ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1282/D din 30 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului D.G.R., în reprezentarea defunctei S.R., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Public Satu Mare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, și în consecință: A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în CF nr. xx sub nr. top C1, în natură, teren în suprafață de 648 m.p.

situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, județul Satu Mare, măsuri reparatorii care urmează a fi acordate prin echivalent la o valoare a standardelor internaționale de evaluare de 160 . 114,32 RON; l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON; a respins restul pretențiilor reclamantului și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC E. România SA, județul Satu Mare. Cu referire la excepțiile invocate în cauză (a lipsei calității procesuale active a reclamantului D.G.R. în reprezentarea defunctei S.R., a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin D.G.F.P.

Satu Mare și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA), tribunalul a reținut următoarele: Așa cum rezultă din procesul-verbal de naționalizare din data de 06 iulie 1953, imobilul situat în orașul Satu Mare, str. B.B., nr. 20, casă de locuit compusă din 2 apartamente, 3 camere și 5 dependințe și teren aferent a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la numitul S.I. (socrul reclamantei inițiale), împrejurare care rezultă și din cuprinsul Decretului de expropriere nr. 303 din 19 mai 1973, imobilul fiind ulterior atribuit fostei Întreprinderi Industriale de Stat 23 A. Satu Mare (antecesoarea pârâtei SC E. România SA). Prin urmare, preluarea imobilului este abuzivă în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare.

Pentru acest imobil, în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta S.R. a formulat notificarea înregistrată din 05 octombrie 2001 la B.E.J. M.I., adresată Primăriei Municipiului Satu Mare, iar ulterior, în urma identificării unității deținătoare, a formulat notificarea înregistrată din 24 ianuarie 2004 la același birou de executori judecătorești, adresată SC E. România SA, nesoluționată la momentul pronunțării sentinței. Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse la dosar rezultă calitatea reclamantei inițiale, S.R., de soție supraviețuitoare a unicului fiu al proprietarilor de la care s-a realizat preluarea abuzivă de mai sus. Din această perspectivă, reclamanta S.R. are calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, având în vedere incidența disp.

art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată. A mai reținut instanța de fond că prin întâmpinare și prin notele de ședință depuse de pârâta SC E. România SA, s-a susținut că imobilul a aparținut în realitate altor persoane, respectiv M.G. și Ș. și familia P.R. În acest sens s-au depus la dosar hotărârile Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 Satu Mare nr. 200 din 15 octombrie 1997 și nr. 241 din 16 decembrie 1997, prin care s-a restituit în natură, numitei M.G.

imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 20, compus din casă și teren în suprafață de 316 m.p., înscris în CF nr. xx sub nr. top C2, iar numitei P.R., în natură, imobilul situat în municipiul Satu Mare, str. I., nr. 22, casă și teren în suprafață de 306 m.p., înscris în CF nr. zz sub nr. top C3; aceste înscrisuri se coroborează și cu anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973, în care figurează, ca persoane de la care s-a preluat respectivul imobil, M.G., M.Ș. și P.R. Pentru identificarea imobilului și determinarea valorii de circulație a acestuia, s-a dispus administratrea probei cu expertiză judiciară, iar din rapoartele de expertiză întocmite de experții C.I.G. și D.M., precum și din referatul tehnic întocmit de exp.

ing. P.I., prima instanță a reținut că inițial a existat un singur imobil amplasat pe nr. top C4, C5 și C3, asupra căruia aveau însă calitatea de proprietar tabular și familiile M. și P. anterior amintite. Ulterior, în urma unor dezmembrări succesive a imobilului de sub nr. top C5 (care a fost înscris în CF nr. xx Satu Mare), în suprafață totală de 964 m.p., s-a ajuns ca în prezent să figureze două parcele distincte: cea de sub nr. top nou C2, în suprafață de 316 m.p., înscrisă în CF nr. aa Satu Mare (restituită în natură prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 numitei M.G.), și cea de sub nr. top nou C1, în suprafață de 648 m.p., înscrisă în CF nr. bb Satu Mare, renotată ulterior sub nr. top nou cc.

