ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor

civile de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 637/D din 14 iulie

2006 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamantul T.C. împotriva pârâților Statul Român prin M.F.P. reprezentat de

D.G.F.P. a Județului Satu Mare și Primăria municipiului Satu Mare.

A fost obligat pârâtul

Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 200.000 lei daune

morale și 15.172 lei daune materiale, cu titlul de reparație pentru privarea de

libertate în mod nelegal.

Instanța a constatat

că perioada arestării nelegale din 14 ianuarie 2003-17 noiembrie 2003 constituie

vechime în muncă.

A fost obligată

Primăria municipiului Satu Mare să facă cuvenitele mențiuni în carnetul de

muncă al reclamantului pentru perioada de mai sus, conform art. 505 alin. (3) C.

proc. pen. și a dispozițiilor legale în materie.

Au fost respinse, ca

nefondate, restul capetelor de cerere și pretențiile formulate de reclamant.

Tribunalul Satu Mare

a luat act de disjungerea celorlalte pretenții (despăgubiri materiale egale cu

drepturile salariale izvorâte din alte raporturi de muncă), conform celor

dispuse de instanță în ședința publică din 5 iulie 2006.

A fost respinsă

excepția de prematuritate invocată din oficiu de instanță.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul T.C., pârâtul M.F.P. în reprezentarea

Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D. N.A..

Prin apelul declarat,

reclamantul T.C. a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul

de a fi obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 1.800.000 lei, cu titlul

de daune morale și 38.150 lei daune materiale, exceptând salariile de director

la Administrația  Piețelor și consilier juridic la Primărie, care au fost

disjunse până la soluționarea recursurilor declarate în Dosarul nr. 362/2006.

A cerut, totodată, să

se dispună operarea în cartea de muncă a vechimii și a continuității până la

data reintegrării, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului

reclamantului s-au adus critici sentinței și sub aspectul cuantumului daunelor

materiale și morale acordate.

Astfel s-a arătat, în

esență, că deși instanța de fond a reținut corect că în perioada 14 ianuarie

2003 - 17 noiembrie 2003 reclamantul a fost arestat nelegal, obligând Statul

Român la plata daunelor morale și materiale, cuantumul acestora este exagerat

de mic față de durata în care a fost privat de libertate nelegal, în raport de

consecințele arestării asupra persoanei sale și a familiei.

Totodată, au fost

dezvoltate critici referitoare la sentința civilă nr. 345/D din 31 mai 2006

pronunțată de Tribunalul Satu Mare în litigiul de muncă, în care se precizează

că prejudiciul datorat arestării nelegale având ca efect emiterea deciziei de

concediere cu toate consecințele economice și morale, poate fi invocat în

cadrul acțiunii civile îndreptate împotriva statului, în temeiul art. 504 C.

proc. pen.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. a declarat

apel împotriva sentinței civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a Tribunalului Satu

Mare și a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a sentinței,

în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului

pârâtul a susținut, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică,

întrucât este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în cauză nefiind

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Apelantul-pârât a

arătat că, în cauză nu poate fi vorba de o arestare nelegală,deoarece

inculpatul a fost cercetat în stare de arest pentru săvârșirea a două

infracțiuni și trimis în judecată doar pentru o singură o infracțiune, pentru

cealaltă dispunându-se disjungerea și finalizată ulterior cercetarea,

dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

Ca atare, inculpatul

cercetat în stare de arest a fost trimis în judecată pentru săvârșirea uneia

din infracțiunile pentru care a fost emis mandatul de arestare, dosarul fiind încă

pe rolul instanței, nefiind pronunțată o soluție.

M.F.P. prin D.G.F.P.

Satu Mare nu și-a motivat calea de atac.

Prin Decizia nr. 181/A

din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis

apelul declarat de reclamantul T.C. în contradictoriu cu intimații M.F.P. și

Primăria Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a

Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus

majorarea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin M.F.P.

la suma de 500.000 lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca

nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție- D.N.A. și M.F.P. în reprezentarea Statului Român

prin D.G.F.P. Satu Mare.

Au fost obligați

intimații M.F.P. în reprezentarea Statului Român și Primăria Municipiului Satu

Mare să plătească reclamantului T.C. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată

în apel.

