar din prevederile art. 20 din

Constituția României.

Acesta a învederat instanței că în

cauză sunt aplicabile deciziile Curții Europene a Dreptului Omului,

pronunțate în cauzele Weissmann și alții împotriva României, Driha împotriva

României, Klaus și louri Kiladzi contra Georgiei, potrivit cărora, la data când

a formulat cererea de chemare în judecată, reclamantul avea o speranță

legitimă, deoarece Legea nr. 221/2009 era în vigoare, iar articolul nr. 5 din

această lege, a fost declarat neconstituțional în cursul derulării procesului.

Mai mult, consideră că nici nu a avut

parte de un proces echitabil, deoarece la data soluționării apelului, procedura

în fața Curții Constituționale era nesemnalizat.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

I. în ce privește recursul declarat de

Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare.

Pe de o parte, acest recurent nu poate

invoca, în recursul său, vătămarea unei alte părți din procesul civil,

respectiv pretinsa neanalizare a apelului declarat de către Parchetul de pe

lângă Tribunalul Satu-Mare, iar pe de altă parte, nu poate critica, direct în

recurs, o hotărâre a primei instanțe (Tribunalul Bihor), pe care nu a

criticat-o în calea de atac a apelului.

Motivele de ordine publică pot fi

invocate peste termenul prevăzut de lege sau de către instanță, din oficiu,

însă acestea nu pot fi analizate dacă partea care le invocă nu a exercitat

calea de atac a apelului, deoarece, în situația în care s-ar admite recursul,

ar trebui modificată decizia recurată și ar trebui admis apelul părții care a

invocat motivele de ordine publică, însă această parte nu a declarat apel, iar

în calea de atac a apelului declarat de către reclamant nu i se poate înrăutăți

situația acestuia, pentru că, altfel, ar fi încălcate dispozițiile art. 296 C.

proc. civ.

II. Pentru aceleiași considerente,

arătate mai sus, nu pot fi reținute nici criticile formulate de către

recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea.

III. Recursul declarat de către

recurentul-reclamant A. este nefondat.

Așa după cum a reținut și instanța de

apel, în timpul soluționării procesului, Curtea Constituțională a pronunțat

Deciziile nr. 1358/2010, nr. 1360/2010, prin care a declarat neconstituționale

dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de judecată, iar

prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul

competent să soluționeze recursul în interesul legii, s-a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe care

și-a întemeiat cererea reclamantul, nu mai pot constitui temei juridic pentru

cererile de despăgubire în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.

Recurentul-reclamant nu putea avea o

speranță legitimă, chiar dacă, la data formulării cererii de chemare în

judecată, respectivele dispoziții legale erau în vigoare, cât timp, în timpul

desfășurării procesului aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale, dar și găsite ca inapte de a constitui temei juridic pentru

acordarea de despăgubiri în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, deoarece temeiurile cererii de

despăgubiri nu au la bază raporturi juridice determinate de părți, pentru a

opera legea incidență la momentul la care raporturile juridice au luat naștere,

ci au la bază dispoziții legale, ale căror efecte nu se întind, în timp, pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, cât timp, organele competente,

le-au declarat inaplicabile, iar procedura judiciară nu era încheiată.

Nu se poate reține faptul că ar exista

o jurisprudență Curții Europene a Dreptului Omului, în sensul celor

susținute de către recurentul-reclamant, deoarece în cauzele invocate de către

acesta era vorba despre o practică judiciară suficient de constantă pentru a

crea reclamantului impresia unei speranțe legitime, or, în România nu a existat

o astfel de practică judiciară, dimpotrivă, Curtea de Apel Oradea fiind singura

care a continuat să acorde despăgubiri în baza dispozițiilor legale declarate

neconstituționale și declarate ca inapte de a constitui temei legal pentru

acordarea unor astfel de despăgubiri, în discordanță totală cu practica

celorlalte curți de apel din țară și cu practica constantă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Nici susținerea recurentului-reclamant

cu privire la lipsa unui proces echitabil nu poate fi reținută, deoarece, pe de

o parte, chiar în Legea nr. 221/2009, o prevedere reparatorie este chiar cea

referitoare la recunoașterea caracterului politic al condamnărilor respective,

or, în speța de față recurentul-reclamant a beneficiat de o astfel de măsură

reparatorie, iar pe de altă parte, în România au fost adoptate mai multe acte

normative cu caracter reparatoriu, chiar și din punct de vedere material,

inclusiv cu privire la represiunile cu caracter politic suferite de către unii

cetățeni români în timpul regimului comunist.

Prin urmare, recurentul-reclamant a

beneficiat de un proces echitabil, recunoscându-i-se, inclusiv, caracterul

politic al condamnării suferite, primind, deci, măsurii reparatorii cu caracter

moral, numai lipsa de diligentă a recurenților-pârâți, în declararea apelului,

făcând ca acesta să primească și sume de bani constând în daune morale.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate

împotriva deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare și B. -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei civile nr.

508/2014/A din 6 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a

ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 26 februarie 2015.