Raportat la această împrejurare, instanța de fond a apreciat că, cel puțin pentru parcela de teren înscrisă inițial în CF nr. dd Satu Mare, sub nr. top C1, în suprafață de 648 m.p. și transnotată ulterior în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, reclamanta S.R. și ulterior succesorul său în drepturi, reclamantul D.G.R. justifică legitimare procesuală activă în promovarea prezentei acțiuni, concluzie care se coroborează și cu considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 35 din 10 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 3417/2003, rămasă irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care s-a statuat, în privința aceleiași chestiuni a legitimării procesuale active a reclamantului D.G.R.

în calitate de continuator al acțiunii reclamantei inițiale S.R., în sensul recunoașterii unei asemenea legitimări. Prin prisma considerentelor ce preced, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de către pârâta SC E. România SA.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iunie 1995, din 31 mai 1995, din 13 aprilie 1995 și din 03 decembrie 1999, această societate comercială era integral privatizată la data de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), că la data notificării avea sediul social în municipiul Satu Mare, că în prezent Statul Român nu este acționar la această societate comercială și că, în consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că în această ipoteză legală măsurile reparatorii prin echivalent ar urma să fie propuse de către instituția publică care a efectuat privatizarea, în speță AVAS București, succesoarea în drepturi și obligații a fostei APAPS București.

A reținut prima instanță că termenul legal de 60 de zile, reglementat prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, a fost cu mult depășit, că, așa cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie (cauza Faimblat împotriva României), procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este, în sine, contrară convenției doar că, în speță, nu s-a dovedit a fi eficientă.

În condițiile în care s-a depășit cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială de curtea europeană, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, și indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești urmând a se face, în toate cazurile, prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (și deci prin intermediul Fondului Proprietatea, în privința căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă), coroborat cu împrejurarea că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 nu țin cont de eventualul prejudiciu suferit prin absența prelungită a despăgubirii de către persoanele care au fost private de bunurile lor, tribunalul a concluzionat că accesul la procedura administrativă rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Pentru considerentele expuse, prima instanță a reținut, pe de o parte că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. România SA, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, iar, pe de altă parte, netemeinicia excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare. Pe fond, având în vedere apărările invocate de către pârâtul Statul Român prin întâmpinarea depusă la data de 25 iunie 2004, fundamentate pe ideea prematurității acțiunii reclamantei inițiale, instanța de fond a reținut că, potrivit deciziei nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of.

nr. 764/12.11.2007) în recurs în interesul legii, obligatoriu pentru instanțe în privința dezlegării date problemelor de drept judecate conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanțele de judecată sunt competente să soluționeze acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în speță cele de restituire a unor imobile ce fac obiectul de reglementare al acestei legi, chiar și în absența unei decizii administrative și al unui răspuns din partea autorităților, inclusiv pe fondul cauzei. În consecință, au fost înlăturate, ca neîntemeiate, apărările pârâtului Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare, prin care s-a susținut prematuritatea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește îndreptățirea reclamantului la beneficiul măsurilor reparatorii, prima instanță a reținut că aceasta a fost dovedită doar în privința imobilului teren în suprafață de 648 m.p., care în prezent figurează înscris în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top T1, transnotat din CF nr. dd Satu Mare, nr. top C1, având în vedere că restul terenului de 316 m.p. și construcțiile aferente au fost restituite prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 numitei M.G. Față de cele expuse, reținând valoarea de circulație a imobilui determinată de expertul D.M. și împrejurarea că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, tribunalul a admis, în parte, acțiunea reclamantului, în limita sumei de 160.114,32 RON.

Cu referire la modalitatea concretă de acordare a acestor măsuri reparatorii, prima instanță a arătat că prin precizarea de acțiune formulată verbal de către reprezentanta reclamantului în ședința publică din 18 iunie 2010 s-a solicitat, cu titlu subsidiar, obligarea în mod direct a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri bănești în contul acestor măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context, reținându-se ineficiența procedurii administrative care presupune înaintarea notificării reclamantei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cabinetului Primului Ministru, tribunalul a apreciat că trebuie să dea eficiență principiului efectivității garanțiilor pe care le prevede Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor datorate acestuia, însă în limitele dovedirii îndreptățirii pentru imobilul revendicat. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul legal, reclamantul D.G.