Astfel, așa cum a

reținut și prima instanță, față de reclamantul apelant s-a luat măsura

arestării preventive prin Ordonanța procurorului P.N.A. din 14 ianuarie 2003 și

mandatul de arestare emis la aceeași dată pentru infracțiunile de luare de mită

prev. și ped. de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. și abuz în serviciu prev. și ped. de art. 248

C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., această măsură fiind prelungită

succesiv prin hotărâri judecătorești până la data de 17 noiembrie 2003, când

prin Decizia penală nr. 806/P din 17 noiembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a

revocat măsura arestării și a dispus punerea, de îndată, a inculpatului T.C. de

sub puterea mandatului de arestare.

Din considerentele

deciziei nr. 806/P/ 2003, rezultă că prin Rechizitoriul din 17 octombrie 2003,

reclamantul a fost trimis în judecată doar pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită

de art. 248 C. pen., respectiv pentru abuz în serviciu, iar cu privire la

infracțiunea de luare de mită, s-a dispus disjungerea cauzei.

Ulterior, prin

Ordonanța P.N.A.- Serviciul teritorial Oradea s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului, în baza art. 249 C. proc. pen., raportat la art.

11 pct. 1 lit. b) din același cod și art. 10 lit. a) pentru infracțiunea de

luare de mită prev și ped de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât nu s-a

probat existența infracțiunii.

Cum măsura arestării

preventive s-a dovedit a fi nelegală, reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri, în temeiul art. 504 alin. (2) și urm. - coroborat cu dispozițiile

art. 505 și 506 C. proc. pen. și în conformitate cu prevederile art. 5 și 13

din Convenția Europeană a - Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art.

504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care

în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal, art. 3 al aceluiași text de lege stabilind

că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin

ordonanță a procurorului si de revocare a măsurii privative sau restrictive de

liberate, prin ordonanță procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j),

prin hotărârea instanței de revocare, sau hotărâre definitivă de achitare sau

de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit.

j), art. 505 C. proc. pen. stabilind criteriile de acordare a măsurilor

reparatorii prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

Prin urmare, în mod

corect a stabilit instanța de fond, că pretențiile reclamantului la despăgubiri

întemeiate pe prevederile art. 504-505 C. proc. pen. sunt întemeiate, întrucât,

în cauză există o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală a

învinuitului reclamant, deoarece fapta de luare de mită nu există, iar pentru

fapta de abuz în serviciu prev. și ped de art. 248 C. pen., măsura arestării

preventive a fost revocată prin Decizia penală nr. 806 din 17 noiembrie 2003.

Referitor la

criticile privind cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a considerat că,

în raport de criteriile stabilite la art. 505 C. proc. pen., suma de 2 miliarde

lei acordate de instanța de fond cu titlu de daune morale este insuficientă

față de durata arestării nelegale de 308 zile, poziția socială a reclamantului

care a avut calitatea de director și consilier juridic la data arestării,

precum și în raport de starea sănătății acestuia.

Prin urmare, față de prevederile

legale mai sus menționate, instanța de apel a apreciat ca rezonabilă suma de

500.000 lei acordată cu titlu de daune morale, sens în care a admis apelul și a

majorat cuantumul acestor daune de la 200.000 lei (2 miliarde lei vechi) la

500.000 lei (5 miliarde lei vechi).

Referitor la daunele materiale,

instanța de control judiciar a reținut că, acestea au fost judicios stabilite

la suma de 151.717.500 lei, cuantumul acestora fiind justificat cu actele

depuse la dosar, reprezentând salariul cuvenit în perioada 14 ianuarie - 17

noiembrie 2003 de la SC P. SRL și cheltuielile judiciare, inclusiv cele de

transport, alte pretenții invocate atât la prima instanță cât și în apel,

respectiv 381.000 lei, nefiind justificate.

Cât privește vechimea

în muncă, instanța a stabilit corect în raport de prevederile art. 505 alin. (3)

C. proc. pen., celelalte aspecte privind salariul și vechimea în muncă, ulterior

arestării, fiind disjunse și urmând a fi soluționate în cadrul litigiului de

muncă.

În ceea privește

apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A., instanța de control judiciar a reținut că acesta

este nefondat, excepția de inadmisibilitate invocată de intimatul T.C. fiind

neîntemeiată, față de dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd

posibilitate exercitării căilor de atac de către această instituție, indiferent

de natura cauzei.

Criticile aduse

sentinței, în sensul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2)

C. proc. pen. au fot considerate ca nefondate pentru motivele expuse în

considerentele de la fila 16 decizie.

Apelul declarat de M.F.P.

prin D.G.F.P. nu a fost motivat și față de prevederile art. 295 C. proc. civ.,

soluția fiind legală, neexistând motive de nulitate, acesta a fost respins, ca

nefondat.

