ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1282/D din 30 iunie

2010, Tribunalul Satu Mare a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului D.G.R., în reprezentarea defunctei S.R., precum și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a

Finanțelor Public Satu Mare; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC E. România SA; a admis, în parte, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare, și în consecință:

A constatat că

reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor

reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în

CF nr. xx sub nr. top C1, în natură, teren în suprafață de 648 m.p. situat în

municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, județul Satu Mare, măsuri reparatorii

care urmează a fi acordate prin echivalent la o valoare a standardelor

internaționale de evaluare de

160

.

114,32 RON; l-a

obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON; a respins restul

pretențiilor reclamantului și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâta SC E. România SA, județul Satu Mare.

Cu referire la excepțiile

invocate în cauză (a lipsei calității procesuale active a reclamantului D.G.R. în

reprezentarea defunctei S.R., a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin D.G.F.P. Satu Mare și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E.

România SA), tribunalul a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din procesul-verbal

de naționalizare din data de 06 iulie 1953, imobilul situat în orașul Satu Mare,

str. B.B., nr. 20, casă de locuit compusă din 2 apartamente, 3 camere și 5 dependințe

și teren aferent a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la numitul

S.I. (socrul reclamantei inițiale), împrejurare care rezultă și din cuprinsul Decretului

de expropriere nr. 303 din 19 mai 1973, imobilul fiind ulterior atribuit fostei

Întreprinderi Industriale de Stat 23 A. Satu Mare (antecesoarea pârâtei SC E. România

SA).

Prin urmare, preluarea

imobilului este abuzivă în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările ulterioare.

Pentru acest imobil, în

condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta S.R. a formulat notificarea înregistrată

din 05 octombrie 2001 la B.E.J. M.I., adresată Primăriei Municipiului Satu Mare,

iar ulterior, în urma identificării unității deținătoare, a formulat notificarea

înregistrată din 24 ianuarie 2004 la același birou de executori judecătorești, adresată

SC E. România SA, nesoluționată la momentul pronunțării sentinței.

Din cuprinsul actelor

de stare civilă depuse la dosar rezultă calitatea reclamantei inițiale, S.R., de

soție supraviețuitoare a unicului fiu al proprietarilor de la care s-a realizat

preluarea abuzivă de mai sus.

Din această perspectivă,

reclamanta S.R. are calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii

instituite prin Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, având în vedere incidența

disp. art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

A mai reținut instanța

de fond că prin întâmpinare și prin notele de ședință depuse de pârâta SC E. România

SA, s-a susținut că imobilul a aparținut în realitate altor persoane, respectiv

M.G. și Ș. și familia P.R. În acest sens s-au depus la dosar hotărârile Comisiei

județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 Satu Mare nr. 200 din 15 octombrie 1997

și nr. 241 din 16 decembrie 1997, prin care s-a restituit în natură, numitei M.G.

imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, compus din casă și teren

în suprafață de 316 m.p., înscris în CF nr. xx sub nr. top C2, iar numitei P.R.,

în natură, imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 22, casă și teren

în suprafață de 306 m.p., înscris în CF nr. zz sub nr. top C3; aceste înscrisuri

se coroborează și cu anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973, în care figurează,

ca persoane de la care s-a preluat respectivul imobil, M.G., M.Ș. și P.R.

Pentru identificarea imobilului

și determinarea valorii de circulație a acestuia, s-a dispus administratrea probei

cu expertiză judiciară, iar din rapoartele de expertiză întocmite de experții C.I.G.

și D.M., precum și din referatul tehnic întocmit de exp. ing. P.I., prima instanță

a reținut că inițial a existat un singur imobil amplasat pe nr. top C4, C5 și C3,

asupra căruia aveau însă calitatea de proprietar tabular și familiile M. și P. anterior

amintite. Ulterior, în urma unor dezmembrări succesive a imobilului de sub nr. top

C5 (care a fost înscris în CF nr. xx Satu Mare), în suprafață totală de 964 m.p.,

s-a ajuns ca în prezent să figureze două parcele distincte: cea de sub nr. top nou

C2, în suprafață de 316 m.p., înscrisă în CF nr. aa Satu Mare (restituită în natură

prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 numitei M.G.), și cea de sub nr. top

nou C1, în suprafață de 648 m.p., înscrisă în CF nr. bb Satu Mare, renotată ulterior

sub nr. top nou cc.