și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare. R eclamantul D.G.R. a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței apelate în sensul admiterii în întregime a acțiunii, respectiv să i se constate calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul casă de locuit și teren, situate în Satu Mare, str. B.B., nr. 20, reprezentând casă de locuit compusă din două apartamente și teren aferent, conform expertizei tehnice judiciare (completare) întocmite de ing. D.M. și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 424.865 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-reclamant a arătat că, deși i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, hotărârea cuprinde constatări care sunt în contradicție cu probatoriul administrat. Astfel, deși s-a reținut de către instanța de fond faptul că, din procesul-verbal de naționalizare din data de 06 iulie 1953, imobilul în cauză a trecut în proprietatea Statului Român de la numitul S.I. (socrul reclamantei inițiale) și că această preluare a fost una abuzivă, totuși s-a constatat că nu este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil (casă și teren) ci doar pentru terenul aferent. Or, din procesul-verbal întocmit cu ocazia naționalizării imobilului rezultă componența acestuia, respectiv casă de locuit compusă din două apartamente, care, coroborate cu celelalte probe, impuneau concluzia îndreptățirii sale la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.

Apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare.

Prin criticile invocate, acest apelant a susținut că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, unitatea administrativ teritorială se pronunță asupra soluționării notificării în cadrul procedurii administrative, astfel că și asupra constatării preluării abuzive, în virtutea principiului simetriei, trebuie să se pronunțe măcar și în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu, tot cu unitatea administrativ-teritorială.

A susținut apelantul-pârât că, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, “primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine precum și în justiție”, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1522 din 25 februarie 2004; prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, nu are calitatea de a se pronunța asupra constatării preluării abuzive a imobilului. În ceea ce privește dispoziția de obligare a acestei instituții la plata de despăgubiri în sumă de 160.114,32 RON a arătat că potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanțelor Publice nu este abilitat să avizeze, să acorde, să propună ori să emită, în numele și pe seama Statului Român, titluri de despăgubire.

Mai mult, în temeiul art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, documentația aferentă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, însoțită de dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, emiterea în numele și pe seama Statului Român de astfel de titluri de despăgubire este de competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru (conform art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Prin decizia civilă nr. 73/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva sentinței civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.R. (decedată pe parcursul procesului și continuată de moștenitorul D.G.), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare; a u fost păstrate celelalte dispoziții și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant D.G., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 prevede o serie de proceduri și competențe în sarcina unităților deținătoare pentru stabilirea și acordarea celor îndreptățiți a măsurilor reparatorii referitor la imobilele care au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada martie 1945 - decembrie 1989, act normativ care a fost completat și modificat prin Legea nr. 247/2005, care în titlul VII capitolul V reglementează procedurile pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, respectiv Fondul „Proprietatea”. Antecesoarea apelantului-reclamant, S.R., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 5 octombrie 2001, deci în urmă cu peste 9 ani, prin intermediul executorului judecătoresc M.I., adresată Primăriei Municipiului Satu Mare; ulterior notificarea a fost transmisă unității deținătoare SC E. România SA, nefiind soluționată.

Urmare faptului că, această societate a fost privatizată, iar Statul Român nu deține acțiuni, notificarea trebuia soluționată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, ca instituție publică care a efectuat privatizarea. Termenul de 60 zile, în care se impunea a fi soluționată notificarea conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, a expirat în urmă cu mai mult de 9 ani, iar în măsura în care instanța ar fi refuzat soluționarea cauzei sau ar fi dispus ca să se răspundă la notificare, i s-ar fi adus reclamantului îngrădiri ale accesului la justiție, fiind pus în situația de a mai aștepta îndeplinirea unor proceduri care deja au fost apreciate ca ineficiente de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Legea nr. 10/2001, cât și Legea nr. 247/2005, nu prevăd posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neacordarea măsurilor reparatorii o perioadă de timp îndelungată (cauza Viașu contra România). De asemenea, nu s-a dispus în speță obligarea Ministerului Finanțelor Publice la emiterea vreunei dispoziții, decizii prin care să fie soluționată notificarea în baza Legii nr. 10/2001, ci acesta a fost obligat la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv, având în vedere întârzierea soluționării de către autoritățile statului a notificării dar și ineficiența procedurii instituite în acest sens, inclusiv a celei prevăzute în Legea nr. 247/2005 reținută constant în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

