ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 658/2015

Decizia nr. 658/2015 Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu A.Mare sub nr. x/83/2010, reclamantul A., a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să se constate, în principal, că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni politice care este enumerată la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pentru care toate efectele condamnării sunt înlăturate de drept, conform art. 2 din același lege, iar, în subsidiar, și dacă se va considera că fapta pentru care a fost condamnat nu a fost prevăzută la acea vreme ca și infracțiune și deci nu sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a solicitat să se constate că sunt incidente prevederile art. 4 din aceeași lege și să se constate caracterul politic al condamnării, înlăturând toate efectele acestuia și obligarea Statului Român prin B. (conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954) prin C. Satu Mare să acorde juste compensații în cuantum de 300.000 euro echivalent lei, pe baza prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare pentru săvârșirea infracțiunii politice de „propagandă contra regimului" la muncă silnică grea prestată în cadrul Penitenciarului Colonia Valea Neagră, localitatea Poarta Albă,

fiind eliberat după executarea a 4 ani și 6 luni de pedeapsă, executată la acea colonie. A solicitat, de asemenea, judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin B. București. În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu, pentru condamnarea cu caracter politic, suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. Prin conținutul art. 1 din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conținutul noțiunii de condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, prezumând prin art. 2 infracțiunile pentru care condamnările au caracter politic.

Prin sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul - minor la vremea respectivă - a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani de închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950, cu executare la Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954, așa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței de C.N.S.A.S. Ambele infracțiuni (art. 209 C. pen.

și art. 327 alin. (3) C. pen.) care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depășit acest prag întrucât, potrivit art. ll, dispozițiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ, O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.

În cuantificarea acestor daune, cum este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate - dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, vârsta la data condamnării. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul - reclamant A., în termenul legal și scutit de taxă judiciară de timbru, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în parte, în sensul majorării cuantumului compensațiilor pentru daunele morale la suma inițial solicitată, de 300.000 lei, fără cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea ca apel, iar în ședința publică din data de 30 martie 2011 instanța, având în vedere Decizia dată în interesul Legii cu nr. 32/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și valoarea obiectului litigiului și pretențiile precizate de reclamant la 100.000 euro a constatat că, în mod corect, s-a înregistrat ca apel, calea de atac. Prin Decizia civilă nr. 88/A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis, ca fondat, apelul civil introdus de apelantul - reclamant A. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin B., reprezentat de C. Satu Mare, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: A majorat cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la suma de 10.000 Euro la suma de 100.000 euro.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: S-a precizat că în speță s-a formulat apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel că sentința a fost analizată în limitele învestirii instanței de apel, avându-se totodată în vedere și apărările invocate de intimați pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea despăgubirilor fiind înlăturate, dată fiind de lipsa unui apel declarat de pârâți. În speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin B. la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispuse față de reclamant prin sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, prin sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani închisoare corecționale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul Valea Neagră. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la data de 11 mai 1954 În mod corect a reținut prima instanță caracterul politic al condamnării dispuse față de reclamant, ambele infracțiuni (art. 209 C. pen.

și art. 327 C. pen.), care au condus la pedepsirea acestuia, fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a). din Legea nr. 221/2009. Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, s-a apreciat ca greșita soluția primei instanțe în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care acțiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată. De altfel, dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice. În cursul anului 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Din examinarea jurisprudenței, din ultimii ani, a Curtea Europeană a Dreptului Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din F., care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. S-a opinat de instanța de apel că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din F., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza Driha împotriva României.

Raportat la toate aceste dispoziții legale, avându-se în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă față de reclamant,în speță durata detenției, consecințele pe care această măsură Ie-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieții familiale, fiind evident că o arestare, respectiv inculpare, pe nedrept, produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanța de apel a apreciat că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la 10.000 euro la 100.000 euro sumă pretinsă de reclamant și apreciată ca întemeiată.

În acest sens a fost avută în vedere și practica constantă a Curții Europene a Dreptului Omului potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Curtea Europeană a Dreptului Omului însăși, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.

Cât privește susținerile intimaților în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au fost reglementate prin dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul - Lege nr. 118/1990 respectiv O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparație, acestea au fost înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de complinire, fără a înlătura, însă, drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Că este așa, o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin B. prin C. a județului Satu Mare, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizând nelegalitatea ei. Prin Decizia civilă nr. 5150 din 9 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant A. privind excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I din C. proc. civ. așa cum au fost modificate prin art. 1 pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. A respins excepțiile invocate de intimatul-reclamant A., respectiv: tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză.

A admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin B. prin C. Satu Mare și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel Oradea. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente: Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se contestă neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.