Raportat la această împrejurare,

instanța de fond a apreciat că, cel puțin pentru parcela de teren înscrisă inițial

în CF nr. dd Satu Mare, sub nr. top C1, în suprafață de 648 m.p. și transnotată

ulterior în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, reclamanta S.R. și ulterior succesorul

său în drepturi, reclamantul D.G.R. justifică legitimare procesuală activă în promovarea

prezentei acțiuni, concluzie care se coroborează și cu considerentele și dispozitivul

deciziei civile nr. 35 din 10 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Oradea

în Dosarul nr. 3417/2003, rămasă irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care

s-a statuat, în privința aceleiași chestiuni a legitimării procesuale active a reclamantului

D.G.R. în calitate de continuator al acțiunii reclamantei inițiale S.R., în sensul

recunoașterii unei asemenea legitimări.

Prin prisma considerentelor

ce preced, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantului, invocată de către pârâta SC E. România SA.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, tribunalul a reținut

că, așa cum rezultă din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din

02 iunie 1995, din 31 mai 1995, din 13 aprilie 1995 și din 03 decembrie 1999, această

societate comercială era integral privatizată la data de 14 februarie 2001 (data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), că la data notificării avea sediul social

în municipiul Satu Mare, că în prezent Statul Român nu este acționar la această

societate comercială și că, în consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că în această

ipoteză legală măsurile reparatorii prin echivalent ar urma să fie propuse de către

instituția publică care a efectuat privatizarea, în speță AVAS București, succesoarea

în drepturi și obligații a fostei APAPS București.

A reținut prima instanță

că termenul legal de 60 de zile, reglementat prin art. 25 din Legea nr. 10/2001,

a fost cu mult depășit, că, așa cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în această materie (cauza Faimblat împotriva României), procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este, în sine, contrară convenției doar că, în

speță, nu s-a dovedit a fi eficientă.

În condițiile în care

s-a depășit cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială

de curtea europeană, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, și indiferent

de procedura urmată (administrativă sau judiciară), în final executarea deciziei

administrative sau a hotărârii judecătorești urmând a se face, în toate cazurile,

prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (și deci prin intermediul Fondului

Proprietatea, în privința căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă

să conducă la o despăgubire efectivă), coroborat cu împrejurarea că nici Legea

nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 nu țin cont de eventualul prejudiciu suferit

prin absența prelungită a despăgubirii de către persoanele care au fost private

de bunurile lor, tribunalul a concluzionat că accesul la procedura administrativă

rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen

rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă

restituirea în natură.

Pentru considerentele

expuse, prima instanță a reținut, pe de o parte că este întemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, conform dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, iar, pe de altă parte,

netemeinicia excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare.

Pe fond, având în vedere

apărările invocate de către pârâtul Statul Român prin întâmpinarea depusă la data

de 25 iunie 2004, fundamentate pe ideea prematurității acțiunii reclamantei inițiale,

instanța de fond a reținut că, potrivit deciziei nr. 20/2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of. nr. 764/12.11.2007) în recurs

în interesul legii, obligatoriu pentru instanțe în privința dezlegării date problemelor

de drept judecate conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanțele

de judecată sunt competente să soluționeze acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în speță cele de restituire a unor imobile ce fac obiectul de

reglementare al acestei legi, chiar și în absența unei decizii administrative și

al unui răspuns din partea autorităților, inclusiv pe fondul cauzei.

În consecință, au fost

înlăturate, ca neîntemeiate, apărările pârâtului Statul Român, prin D.G.F.P. Satu

Mare, prin care s-a susținut prematuritatea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește îndreptățirea

reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii, prima instanță a reținut că aceasta

a fost dovedită doar în privința imobilului teren în suprafață de 648 m.p., care

în prezent figurează înscris în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, transnotat din

CF nr. dd Satu Mare, nr. top C1, având în vedere că restul terenului de 316 m.p.

și construcțiile aferente au fost restituite prin hotărârea nr. 200 din 15

octombrie 1997 numitei M.G.

Față de cele expuse, reținând

valoarea de circulație a imobilui determinată de expertul D.M. și împrejurarea că

restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, tribunalul a admis, în parte,

acțiunea reclamantului, în limita sumei de 160.114,32 RON.

Cu referire la modalitatea

concretă de acordare a acestor măsuri reparatorii, prima instanță a arătat că prin

precizarea de acțiune formulată verbal de către reprezentanta reclamantului în ședința

publică din 18 iunie 2010 s-a solicitat, cu titlu subsidiar, obligarea în mod direct

a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri bănești

în contul acestor măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context, reținându-se

ineficiența procedurii administrative care presupune înaintarea notificării reclamantei

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cabinetului

Primului Ministru, tribunalul a apreciat că trebuie să dea eficiență principiului

efectivității garanțiilor pe care le prevede Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

astfel că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul obligării

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor

datorate acestuia, însă în limitele dovedirii îndreptățirii pentru imobilul revendicat.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel, în termenul legal, reclamantul D.G. și pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu

Mare.