A mai reținut instanța de apel că, potrivit art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, coordonând, administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de acest minister, până la transmiterea acțiunilor către cei îndreptățiți, conform Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

În plus, în situații similare, în care cei îndreptățiți nu au primit măsurile reparatorii, Statul Român a fost condamnat în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se că Fondul „Proprietatea” nu funcționează în așa măsură în care să asigure acordarea efectivă a acestora, (cauzele Jujescu, Togănel, Grădinaru), în vreme ce în cauza Viașu contra României i s-a sugerat Statului Român să adopte un regim util de calcul și plată a despăgubirilor.

Prin hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea europeană a dispus suspendarea cauzelor aflate pe rolul său timp de 18 luni, timp în care statul să ia măsuri legislative coerente, clare, care să asigure plata despăgubirilor, acordarea măsurilor reparatorii, aspect raportat la care, în mod corect, coroborate cu toate cele expuse mai sus, instanța de fond a reținut legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, tocmai pentru a preîntâmpina de altfel noi litigii pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, criticile nefiind fondate. Verificând însă îndreptățirea apelantului D.G. - moștenitor al notificatoarei reclamante S.R., la acordarea măsurilor reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost înscris inițial în coala de carte funciară nr. hh Satu Mare, având nr. top.

C5, fiind compus din casă și teren aferent, însă din analiza copiei acestei coli, nu se poate reține că ar fi constituit proprietatea familiei S. De asemenea, chiar dacă conform procesului - verbal din 6 iulie 1953, aflat la dosarul de fond, rezultă că imobilul compus din două apartamente, situat în localitatea Satu Mare, str. B.B., nr. 20 (ulterior str. I.) ar fi reprezentat proprietatea soției lui S.I., nu există acte care să confirme acest drept de proprietate, ci dimpotrivă. Astfel, conform copiei tabelului cuprinzând proprietarii ale căror imobile se expropriază (str. I. nr. 20 Satu Mare), au figurat M.G. și M.Ș., iar nu familia S., aspecte care se regăsesc și în anexa la Decretul nr. 303 din 19 mai 1973. De altfel, în baza Legii nr. 112/1995, Comisia Județeană Satu Mare pentru aplicarea acestei legi, prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 a dispus restituirea în natură a casei și terenului aferent având nr. top C2 (provenit din dezmembrarea nr. top.

C5 conform referatului întocmit de inginer P.I., în nr. top. nou format C2 - casă și 316 m.p. teren și nr. top. nou format C1 - teren în suprafață de 648 m.p., pe care se află o hală, proprietatea SC E. România - SA Satu Mare, dobândită în baza H.G. nr. 834/1991, al cărei drept nu a fost desființat). Prin urmare, instanța de apel a apreciat că apelantul D.G.R., ca moștenitor al notificatoarei S.R., nu este îndreptățit la primirea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu, antecesorii acestuia nefiind intabulați în cartea funciară și neexistând niciun înscris doveditor al dreptului de proprietate al acestora, în afara procesului-verbal privind propunerea de expropriere, care nu se coroborează cu alte probe și nici cu anexa la decretul emis în acest sens.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, văzând dispozițiile art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.R., decedată, continuată de moștenitorul D.G.R., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul declarat de D.G.R. a fost respins, ca nefondat. Această hotărâre a fost atacată cu recurs de către recurentul-reclamant D.G., recurs care a fost admis, hotărârea fiind casată cu trimitere spre rejudecare în apel, prin decizia civilă nr. 1788 din 13 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin sentința civilă nr. 7747/1999 pronunțată în Dosarul nr. 268/1998, Judecătoria Satu Mare a respins plângerea formulată de SC S. SA în aplicarea Legii nr. 112/1995 și cererea de chemare în garanție împotriva FPS Satu Mare și FPP nr. 1 Banat Crișana. A fost admisă, în principiu și în fond, cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.G. domiciliată în Satu Mare, str. I., nr. 2 și menținută hotărârea nr. 200/1997 a Comisiei Județene în aplicarea Legii nr. 112/1997. S-a constatat că M.G. a fost proprietara imobilului înscris în CF nr. xx Satu Mare top C2 - casă și teren situate în str. I., nr. 20, imobil pe care l-a cumpărat în 1972 de la B.P.