Alin. (3) al aceluiași articol face trimitere la situația în care, în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice(în acest sens și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție). Or, s-a reținut de instanța de recurs că textul legal care a constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunțarea deciziilor în M. Of. al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 12 octombrie 2010 situație fată de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent, ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009). Deși aceste aspecte erau cunoscute de instanța de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuși, în mod nejustificat și nelegal, s-a reținut că deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, totuși până la publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Or, în condițiile în care instanța de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în cauză, reținând doar existența unei practici judiciare constante a Curții de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecății, și de motivele de apel invocate.

Procedând la rejudecarea apelului formulat de către reclamantul A., după casarea Deciziei civile nr. 88 din 30 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea; de către Înalta Curte de Casație și Justiție București prin Decizia civilă nr. 5150 din 9 iulie 2012, prin Decizia nr. 508 din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin B. București, reprezentat de D. Cluj Napoca prin E. Satu Mare, și cu intimatul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2231/D din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a păstrat-o în întregime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Doar reclamantul a uzat de dreptul de a declara apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Satu Mare prin care s-a reținut caracterul politic al condamnării acestuia în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ i-au fost acordat daune morale în cuantum de 10.000 de euro, raportat la limitarea acestora conform O.U.G. nr. 62/2010. Ceea ce a criticat apelantul reclamant prin apelul declarat a fost doar cuantumul daunelor morale acordate, câtă vreme dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, ce limita cuantumul daunelor morale ce puteau fi acordate, a fost declarată neconstituțională, acțiunea sa fiind înregistrată anterior, sub imperiul vechii reglementări.

Nefiind motive de ordine publice care să impună o cercetare din oficiu a dispoziției prin care s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva apelantului reclamant, aceasta nu se impune a fi analizată. De altfel, acest aspect nu a fost contestat de către intimat sau de către reprezentanții Parchetului. Cât privește criticile referitor la daunele morale acordate, s-au reținut următoarele: O.U.G. nr. 62/2010, ce a limitat despăgubirile ce puteau fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 - art. 5 alin. (1) lit. a) - ulterior pronunțării sentinței apelate a fost declarată a fi neconstituțională, potrivit Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de către Curtea Constituțională, astfel că aceasta nu mai poate să-și producă efectele.

în astfel de situație firesc ar fi fost să se țină cont de dispozițiile legale anterioare emiterii acestui act normativ, respectiv de art. 5 alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009, însă, prin Decizia civilă nr. 1358/ 2010 Curtea Constituțională a constatat că și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din cuprinsul Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale și în consecință nu mai poate constitui temei legal pentru acordarea daunelor morale celor care suferiseră condamnări cu caracter politic sau fuseseră victimele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În situații similare celei în speță, Curtea de Apel Oradea, până la data publicării în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011 a Deciziei civile nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în baza art. 329 C. proc. civ. în soluționarea unui recurs în interesul legii, a admis și a continuat să admită astfel de cereri și să constate caracterul politic al măsurilor administrative, al condamnărilor cu caracter politic din perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989 acordând daune morale chiar și după publicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu referire la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin hotărârile pronunțate, Curtea de Apel Oradea a reținut că deciziile Curții Constituționale sus menționate nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării, pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, legea incidență, la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, invocând cauzele Blecic/Croației, Stratis Andreatis/Greciei, Popageorgiu/Greciei, pronunțate în acest sens de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 14, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției arătate mai sus. S-a mai reținut că și în cazul în care s-ar accepta inaplicabilitatea acestei dispoziții, întrucât a fost declarată neconstituțională, în speță își găsește aplicarea art. 998 C. civ., normă de drept comun în materie, câtă vreme prin Legea nr. 221/2009 cei îndreptățiți au fost repuși în termenul de prescripție de a solicita despăgubiri.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, s-a reținut că s-a stabilit - cu forță obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of.) - că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că, efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere.

S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic, urmare a declarării neconstituționalității ei, iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are nici un fundament în legislația internă și nici nu este incidență noțiunea de bun pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare, a proceda altfel decât a conchis Înalta Curte de Casație și Justiție ar însemna, o încălcare a dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dispoziții ce sunt imperative și, în consecință, criticile aduse de apelantul reclamant în sensul aplicării vechilor dispoziții legale în materie, a majorării cuantumului daunelor morale acordate, apar ca fiind nefondate.