R

eclamantul D.G.R. a solicitat

admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței apelate în sensul admiterii

în întregime a acțiunii, respectiv să i se constate calitatea de persoană îndreptățită

la măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul

casă de locuit și teren, situate în Satu Mare, str. B.B., nr. 20, reprezentând casă

de locuit compusă din două apartamente și teren aferent, conform expertizei tehnice

judiciare (completare) întocmite de ing. D.M. și, pe cale de consecință, să se dispună

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor

în sumă de 424.865 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor

de apel, apelantul-reclamant a arătat că, deși i s-a recunoscut calitatea de persoană

îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001,

hotărârea cuprinde constatări care sunt în contradicție cu probatoriul administrat.

Astfel, deși s-a reținut

de către instanța de fond faptul că, din procesul-verbal de naționalizare din data

de 06 iulie 1953, imobilul în cauză a trecut în proprietatea Statului Român de la

numitul S.I. (socrul reclamantei inițiale) și că această preluare a fost una abuzivă,

totuși s-a constatat că nu este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întregul

imobil (casă și teren) ci doar pentru terenul aferent.

Or, din procesul-verbal

întocmit cu ocazia naționalizării imobilului rezultă componența acestuia, respectiv

casă de locuit compusă din două apartamente, care, coroborate cu celelalte probe,

impuneau concluzia îndreptățirii sale la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.

Apelantul-pârât Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate

în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor

Publice pentru Statul Român, precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Satu Mare.

Prin criticile invocate,

acest apelant a susținut că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant

al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece potrivit

prevederilor Legii nr. 10/2001, unitatea administrativ teritorială se pronunță asupra

soluționării notificării în cadrul procedurii administrative, astfel că și asupra

constatării preluării abuzive, în virtutea principiului simetriei, trebuie să se

pronunțe măcar și în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu, tot cu unitatea

administrativ-teritorială.

A susținut apelantul-pârât

că, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind administrația

publică locală, “primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile

cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine

precum și în justiție”, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 1522 din 25 februarie 2004; prin urmare, Ministerul Finanțelor

Publice, în reprezentarea Statului Român, nu are calitatea de a se pronunța asupra

constatării preluării abuzive a imobilului.

În ceea ce privește dispoziția

de obligare a acestei instituții la plata de despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON

a arătat că potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor Publice nu este abilitat

să avizeze, să acorde, să propună ori să emită, în numele și pe seama Statului Român,

titluri de despăgubire.

Mai mult, în temeiul

art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, documentația aferentă

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, însoțită de dispozițiile emise

de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, se predau pe bază de proces-verbal

de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, emiterea în numele

și pe seama Statului Român de astfel de titluri de despăgubire este de competența

exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea

Cancelariei Primului Ministru (conform art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. a)

și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Prin decizia civilă

nr. 73/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis

apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București - reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva sentinței civile nr. 1282/D din

30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.R. (decedată pe parcursul

procesului și continuată de moștenitorul D.G.), împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare; a

u fost păstrate celelalte dispoziții și a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant

D.G., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 prevede o serie de proceduri și

competențe în sarcina unităților deținătoare pentru stabilirea și acordarea celor

îndreptățiți a măsurilor reparatorii referitor la imobilele care au fost preluate

în mod abuziv de către Statul Român în perioada martie 1945 - decembrie 1989, act

normativ care a fost completat și modificat prin Legea nr. 247/2005, care în titlul

VII capitolul V reglementează procedurile pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor

prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, respectiv Fondul „Proprietatea”.

Antecesoarea apelantului-reclamant,

S.R., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 5 octombrie 2001,

deci în urmă cu peste 9 ani, prin intermediul executorului judecătoresc M.I., adresată

Primăriei Municipiului Satu Mare; ulterior notificarea a fost transmisă unității

deținătoare SC E. România SA, nefiind soluționată.

Urmare faptului că, această

societate a fost privatizată, iar Statul Român nu deține acțiuni, notificarea trebuia

soluționată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, ca

instituție publică care a efectuat privatizarea.

Termenul de 60 zile, în

care se impunea a fi soluționată notificarea conform art. 25 din Legea nr. 10/2001,

a expirat în urmă cu mai mult de 9 ani, iar în măsura în care instanța ar fi refuzat

soluționarea cauzei sau ar fi dispus ca să se răspundă la notificare, i s-ar fi

adus reclamantului îngrădiri ale accesului la justiție, fiind pus în situația de

a mai aștepta îndeplinirea unor proceduri care deja au fost apreciate ca ineficiente

de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Legea nr. 10/2001,

cât și Legea nr. 247/2005, nu prevăd posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru

prejudiciul suferit prin neacordarea măsurilor reparatorii o perioadă de timp îndelungată

(cauza Viașu contra România).