și care a fost expropriat prin Decretul nr. 303/1972. Imobilul a fost restituit, în natură, prin hotărârea nr. 200 din 15 octombrie 1997 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, numitei M.G., condiționat de restituirea drepturilor primite pe expropriere. Sentința a rămas definitivă prin perimarea apelului. În continuare s-a reținut că reclamanta S.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Satu Mare, str. B.B., nr. 20, azi str. I. (casă de locuit cu două apartamente și teren aferent) naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la socrii ei, S.I. și M., părinții soțului său, S.E.K., decedat în 1980 (CF nr. top. C4, C5 și C3). Tabelul cu persoanele ale căror imobile au fost expropriate conține la numerele 18 și 19 pentru imobilul din str. I. nr. 20 pe M.S.

și M.G., iar din procesul verbal încheiat la 6 iunie 1953 rezultă că imobilul situat în str. B.B., nr. 20, proprietatea lui S.I., a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Înalta Curte a constatat că, instanța de apel, ignorând probele administrate în cauză a stabilit o situație de fapt greșită în sensul că, reclamanta și succesorul acesteia nu ar avea calitatea de persoane îndreptățite la formele de reparație prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt proprietarii imobilului care a fost restituit în natură către alte persoane. De asemenea, s-a mai reținut că a fost ignorată împrejurarea că imobilul a aparținut anterior reclamantei, fiind trecut abuziv în proprietatea Statului prin Decretul nr. 92/1950, în procesul verbal de naționalizare din 1953 rezultând această situație.

Împrejurarea că, după naționalizarea imobilului trecut ilegal în proprietatea Statului, acesta a fost vândut unui terț, care, ulterior, a beneficiat pentru titlul său de proprietate de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu afectează drepturile la reparație în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care le are reclamanta - a cărei acțiune a fost continuată de succesorul D.G. - pentru imobilul de care au fost deposedați în mod abuziv autorii acesteia. De asemenea, instanța supremă a mai reținut că instanța de apel nu a examinat situațiile invocate și nu a indicat considerentele pentru care a înlăturat constatările expertului D.M.

care, în expertiza efectuată la instanța de fond, a expus situația imobilului în dinamica modificărilor acestuia ca întindere (parcelare), indicând și deținătorii în diferitele etape și nici situația de fapt și de drept rezultată ca urmare a dezmembrărilor și transmiterilor succesive cu privire la imobil, pentru a proceda la individualizarea dreptului pretins în vederea stabilirii măsurilor reparatorii corespunzătoare, în mod nefondat argumentându-și raționamentele pe declarații sau deducții care nu au avut la bază probele administrate în cauză. Ca urmare, constatând în mod eronat că reclamantul nu este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a primi măsuri reparatorii, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

În raport de împrejurarea că în cauză nu s-a putut face aplicarea art. 314 C. proc. civ., situația de fapt nefiind pe deplin stabilită, s-a dispus casarea deciziei cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr. 48 A din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare. A admis apelul declarat de apelantul-reclamant D.G..R., în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC E. România SA Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 1282/D din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a constatat îndreptățirea reclamantului D.G.

la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 și cu privire la imobilul înscris în CF nr. xx sub nr. top. C2 în suprafață de 316 m.p. reprezentând teren precum și în privința casei, situată în Satu Mare, str. I. nr. 20; a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond la suma de 424.865 RON și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că problema calității reclamantei, prin succesorul acesteia D.G.R., la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 a fost tranșată irevocabil prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Prin urmare instanța de apel nu a mai analizat, cu prilejul rejudecării, aceast aspect, apreciind că a intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește criticile apelantului-reclamant, prin care a susținut că este îndreptățit la beneficiul măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, constând în casă de locuit și teren aferent, au fost avute în vedere, de asemenea, îndrumările deciziei de casare cu referire la expertiza de identificare întocmită în dosarul de fond, precum și dezlegările privind dreptul de proprietate deținut de M.G. asupra diferenței de 316 m.p. teren și a construcțiilor aferente precum și a măsurilor reparatorii obținute pentru această parte din imobil potrivit hotărârii nr. 200 din 15 octombrie 1997 (considerente în baza cărora instanța de fond a admis, în parte, cererea de despăgubiri).