Întrucât, doar reclamantul a declarat apel, iar conform art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate înrăutății situația în propria cale de atac, instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul și a păstrat, în întregime, sentința apelată ca fiind legală și temeinică. Referitor la solicitarea Parchetului prin concluziile scrise de admitere a apelului declarat de Statul Român, câtă vreme conform celor expuse, doar reclamantul a declarat apel, s-a apreciat că nu se mai impun a fi analizate. împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. I. În recursul său, recurentul-pârât Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, în Dosarul nr. x/83/2010. În acest context s-a apreciat că instanța de apel nu a ținut cont de Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, și nici de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii. II. În recursul său, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a adus următoarele critici deciziei recurate.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, neținând cont de Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, și nici de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aceste dispoziții legale ne mai putând constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în cauzele nesoluționate în mod definitiv până la data publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. III. În recursul său, recurentul-reclamant A. a adus următoarele critici deciziei recurate.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, deoarece, deși din reglementarea națională au fost întemeiate temeiurile legale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, locul acestora a fost preluat de principiile de drept și de reglementările informaționale, acest fapt rezultând chiar din prevederile art. 20 din Constituția României. Acesta a învederat instanței că în cauză sunt aplicabile deciziile Curții Europene a Dreptului Omului, pronunțate în cauzele Weissmann și alții împotriva României, Driha împotriva României, Klaus și louri Kiladzi contra Georgiei, potrivit cărora, la data când a formulat cererea de chemare în judecată, reclamantul avea o speranță legitimă, deoarece Legea nr. 221/2009 era în vigoare, iar articolul nr. 5 din această lege, a fost declarat neconstituțional în cursul derulării procesului.

Mai mult, consideră că nici nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece la data soluționării apelului, procedura în fața Curții Constituționale era nesemnalizat. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. în ce privește recursul declarat de Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare. Pe de o parte, acest recurent nu poate invoca, în recursul său, vătămarea unei alte părți din procesul civil, respectiv pretinsa neanalizare a apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, iar pe de altă parte, nu poate critica, direct în recurs, o hotărâre a primei instanțe (Tribunalul Bihor), pe care nu a criticat-o în calea de atac a apelului.

Motivele de ordine publică pot fi invocate peste termenul prevăzut de lege sau de către instanță, din oficiu, însă acestea nu pot fi analizate dacă partea care le invocă nu a exercitat calea de atac a apelului, deoarece, în situația în care s-ar admite recursul, ar trebui modificată decizia recurată și ar trebui admis apelul părții care a invocat motivele de ordine publică, însă această parte nu a declarat apel, iar în calea de atac a apelului declarat de către reclamant nu i se poate înrăutăți situația acestuia, pentru că, altfel, ar fi încălcate dispozițiile art. 296 C. proc. civ. II. Pentru aceleiași considerente, arătate mai sus, nu pot fi reținute nici criticile formulate de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

III. Recursul declarat de către recurentul-reclamant A. este nefondat. Așa după cum a reținut și instanța de apel, în timpul soluționării procesului, Curtea Constituțională a pronunțat Deciziile nr. 1358/2010, nr. 1360/2010, prin care a declarat neconstituționale dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de judecată, iar prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, s-a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe care și-a întemeiat cererea reclamantul, nu mai pot constitui temei juridic pentru cererile de despăgubire în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în M. Of.

a deciziilor Curții Constituționale. Recurentul-reclamant nu putea avea o speranță legitimă, chiar dacă, la data formulării cererii de chemare în judecată, respectivele dispoziții legale erau în vigoare, cât timp, în timpul desfășurării procesului aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, dar și găsite ca inapte de a constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, deoarece temeiurile cererii de despăgubiri nu au la bază raporturi juridice determinate de părți, pentru a opera legea incidență la momentul la care raporturile juridice au luat naștere, ci au la bază dispoziții legale, ale căror efecte nu se întind, în timp, pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, cât timp, organele competente, le-au declarat inaplicabile, iar procedura judiciară nu era încheiată.

Nu se poate reține faptul că ar exista o jurisprudență Curții Europene a Dreptului Omului, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, deoarece în cauzele invocate de către acesta era vorba despre o practică judiciară suficient de constantă pentru a crea reclamantului impresia unei speranțe legitime, or, în România nu a existat o astfel de practică judiciară, dimpotrivă, Curtea de Apel Oradea fiind singura care a continuat să acorde despăgubiri în baza dispozițiilor legale declarate neconstituționale și declarate ca inapte de a constitui temei legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri, în discordanță totală cu practica celorlalte curți de apel din țară și cu practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nici susținerea recurentului-reclamant cu privire la lipsa unui proces echitabil nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, chiar în Legea nr. 221/2009, o prevedere reparatorie este chiar cea referitoare la recunoașterea caracterului politic al condamnărilor respective, or, în speța de față recurentul-reclamant a beneficiat de o astfel de măsură reparatorie, iar pe de altă parte, în România au fost adoptate mai multe acte normative cu caracter reparatoriu, chiar și din punct de vedere material, inclusiv cu privire la represiunile cu caracter politic suferite de către unii cetățeni români în timpul regimului comunist. Prin urmare, recurentul-reclamant a beneficiat de un proces echitabil, recunoscându-i-se, inclusiv, caracterul politic al condamnării suferite, primind, deci, măsurii reparatorii cu caracter moral, numai lipsa de diligentă a recurenților-pârâți, în declararea apelului, făcând ca acesta să primească și sume de bani constând în daune morale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate împotriva deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român prin B. - prin C. Satu Mare și B. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei civile nr. 508/2014/A din 6 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 26 februarie 2015.