De asemenea, nu s-a dispus

în speță obligarea Ministerului Finanțelor Publice la emiterea vreunei dispoziții,

decizii prin care să fie soluționată notificarea în baza Legii nr. 10/2001, ci acesta

a fost obligat la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv,

având în vedere întârzierea soluționării de către autoritățile statului a notificării

dar și ineficiența procedurii instituite în acest sens, inclusiv a celei prevăzute

în Legea nr. 247/2005 reținută constant în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului.

A mai reținut instanța

de apel că, potrivit art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor

Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor,

coordonând, administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la

dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Fondul „Proprietatea”

s-a constituit sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul

Român și administrată de acest minister, până la transmiterea acțiunilor către cei

îndreptățiți, conform Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

În plus, în situații similare,

în care cei îndreptățiți nu au primit măsurile reparatorii, Statul Român a fost

condamnat în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se

că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în așa măsură în care să asigure acordarea

efectivă a acestora, (cauzele Jujescu, Togănel, Grădinaru), în vreme ce în cauza

Viașu contra României i s-a sugerat Statului Român să adopte un regim util de calcul

și plată a despăgubirilor. Prin hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu și alții

contra României, Curtea europeană a dispus suspendarea cauzelor aflate pe rolul

său timp de 18 luni, timp în care statul să ia măsuri legislative coerente, clare,

care să asigure plata despăgubirilor, acordarea măsurilor reparatorii, aspect raportat

la care, în mod corect, coroborate cu toate cele expuse mai sus, instanța de fond

a reținut legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în

reprezentarea Statului Român, tocmai pentru a preîntâmpina de altfel noi litigii

pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, criticile nefiind fondate.

Verificând însă îndreptățirea

apelantului D.G. - moștenitor al notificatoarei reclamante S.R., la acordarea măsurilor

reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că imobilul

în litigiu a fost înscris inițial în coala de carte funciară nr. hh Satu Mare, având

nr. top. C5, fiind compus din casă și teren aferent, însă din analiza copiei acestei

coli, nu se poate reține că ar fi constituit proprietatea familiei S.

De asemenea, chiar dacă

conform procesului - verbal din 6 iulie 1953, aflat la dosarul de fond, rezultă

că imobilul compus din două apartamente, situat în localitatea Satu Mare, str. B.B.,

nr. 20 (ulterior str. I.) ar fi reprezentat proprietatea soției lui S.I., nu există

acte care să confirme acest drept de proprietate, ci dimpotrivă. Astfel, conform

copiei tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile se expropriază (str.

I. nr. 20 Satu Mare), au figurat M.G. și M.Ș., iar nu familia S., aspecte care se

regăsesc și în anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973.

De altfel, în baza Legii

nr. 112/1995, Comisia Județeană Satu Mare pentru aplicarea acestei legi, prin hotărârea

nr. 200 din 15 octombrie 1997 a dispus restituirea în natură a casei și terenului

aferent având nr. top C2 (provenit din dezmembrarea nr. top. C5 conform referatului

întocmit de inginer P.I., în nr. top. nou format C2 - casă și 316 m.p. teren și

nr. top. nou format C1 - teren în suprafață de 648 m.p., pe care se află o hală,

proprietatea SC E. România - SA Satu Mare, dobândită în baza H.G. nr. 834/1991,

al cărei drept nu a fost desființat).

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat că apelantul D.G.R., ca moștenitor al notificatoarei S.R., nu

este îndreptățit la primirea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, antecesorii

acestuia nefiind intabulați în cartea funciară și neexistând niciun înscris doveditor

al dreptului de proprietate al acestora, în afara procesului-verbal privind propunerea

de expropriere, care nu se coroborează cu alte probe și nici cu anexa la decretul

emis în acest sens.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, văzând dispozițiile art. 296 C. proc.

civ., instanța de apel a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu

Mare, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamanta S.R., decedată, continuată de moștenitorul D.G.R., împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul declarat de

D.G.R. a fost respins, ca nefondat.

Această hotărâre a fost

atacată cu recurs de către recurentul-reclamant D.G., recurs care a fost admis,

hotărârea fiind casată cu trimitere spre rejudecare în apel, prin decizia civilă

nr. 1788 din 13 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin sentința civilă nr. 7747/1999

pronunțată în Dosarul nr. 268/1998, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea formulată

de SC S. SA în aplicarea Legii nr. 112/1995 și cererea de chemare în garanție împotriva

FPS Satu Mare și FPP nr. 1 Banat Crișana. A fost admisă, în principiu și în fond,

cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.G. domiciliată în Satu

Mare, str. I., nr. 2 și menținută hotărârea nr. 200/1997 a Comisiei Județene în

aplicarea Legii nr. 112/1997.