Astfel, potrivit expertizei tehnice întocmite de expert C.I.G., imobilul în cauză se identifică cu cel înscris în CF nr. xx cu nr. top. C5, proprietarii acestui imobil fiind S.I. și soția E., conform înscrierilor de sub B 5-6. Sub B.7 apare intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu juridic de expropriere în baza Decretului nr. 152/1963, iar conform înscrierii de sub B.8 s-a transmis dreptul de administrare operativă în favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare. În anul 1971, potrivit înscrierii de sub B.9, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, respectiv parcela cu nr. top. C2 în suprafață de 316 m.p. și parcela cu nr. top. C1 în suprafață de 648 m.p. Conform înscrierii de sub B.12, asupra parcelei cu nr. top.

C2, în suprafață de 316 m.p., a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea numitei B.P. care, printr-un contract de vânzare-cumpărare a înstrăinat dreptul de proprietate în favoarea numiților M.Ș. și M.G.; dreptul de proprietate al acestora a fost înscris sub B. 14-15. Apoi, potrivit înscrierii de sub B.16 imobilul a fost transcris în favoarea Statului Român, iar conform înscrierii de sub B.17 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestuia, cu titlu juridic de restituire în baza Legii nr. 112/1995, în favoarea numitei M.G. În ceea ce privește imobilul cu nr. top. C1, în suprafață de 648 m.p., instanța de apel a reținut că potrivit înscrierii de sub B.10, acesta a fost transcris în CF nr. dd în favoarea Statului Român, cu titlu de drept de expropriere, cu notarea dreptului de administrare în favoarea Întreprinderii Industriale „1 S.” Satu Mare.

Ulterior, acest număr topografic a fost transcris în CF nr. bb sub nr. nou T1, urmare a unei comasări efectuate de noul proprietar - SC S. SA Satu Mare. Prin urmare, imobilul în litigiu a constituit, anterior preluării de către Statul Român, proprietatea părinților soțului reclamantei - S.I. și S.M., relevant în acest sens fiind și procesul-verbal din 6 iulie 1953 al Comisiei Orășenești Satu Mare din care rezultă dreptul de proprietate al acestora asupra clădirii situată în Satu Mare, str. B.B. nr. 20 și componența sa, respectiv două apartamente, din care apartamentul 1 având două camere și 5 dependințe și apartamentul 2 format dintr-o cameră de locuit. În raport de aceste considerente, instanța de apel a constatat că este eronată concluzia instanței de fond conform căreia reclamantul este îndreptățit la beneficiul măsurilor reparatorii doar în privința imobilului teren în suprafață de 648 m.p., care în prezent figurează înscris în CF nr. bb Satu Mare sub nr. top.

T1, argumentele reținute cum că restul terenului de 316 m.p. și construcțiile aferente i-au fost restituite numitei M.G. prin hotărârea nr. 200/1997, neputând fundamenta soluția în condițiile în care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ulterior preluării de către Statul Român. Chiar dacă M.G. a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, acest lucru nu exclude dreptul fostului proprietar de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, criticile apelantului-reclamant invocate, sub acest aspect fiind apreciate drept întemeiate. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere raportul de evaluare întocmit de expertul D.M., care a concluzionat că valoarea imobilului constând în casă și teren este de 424.865 RON.

Cu referire la apelul declarat de apelantul-pârât Statului Român, instanța de apel a constatat că, prin criticile formulate acesta a susținut lipsa calității procesuale pasive, respectiv inadmisibilitatea obligării sale la plata de despăgubiri față de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu referire la prevederile art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Curtea de apel a reținut că instanța care a judecat apelurile în primul ciclu procesual, a constatat calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, menținând sub acest aspect hotărârea instanței de fond; calitatea procesuală a acestui pârât a fost analizată prin raportare, în principal, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la ineficiența procedurilor instituite în acest sens, inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005.

