ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2015

Asupra recursurilor civile de față, constată: Prin sentința civilă nr. 637/D din 14 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul T.C. împotriva pârâților Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Județului Satu Mare și Primăria municipiului Satu Mare. A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 200.000 lei daune morale și 15.172 lei daune materiale, cu titlul de reparație pentru privarea de libertate în mod nelegal. Instanța a constatat că perioada arestării nelegale din 14 ianuarie 2003-17 noiembrie 2003 constituie vechime în muncă. A fost obligată Primăria municipiului Satu Mare să facă cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului pentru perioada de mai sus, conform art. 505 alin. (3) C. proc.

pen. și a dispozițiilor legale în materie. Au fost respinse, ca nefondate, restul capetelor de cerere și pretențiile formulate de reclamant. Tribunalul Satu Mare a luat act de disjungerea celorlalte pretenții (despăgubiri materiale egale cu drepturile salariale izvorâte din alte raporturi de muncă), conform celor dispuse de instanță în ședința publică din 5 iulie 2006. A fost respinsă excepția de prematuritate invocată din oficiu de instanță. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul T.C., pârâtul M.F.P. în reprezentarea Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D. N.A.. Prin apelul declarat, reclamantul T.C.

a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul de a fi obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 1.800.000 lei, cu titlul de daune morale și 38.150 lei daune materiale, exceptând salariile de director la Administrația Piețelor și consilier juridic la Primărie, care au fost disjunse până la soluționarea recursurilor declarate în Dosarul nr. 362/2006. A cerut, totodată, să se dispună operarea în cartea de muncă a vechimii și a continuității până la data reintegrării, cu cheltuieli de judecată. În motivarea apelului reclamantului s-au adus critici sentinței și sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale acordate.

Astfel s-a arătat, în esență, că deși instanța de fond a reținut corect că în perioada 14 ianuarie 2003 - 17 noiembrie 2003 reclamantul a fost arestat nelegal, obligând Statul Român la plata daunelor morale și materiale, cuantumul acestora este exagerat de mic față de durata în care a fost privat de libertate nelegal, în raport de consecințele arestării asupra persoanei sale și a familiei. Totodată, au fost dezvoltate critici referitoare la sentința civilă nr. 345/D din 31 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în litigiul de muncă, în care se precizează că prejudiciul datorat arestării nelegale având ca efect emiterea deciziei de concediere cu toate consecințele economice și morale, poate fi invocat în cadrul acțiunii civile îndreptate împotriva statului, în temeiul art. 504 C. proc.

pen. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a Tribunalului Satu Mare și a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea apelului pârâtul a susținut, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în cauză nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Apelantul-pârât a arătat că, în cauză nu poate fi vorba de o arestare nelegală,deoarece inculpatul a fost cercetat în stare de arest pentru săvârșirea a două infracțiuni și trimis în judecată doar pentru o singură o infracțiune, pentru cealaltă dispunându-se disjungerea și finalizată ulterior cercetarea, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.

Ca atare, inculpatul cercetat în stare de arest a fost trimis în judecată pentru săvârșirea uneia din infracțiunile pentru care a fost emis mandatul de arestare, dosarul fiind încă pe rolul instanței, nefiind pronunțată o soluție. M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare nu și-a motivat calea de atac. Prin Decizia nr. 181/A din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamantul T.C. în contradictoriu cu intimații M.F.P. și Primăria Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus majorarea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin M.F.P.

la suma de 500.000 lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A. și M.F.P. în reprezentarea Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare. Au fost obligați intimații M.F.P. în reprezentarea Statului Român și Primăria Municipiului Satu Mare să plătească reclamantului T.C. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel. Astfel, așa cum a reținut și prima instanță, față de reclamantul apelant s-a luat măsura arestării preventive prin Ordonanța procurorului P.N.A. din 14 ianuarie 2003 și mandatul de arestare emis la aceeași dată pentru infracțiunile de luare de mită prev. și ped.

de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. și abuz în serviciu prev. și ped. de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., această măsură fiind prelungită succesiv prin hotărâri judecătorești până la data de 17 noiembrie 2003, când prin Decizia penală nr. 806/P din 17 noiembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a revocat măsura arestării și a dispus punerea, de îndată, a inculpatului T.C. de sub puterea mandatului de arestare. Din considerentele deciziei nr. 806/P/ 2003, rezultă că prin Rechizitoriul din 17 octombrie 2003, reclamantul a fost trimis în judecată doar pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 248 C. pen., respectiv pentru abuz în serviciu, iar cu privire la infracțiunea de luare de mită, s-a dispus disjungerea cauzei.

Ulterior, prin Ordonanța P.N.A.- Serviciul teritorial Oradea s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, în baza art. 249 C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) din același cod și art. 10 lit. a) pentru infracțiunea de luare de mită prev și ped de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât nu s-a probat existența infracțiunii. Cum măsura arestării preventive s-a dovedit a fi nelegală, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri, în temeiul art. 504 alin. (2) și urm. - coroborat cu dispozițiile art. 505 și 506 C. proc. pen. și în conformitate cu prevederile art. 5 și 13 din Convenția Europeană a - Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, art. 3 al aceluiași text de lege stabilind că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin ordonanță a procurorului si de revocare a măsurii privative sau restrictive de liberate, prin ordonanță procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), prin hotărârea instanței de revocare, sau hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j), art. 505 C. proc.

pen. stabilind criteriile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Prin urmare, în mod corect a stabilit instanța de fond, că pretențiile reclamantului la despăgubiri întemeiate pe prevederile art. 504-505 C. proc. pen. sunt întemeiate, întrucât, în cauză există o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului reclamant, deoarece fapta de luare de mită nu există, iar pentru fapta de abuz în serviciu prev. și ped de art. 248 C. pen., măsura arestării preventive a fost revocată prin Decizia penală nr. 806 din 17 noiembrie 2003. Referitor la criticile privind cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a considerat că, în raport de criteriile stabilite la art. 505 C. proc.