S-a constatat că M.G.

a fost proprietara imobilului înscris în CF nr. xx Satu Mare top C2 - casă și teren

situate în str. I., nr. 20, imobil pe care l-a cumpărat în 1972 de la B.P. și care

a fost expropriat prin Decretul nr. 303/1972. Imobilul a fost restituit, în natură,

prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 a Comisiei județene de aplicare a Legii

nr. 112/1995, numitei M.G., condiționat de restituirea drepturilor primite pe expropriere.

Sentința a rămas definitivă prin perimarea apelului.

În continuare s-a reținut

că reclamanta S.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Satu

Mare, str. B.B., nr. 20, azi str. I. (casă de locuit cu două apartamente și teren

aferent) naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la socrii ei, S.I. și M., părinții

soțului său, S.E.K., decedat în 1980 (CF nr. top. C4, C5 și C3).

Tabelul cu persoanele

ale căror imobile au fost expropriate conține la numerele 18 și 19 pentru imobilul

din str. I. nr. 20 pe M.S. și M.G., iar din procesul verbal încheiat la 6 iunie

1953 rezultă că imobilul situat în str. B.B., nr. 20, proprietatea lui S.I., a fost

naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Înalta Curte a constatat

că, instanța de apel, ignorând probele administrate în cauză a stabilit o situație

de fapt greșită în sensul că, reclamanta și succesorul acesteia nu ar avea calitatea

de persoane îndreptățite la formele de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001,

întrucât nu sunt proprietarii imobilului care a fost restituit în natură către alte

persoane.

De asemenea, s-a mai reținut

că a fost ignorată împrejurarea că imobilul a aparținut anterior reclamantei, fiind

trecut abuziv în proprietatea Statului prin Decretul nr. 92/1950, în procesul verbal

de naționalizare din 1953 rezultând această situație.

Împrejurarea că, după

naționalizarea imobilului trecut ilegal în proprietatea Statului, acesta a fost

vândut unui terț, care, ulterior, a beneficiat pentru titlul său de proprietate

de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu afectează drepturile la reparație

în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care le are reclamanta - a cărei acțiune a fost

continuată de succesorul D.G. - pentru imobilul de care au fost deposedați în mod

abuziv autorii acesteia.

De asemenea, instanța

supremă a mai reținut că instanța de apel nu a examinat situațiile invocate și nu

a indicat considerentele pentru care a înlăturat constatările expertului D.M. care,

în expertiza efectuată la instanța de fond, a expus situația imobilului în dinamica

modificărilor acestuia ca întindere (parcelare), indicând și deținătorii în diferitele

etape și nici situația de fapt și de drept rezultată ca urmare a dezmembrărilor

și transmiterilor succesive cu privire la imobil, pentru a proceda la individualizarea

dreptului pretins în vederea stabilirii măsurilor reparatorii corespunzătoare, în

mod nefondat argumentându-și raționamentele pe declarații sau deducții care nu au

avut la bază probele administrate în cauză.

Ca urmare, constatând

în mod eronat că reclamantul nu este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001

pentru a primi măsuri reparatorii, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a

pronunțat o decizie nelegală, cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

În raport de împrejurarea

că în cauză nu s-a putut face aplicarea art. 314 C. proc. civ., situația de fapt

nefiind pe deplin stabilită, s-a dispus casarea deciziei cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă

nr.

48 A

din 29 ianuarie 2014,

Curtea

de Apel Oradea, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Cluj Napoca - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

A admis apelul

declarat de apelantul-reclamant

D.G..R., în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. România SA Satu Mare împotriva

sentinței civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare,

pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a constatat îndreptățirea reclamantului

D.G. la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 și cu

privire la imobilul înscris în CF nr. xx sub nr. top. C2 în suprafață de 316 m.p.

reprezentând teren precum și în privința casei, situată în Satu Mare, str. I.

nr. 20; a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond la suma

de 424.865 RON și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a dispune astfel,

Curtea de apel a reținut că problema calității reclamantei, prin succesorul acesteia

D.G.R., la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 a

fost tranșată irevocabil prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă potrivit dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare instanța de

apel nu a mai analizat, cu prilejul rejudecării, aceast aspect, apreciind că a intrat

în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește criticile

apelantului-reclamant, prin care a susținut că este îndreptățit la beneficiul măsurilor

reparatorii pentru întregul imobil, constând în casă de locuit și teren aferent,

au fost avute în vedere, de asemenea, îndrumările deciziei de casare cu referire

la expertiza de identificare întocmită în dosarul de fond, precum și dezlegările

privind dreptul de proprietate deținut de M.G. asupra diferenței de 316 m.p. teren

și a construcțiilor aferente precum și a măsurilor reparatorii obținute pentru această

parte din imobil potrivit hotărârii nr. 200 din 15 octombrie 1997 (considerente

în baza cărora instanța de fond a admis, în parte, cererea de despăgubiri).