S-a arătat că potrivit art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, coordonând, administrând veniturile Statului, chiar fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și că Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de acest minister, până la transmiterea acțiunilor către cei îndreptățiți, conform Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Prin urmare, reținerea calității s-a făcut prin prisma posibilității angajării răspunderii directe a Statului Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparație.

A apreciat instanța de apel că având în vedere că acest apelant nu a atacat cu recurs decizia nr. 73/A/2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, dispoziția de reținere a calității sale procesuale pasive a devenit irevocabilă, nemaiputând fi pusă în discuție în al doilea ciclu procesual, aspect față de care criticile referitoare la lipsa calității procesuale pasive, respectiv cele privind inadmisibilitatea obligării la despăgubiri bănești, pentru imobilul în litigiu au fost înlăturate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând, în principal, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice a Județului Satu Mare iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură se va face direct de către unitatea care deține imobilul solicitat, acesta având următorul conținut: “Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare investită cu soluționarea notificării are competența, conferită de lege, de a se pronunța asupra categoriei imobilelor care fac obiectul notificărilor, valabilității titlului statului, actelor care fac dovada proprietății și acordării măsurilor reparatorii prin echivalent care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii, urmând să emită, după caz, decizia sau dispoziția motivată cu privire la soluționarea notificării.

Întrucât, conform legii, unitatea administrativ - teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare se pronunță asupra soluționării notificării din cadrul procedurii administrative, rezultă, în virtutea principiului simetriei, că și asupra constatării preluării abuzive, care se desprinde din contextul procedurii administrative ca un element component al acesteia, trebuie să se pronunțe măcar și în contradictoriu, dacă nu în contradictoriu, tot unitatea administrativ-teritorială ori, după caz, unitatea deținătoare. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat în decizia de speță nr. 1522 din 25 februarie 2014, că “în situațiile în care imobilele solicitate au ca persoană juridică deținătoare primăria, dispozițiile date în temeiul Legii nr. 10/2001 se emit de către primar.

Mutatis mutandis, acțiunea în justiție va fi deschisă și va fi îndreptată de către persoana îndreptățită, nemulțumită de soluția adoptată, prin decizie sau dispoziție, împotriva primarului ce a emis actul și care reprezintă, în temeiul legii comuna, orașul și municipiul, atât în etapa procedurii administrative instituită de Legea nr. 10/2001, cât și ulterior, în justiție, legiuitorul neînțelegând, sub aspectul reprezentării unităților administrativ - teritoriale, să facă vreo deosebire între etapa administrativă obligatorie și cea judiciară”. În opinia recurentului-pârât, din prevederile legale menționate, rezultă, pe cale de consecință, că Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitatea de a se pronunța asupra constatării preluării abuzive.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., prin nesocotirea deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii. A susținut recurentul-pârât că de vreme ce prin decizia menționată sunt calificate drept inadmisibile acțiunile care au ca obiect obligarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești precum se solicită și în prezenta cauză, pe cale de consecință nici daunele materiale și nici cele morale nu au suport legal. Intimatul-reclamant D.G., a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Cu referire la motivul de recurs prin care s-a susținut că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu are calitate procesuală pasivă, a arătat că dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu era acționar la Societatea Comercială E. SA, care nu avea calitatea de „persoană juridică deținătoare" a imobilelor în litigiu, în accepțiunea dată de actul normativ mai sus menționat. Așadar, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este dată atât de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, cât și de dispozițiile art. 3 pct. 48 din H.G.

nr. 386/2007, potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice, reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, coordonând, administrând veniturile statului, mai mult, chiar fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar Fondul „Proprietatea” s-a constituit sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de Statul Român și administrată de Ministerul Finanțelor Publice, până la transmiterea acțiunilor către cei îndreptățiți, conform Legii nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Prin urmare, reținerea calității procesuale pasive a Statului Român s-a făcut atât prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, constatându-se ineficiența procedurilor administrative instituite în acest sens (inclusiv cele prevăzute prin Legea nr. 247/2005), cât și prin prisma posibilității angajării răspunderii directe a Statului Român, pentru imobilul care face obiectul legii speciale de reparație. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimatul-reclamant a arătat că recurentul-pârât invocă dispoziții legale aplicabile în situația în care persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, i se recunoaște această calitate și dreptul la acordarea de despăgubiri, în etapa administrativă, fără a mai fi nevoită să parcurgă etapa judiciară.