pen., suma de 2 miliarde lei acordate de instanța de fond cu titlu de daune morale este insuficientă față de durata arestării nelegale de 308 zile, poziția socială a reclamantului care a avut calitatea de director și consilier juridic la data arestării, precum și în raport de starea sănătății acestuia. Prin urmare, față de prevederile legale mai sus menționate, instanța de apel a apreciat ca rezonabilă suma de 500.000 lei acordată cu titlu de daune morale, sens în care a admis apelul și a majorat cuantumul acestor daune de la 200.000 lei (2 miliarde lei vechi) la 500.000 lei (5 miliarde lei vechi).

Referitor la daunele materiale, instanța de control judiciar a reținut că, acestea au fost judicios stabilite la suma de 151.717.500 lei, cuantumul acestora fiind justificat cu actele depuse la dosar, reprezentând salariul cuvenit în perioada 14 ianuarie - 17 noiembrie 2003 de la SC P. SRL și cheltuielile judiciare, inclusiv cele de transport, alte pretenții invocate atât la prima instanță cât și în apel, respectiv 381.000 lei, nefiind justificate. Cât privește vechimea în muncă, instanța a stabilit corect în raport de prevederile art. 505 alin. (3) C. proc. pen., celelalte aspecte privind salariul și vechimea în muncă, ulterior arestării, fiind disjunse și urmând a fi soluționate în cadrul litigiului de muncă.

În ceea privește apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., instanța de control judiciar a reținut că acesta este nefondat, excepția de inadmisibilitate invocată de intimatul T.C. fiind neîntemeiată, față de dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd posibilitate exercitării căilor de atac de către această instituție, indiferent de natura cauzei. Criticile aduse sentinței, în sensul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. au fot considerate ca nefondate pentru motivele expuse în considerentele de la fila 16 decizie. Apelul declarat de M.F.P. prin D.G.F.P. nu a fost motivat și față de prevederile art. 295 C. proc.

civ., soluția fiind legală, neexistând motive de nulitate, acesta a fost respins, ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 181/A din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, au declarat recursuri, reclamantul T.C. și pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin D.N.A., criticând-o pentru nelegaliate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865. Recurentul-reclamant T.C. a invocat în cuprinsul motivelor de recurs nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul cuantumului redus al daunelor morale ce i-au fost acordate, în raport de repercusiunile determinate de arestarea sa asupra situației sale profesionale, onoarei și demnității, stării sale de sănătate, care s-a agravat substanțial, precum și impactul acestei măsuri asupra familiei sale, susținând, în esență, că instanța nu a determinat corect cuantumul prejudiciului moral.

Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A. a promovat critici încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii, instanța de apel dând o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății, referitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. S-a solicitat de către recurenta D.N.A. admiterea recursului, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare, a modificării în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în despăgubiri formulată de reclamant. Prin încheierea din 27 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. de la 1865, suspendarea judecății recursurilor până la soluționarea cu caracter irevocabil, a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003 al Tribunalului Alba. Prin raportul referitor la verificările privind suspendarea judecății recursurilor, s-a stabilit că Dosarul nr. 8/107/2003 - care a determinat instanța civilă la suspendarea judecății - în Dosarul nr. 2877/35/2006 al instanței supreme, a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 3829 din 19 noiembrie 2009. Astfel, prin Decizia nr. 3829 din 19 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

și de inculpații I.A., D.A., A.H.Ș.S. și T.C. împotriva Deciziei penale nr. 17/A din 5 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Au fost obligați recurenții-inculpați la câte 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariile apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocaților aleși, în sumă de câte 100 lei, avansate din fondul M.J.L.C. Din oficiu, instanța supremă a dispus prin rezoluție, la data de 17 februarie 2015 repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării verificărilor privind îndeplinirea condițiilor referitoare la perimare, acordând termen la 10 martie 2015, cu citarea părților. Recursurile declarate în cauză sunt perimate și urmează a fi constatate astfel, pentru următoarele considerente: La termenul din 27 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. de la 1865, suspendarea judecății recursurilor declarate în Dosarul nr. 2877/35/2006, constatând că soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003 are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii ce formează obiectul litigiului de față. Dosarul nr. 8/107/2003 a fost soluționat irevocabil la data de 19 noiembrie 2009, prin Decizia nr. 3829 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. De la această dată, a soluționării irevocabile a dosarului penal, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 17 februarie 2015, în vederea discutării perimării.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar cauzele de întrerupere și suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de dispozițiile art. 249 și 250 C. proc. civ. În situația în care suspendarea a fost dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 din cod, aceasta va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, conform alin. (2) al aceluiași text procedural.

Pe cale de consecință, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece, până la această dată, operează și suspendarea cursului perimării. În cauza de față, judecata recursurilor a fost suspendată la data de 27 mai 2008, iar dosarul (pricina) care a determinat suspendarea s-a finalizat prin hotărâre irevocabilă la 19 noiembrie 2009 (Dosar nr. 8/107/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală). Așadar, întrucât procesul a rămas în nelucrare mai mult de un an de la această din urmă dată (aprox. 5 ani și câteva luni), timp în care nu s-a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării recursurilor și constatând faptul că nu a operat niciunul dintre motivele de întrerupere sau suspendare a perimării, Înalta Curte va constata perimate recursurile, în temeiul art. 252 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimate recursurile declarate de reclamantul T.C. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.N.A. împotriva Deciziei nr. 181/A din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2015.