Astfel, potrivit expertizei

tehnice întocmite de expert C.I.G., imobilul în cauză se identifică cu cel înscris

în CF nr. xx cu nr. top. C5, proprietarii acestui imobil fiind S.I. și soția E.,

conform înscrierilor de sub B 5-6.

Sub B.7 apare intabulat

dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu juridic de expropriere în baza

Decretului nr. 152/1963, iar conform înscrierii de sub B.8 s-a transmis dreptul

de administrare operativă în favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare.

În anul 1971, potrivit

înscrierii de sub B.9, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, respectiv parcela

cu nr. top. C2 în suprafață de 316 m.p. și parcela cu nr. top. C1 în suprafață de

648 m.p.

Conform înscrierii de

sub B.12, asupra parcelei cu nr. top. C2, în suprafață de 316 m.p., a fost intabulat

dreptul de proprietate în favoarea numitei B.P. care, printr-un contract de vânzare-cumpărare

a înstrăinat dreptul de proprietate în favoarea numiților M.Ș. și M.G.; dreptul

de proprietate al acestora a fost înscris sub B. 14-15.

Apoi, potrivit înscrierii

de sub B.16 imobilul a fost transcris în favoarea Statului Român, iar conform înscrierii

de sub B.17 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestuia, cu titlu juridic

de restituire în baza Legii nr. 112/1995, în favoarea numitei M.G.

În ceea ce privește imobilul

cu nr. top. C1, în suprafață de 648 m.p., instanța de apel a reținut că potrivit

înscrierii de sub B.10, acesta a fost transcris în CF nr. dd în favoarea Statului

Român, cu titlu de drept de expropriere, cu notarea dreptului de administrare în

favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare. Ulterior, acest număr topografic

a fost transcris în CF nr. bb sub nr. nou T1, urmare a unei comasări efectuate de

noul proprietar - SC S. SA Satu Mare.

Prin urmare, imobilul

în litigiu a constituit, anterior preluării de către Statul Român, proprietatea

părinților soțului reclamantei - S.I. și S.M., relevant în acest sens fiind și procesul-verbal

din 6 iulie 1953 al Comisiei Orășenești Satu Mare din care rezultă dreptul de proprietate

al acestora asupra clădirii situată în Satu Mare, str. B.B. nr. 20 și componența

sa, respectiv două apartamente, din care apartamentul 1 având două camere și 5 dependințe

și apartamentul 2 format dintr-o cameră de locuit.

În raport de aceste considerente,

instanța de apel a constatat că este eronată concluzia instanței de fond conform

căreia reclamantul este îndreptățit la beneficiul măsurilor reparatorii doar în

privința imobilului teren în suprafață de 648 m.p., care în prezent figurează înscris

în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top. T1, argumentele reținute cum că restul terenului

de 316 m.p. și construcțiile aferente i-au fost restituite numitei M.G. prin hotărârea

nr. 200/1997, neputând fundamenta soluția în condițiile în care aceasta a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului ulterior preluării de către Statul Român.

Chiar dacă M.G. a beneficiat

de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, acest lucru nu exclude dreptul

fostului proprietar de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, criticile apelantului-reclamant

invocate, sub acest aspect fiind apreciate drept întemeiate.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere raportul de evaluare întocmit

de expertul D.M., care a concluzionat că valoarea imobilului constând în casă și

teren este de 424.865 RON.

Cu referire la apelul

declarat de apelantul-pârât Statului Român, instanța de apel a constatat că, prin

criticile formulate acesta a susținut lipsa calității procesuale pasive, respectiv

inadmisibilitatea obligării sale la plata de despăgubiri față de prevederile Legii

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu referire la

prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea de apel a reținut

că instanța care a judecat apelurile în primul ciclu procesual, a constatat calitatea

procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, menținând sub acest aspect hotărârea

instanței de fond; calitatea procesuală a acestui pârât a fost analizată prin raportare,

în principal, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la ineficiența

procedurilor instituite în acest sens, inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005.

S-a arătat că potrivit

art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul

Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, coordonând, administrând

veniturile Statului, chiar fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și că Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei

societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de

acest minister, până la transmiterea acțiunilor către cei îndreptățiți, conform

Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Prin urmare, reținerea

calității s-a făcut prin prisma posibilității angajării răspunderii directe a Statului

Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparație.