Împotriva

Deciziei nr. 181/A din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

au declarat recursuri, reclamantul T.C. și pârâtul Ministerul Public-Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin D.N.A., criticând-o pentru

nelegaliate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Recurentul-reclamant T.C.

a invocat în cuprinsul motivelor de recurs nelegalitatea deciziei atacate sub

aspectul cuantumului redus al daunelor morale ce i-au fost acordate, în raport

de repercusiunile determinate de arestarea sa asupra situației sale

profesionale, onoarei și demnității, stării sale de sănătate, care s-a agravat

substanțial, precum și impactul acestei măsuri asupra familiei sale, susținând,

în esență, că instanța nu a determinat corect cuantumul prejudiciului moral.

Ministerul

Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A. a

promovat critici încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de la 1865, în sensul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii,

instanța de apel dând o interpretare greșită raportului juridic dedus

judecății, referitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. S-a solicitat de către recurenta D.N.A. admiterea recursului, cu

consecința reținerii cauzei spre rejudecare, a modificării în tot a hotărârii

atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în despăgubiri formulată

de reclamant.

Prin încheierea din

27 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, s-a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. de la 1865, suspendarea judecății recursurilor până la soluționarea

cu caracter irevocabil, a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003

al Tribunalului Alba.

Prin raportul

referitor la verificările privind suspendarea judecății recursurilor, s-a

stabilit că Dosarul nr. 8/107/2003 - care a determinat instanța civilă la suspendarea

judecății - în Dosarul nr. 2877/35/2006 al instanței supreme, a fost soluționat

irevocabil prin Decizia nr. 3829 din 19 noiembrie 2009.

Astfel, prin Decizia

nr. 3829 din 19 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și de

inculpații I.A., D.A., A.H.Ș.S. și T.C. împotriva Deciziei penale nr. 17/A din

5 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Au fost obligați

recurenții-inculpați la câte 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care

onorariile apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocaților

aleși, în sumă de câte 100 lei, avansate din fondul M.J.L.C.

Din oficiu, instanța

supremă a dispus prin rezoluție, la data de 17 februarie 2015 repunerea cauzei

pe rol în vederea efectuării verificărilor privind îndeplinirea condițiilor

referitoare la perimare, acordând termen la 10 martie 2015, cu citarea

părților.

Recursurile

declarate în cauză sunt perimate și urmează a fi constatate astfel, pentru

următoarele considerente:

La

termenul din 27 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865,

suspendarea judecății recursurilor declarate în Dosarul nr. 2877/35/2006, constatând

că soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003

are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii ce formează obiectul litigiului de

față.

Dosarul nr.

8/107/2003 a fost soluționat irevocabil la data de 19 noiembrie 2009, prin Decizia

nr. 3829 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

De la

această dată, a soluționării irevocabile a dosarului penal, niciuna dintre

părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina,

astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de

la 17 februarie 2015, în vederea discutării perimării.

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește

în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.

În

accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de

legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă

a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în

soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de

desistare de la judecată.

În

definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt

două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de

aplicare și asupra căilor de atac.

Așa

fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea

cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina

părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie

civilă.

Termenul

de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză,

iar cauzele de întrerupere și suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de

dispozițiile art. 249 și 250 C. proc. civ.

În

situația în care suspendarea a fost dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2

din cod, aceasta va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a

motivat suspendarea a devenit irevocabilă, conform alin. (2) al aceluiași text

procedural.

Pe cale

de consecință, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, deoarece, până la această dată, operează și

suspendarea cursului perimării.

În cauza

de față, judecata recursurilor a fost suspendată la data de 27 mai 2008, iar

dosarul (pricina) care a determinat suspendarea s-a finalizat prin hotărâre

irevocabilă la 19 noiembrie 2009 (Dosar nr. 8/107/2003 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală).

Așadar,

întrucât procesul a rămas în nelucrare mai mult de un an de la această din urmă

dată (aprox. 5 ani și câteva luni), timp în care nu s-a îndeplinit niciun act

de procedură în vederea judecării recursurilor și constatând faptul că nu a

operat niciunul dintre motivele de întrerupere sau suspendare a perimării,

Înalta Curte va constata perimate recursurile, în temeiul art. 252 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate

recursurile declarate de reclamantul T.C. și de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.N.A. împotriva Deciziei nr. 181/A

din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2015.