A apreciat instanța de

apel că având în vedere că acest apelant nu a atacat cu recurs decizia nr. 73/A/2011,

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, dispoziția de reținere a calității sale procesuale

pasive a devenit irevocabilă, nemaiputând fi pusă în discuție în al doilea ciclu

procesual, aspect față de care criticile referitoare la lipsa calității procesuale

pasive, respectiv cele privind inadmisibilitatea obligării la despăgubiri bănești,

pentru imobilul în litigiu au fost înlăturate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând, în principal, admiterea excepției

lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul

Român și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Satu

Mare iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a arătat că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea

în natură se va face direct de către unitatea care deține imobilul solicitat, acesta

având următorul conținut: “Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod

abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare

a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de

orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite,

în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare”.

Prin urmare, unitatea

administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare investită cu soluționarea

notificării are competența, conferită de lege, de a se pronunța asupra categoriei

imobilelor care fac obiectul notificărilor, valabilității titlului statului, actelor

care fac dovada proprietății și acordării măsurilor reparatorii prin echivalent

care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii, urmând să emită, după

caz, decizia sau dispoziția motivată cu privire la soluționarea notificării.

Întrucât, conform legii,

unitatea administrativ - teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare se pronunță

asupra soluționării notificării din cadrul procedurii administrative, rezultă, în

virtutea principiului simetriei, că și asupra constatării preluării abuzive, care

se desprinde din contextul procedurii administrative ca un element component al

acesteia, trebuie să se pronunțe măcar și în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu,

tot unitatea administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare.

În acest sens s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat în decizia de speță nr.

1522 din 25 februarie 2014, că “în situațiile în care imobilele solicitate au ca

persoană juridică deținătoare primăria, dispozițiile date în temeiul Legii nr. 10/2001

se emit de către primar. Mutatis mutandis, acțiunea în justiție va fi deschisă și

va fi îndreptată de către persoana îndreptățită, nemulțumită de soluția adoptată,

prin decizie sau dispoziție, împotriva primarului ce a emis actul și care reprezintă,

în temeiul legii comuna, orașul și municipiul, atât în etapa procedurii administrative

instituită de Legea nr. 10/2001, cât și ulterior, în justiție, legiuitorul neînțelegând,

sub aspectul reprezentării unităților administrativ - teritoriale, să facă vreo

deosebire între etapa administrativă obligatorie și cea judiciară”.

În opinia recurentului-pârât,

din prevederile legale menționate, rezultă, pe cale de consecință, că Ministerul

Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitatea

de a se pronunța asupra constatării preluării abuzive.

Printr-o altă critică

s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin

nesocotirea deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în

recurs în interesul legii.

A susținut recurentul-pârât

că de vreme ce prin decizia menționată sunt calificate drept inadmisibile acțiunile

care au ca obiect obligarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata de despăgubiri bănești precum se solicită și în prezenta cauză,

pe cale de consecință nici daunele materiale și nici cele morale nu au suport legal.

Intimatul-reclamant D.G.,

a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Cu referire la motivul

de recurs prin care s-a susținut că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de

reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă, a arătat că dispozițiile

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu era acționar la Societatea

Comercială E. SA, care nu avea calitatea de „persoană juridică deținătoare"

a imobilelor în litigiu, în accepțiunea dată de actul normativ mai sus menționat.

Așadar, calitatea procesuală

pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este dată atât de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, cât și de dispozițiile art. 3 pct.

48 din H.G. nr. 386/2007, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice, reprezintă

Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, coordonând,

administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la dispoziția Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar Fondul „Proprietatea” s-a constituit

sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și

administrată de Ministerul Finanțelor Publice, până la transmiterea acțiunilor către

cei îndreptățiți, conform Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Prin urmare, reținerea

calității procesuale pasive a Statului Român s-a făcut atât prin raportare la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, constatându-se ineficiența procedurilor

administrative instituite în acest sens (inclusiv cele prevăzute prin Legea nr.

247/2005), cât și prin prisma posibilității angajării răspunderii directe a Statului

Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparație.

Cu referire la cel de-al

doilea motiv de recurs, intimatul-reclamant a arătat că recurentul-pârât invocă

dispoziții legale aplicabile în situația în care persoanei îndreptățite la măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, i se recunoaște această calitate și dreptul

la acordarea de despăgubiri, în etapa administrativă, fără a mai fi nevoită să parcurgă

etapa judiciară. Însă în speță, așa după cum rezultă din probele administrate, etapa

administrativă a fost depășită, fiind ineficientă, motiv pentru care antecesoarea

sa a promovat acțiune în justiție, pe care a continuat-o, pentru a i se recunoaște

drepturile conferite de Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentului

că plata despăgubirilor este prerogativa Comisiei Centrale de pe lângă Cancelaria

Primului Ministru, nu exclude calitatea procesuală pasivă a recurentului Statul

Român, deoarece această calitate de a fi subiect de drepturi și obligații în fața

instanțelor îi este dată prin lege, iar plata efectivă a despăgubirilor acordate

prin hotărâre judecătorească este o altă etapă a procesului.

S-a mai arătat că susținerea

recurentului-pârât, în sensul că instanța de apel nu a analizat excepțiile invocate,

nu corespunde adevărului, deoarece din considerentele deciziei reiese că instanța

de apel a analizat și această problemă a legitimității procesuale pasive a Statului

Român, împărtășind argumentele instanței de fond în rezolvarea acestei chestiuni.

În ceea ce privește invocarea

de către recurent a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dată în soluționarea recursului în interesul legii, intimatul-reclamant a arătat

că dispozițiile acestei decizii, care a fost pronunțată la data de 14 noiembrie

2011, ulterior pronunțării sentinței civile a instanței de fond (18 iunie 2010),

nu sunt aplicabile speței.

Cererea de recurs este

scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 17 din

Legea nr. 146/1997, modificată.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin apelul declarat împotriva

sentinței nr. 1282/D din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut (prin critici identice

cu cele formulate în prezentul recurs), excepțiile lipsei calității de reprezentant

al Ministerului Finanțelor Publice (pentru Statul Român) și lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a arătat, aceste

critici au fost găsite nefondate de Curtea de Apel Oradea care a admis apelul acestei

părți în considerarea criticilor privitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite

a apelantului-pârât și a antecesorilor acestuia, cu consecința respingerii acțiunii.

Decizia nr. 73/A din 17

martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost atacată cu recurs doar de

către reclamant.

Nu se poate aprecia că

pârâtul nu ar fi justificat interes în declararea recursului, dată fiind soluția

de admitere a apelului său, deoarece, cu privire la cele două excepții invocate,

acesta a căzut în pretenții.

În consecință, așa cum

în mod corect a reținut instanța de apel, dezlegările date în primul ciclu procesual

motivului de apel privitor la excepțiile lipsei calității de reprezentant al Ministerului

Finanțelor Publice (pentru Statul Român) și lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, au intrat în

puterea de lucru judecat și nu mai pot fi cenzurate.

Prin urmare, primul motiv

de recurs nu este fondat.

Cu referire la cel de-al

doilea motiv de recurs, prin care s-a susținut că nu este admisibilă cererea de

obligare a recurentului-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului care nu

poate fi restituit în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001, hotărârea atacată

fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că este fondat, în cauză fiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se constată că

instanța de apel a înlăturat aceste critici, reținând că prin neexercitarea dreptului

de recurs împotriva deciziei nr. 73/A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel Oradea, admisibilitatea obligării pârâtului la despăgubiri bănești a intrat,

de asemenea, în puterea de lucru judecat.

Or, față de împrejurarea

că, în primul ciclu procesual, instanța de apel, admițând apelul pârâtului, a respins

acțiunea constatând lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamantului și

a antecesorilor acestuia, Statul Român nu justifica interesul de a declara, sub

acest aspect, recurs, admisibilitatea demersului judiciar, din perspectiva invocată

în cauză fiind subsecventă stabilirii calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, (deoarece, în circumstanțele particulare ale speței, numai în situația

persoanelor care beneficiază de acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001 se impunea a se analiza dacă, pentru bunurile imobile care nu pot fi

restituite în natură pot fi acordate despăgubiri în bani).

Conform dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept

judecate în recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, de la

data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Înalta Curte reține că

admisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului

Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale

și ale art. 13 din această convenție a făcut obiectul Dosarului nr. 28/2011 al completului

competent să judece recursul în interesul legii, iar prin decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat în sensul inadmisibilității acestora.

La momentul publicării

în M. Of. a acestei decizii, cauza pendente se afla în faza procesuală a recursului,

care s-a finalizat cu o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare.

Cu prilejul rejudecării,

instanța de apel era ținută de dezlegarea dată cu caracter obligatoriu în recurs

în interesul legii, fiind vădit nefondată apărarea intimatului-reclamant, care a

susținut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă

în speță, deoarece nu era pronunțată la data soluționării dosarului de către prima

instanță.

Înalta Curte reține, de

asemenea, că prin decizia menționată, s-a reținut: „Cât privește acțiunile directe,

îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care

s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul

art. 480

și

urm. C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.(...)

Or, față de problema de

drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a

cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza

altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea

specială,

primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel

de acțiuni.

Raționamentul

este identic cu cel expus de Înalta Curte de