Însă în speță, așa după cum rezultă din probele administrate, etapa administrativă a fost depășită, fiind ineficientă, motiv pentru care antecesoarea sa a promovat acțiune în justiție, pe care a continuat-o, pentru a i se recunoaște drepturile conferite de Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului că plata despăgubirilor este prerogativa Comisiei Centrale de pe lângă Cancelaria Primului Ministru, nu exclude calitatea procesuală pasivă a recurentului Statul Român, deoarece această calitate de a fi subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor îi este dată prin lege, iar plata efectivă a despăgubirilor acordate prin hotărâre judecătorească este o altă etapă a procesului.

S-a mai arătat că susținerea recurentului-pârât, în sensul că instanța de apel nu a analizat excepțiile invocate, nu corespunde adevărului, deoarece din considerentele deciziei reiese că instanța de apel a analizat și această problemă a legitimității procesuale pasive a Statului Român, împărtășind argumentele instanței de fond în rezolvarea acestei chestiuni. În ceea ce privește invocarea de către recurent a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în soluționarea recursului în interesul legii, intimatul-reclamant a arătat că dispozițiile acestei decizii, care a fost pronunțată la data de 14 noiembrie 2011, ulterior pronunțării sentinței civile a instanței de fond (18 iunie 2010), nu sunt aplicabile speței.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 1282/D din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut (prin critici identice cu cele formulate în prezentul recurs), excepțiile lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (pentru Statul Român) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a arătat, aceste critici au fost găsite nefondate de Curtea de Apel Oradea care a admis apelul acestei părți în considerarea criticilor privitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite a apelantului-pârât și a antecesorilor acestuia, cu consecința respingerii acțiunii. Decizia nr. 73/A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost atacată cu recurs doar de către reclamant. Nu se poate aprecia că pârâtul nu ar fi justificat interes în declararea recursului, dată fiind soluția de admitere a apelului său, deoarece, cu privire la cele două excepții invocate, acesta a căzut în pretenții.

În consecință, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, dezlegările date în primul ciclu procesual motivului de apel privitor la excepțiile lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (pentru Statul Român) și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, au intrat în puterea de lucru judecat și nu mai pot fi cenzurate. Prin urmare, primul motiv de recurs nu este fondat. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a susținut că nu este admisibilă cererea de obligare a recurentului-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului care nu poate fi restituit în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că este fondat, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se constată că instanța de apel a înlăturat aceste critici, reținând că prin neexercitarea dreptului de recurs împotriva deciziei nr. 73/A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, admisibilitatea obligării pârâtului la despăgubiri bănești a intrat, de asemenea, în puterea de lucru judecat.

Or, față de împrejurarea că, în primul ciclu procesual, instanța de apel, admițând apelul pârâtului, a respins acțiunea constatând lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamantului și a antecesorilor acestuia, Statul Român nu justifica interesul de a declara, sub acest aspect, recurs, admisibilitatea demersului judiciar, din perspectiva invocată în cauză fiind subsecventă stabilirii calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, (deoarece, în circumstanțele particulare ale speței, numai în situația persoanelor care beneficiază de acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 se impunea a se analiza dacă, pentru bunurile imobile care nu pot fi restituite în natură pot fi acordate despăgubiri în bani).

Conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Înalta Curte reține că admisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție a făcut obiectul Dosarului nr. 28/2011 al completului competent să judece recursul în interesul legii, iar prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 120/17.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul inadmisibilității acestora. La momentul publicării în M. Of. a acestei decizii, cauza pendente se afla în faza procesuală a recursului, care s-a finalizat cu o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare. Cu prilejul rejudecării, instanța de apel era ținută de dezlegarea dată cu caracter obligatoriu în recurs în interesul legii, fiind vădit nefondată apărarea intimatului-reclamant, care a susținut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă în speță, deoarece nu era pronunțată la data soluționării dosarului de către prima instanță. Înalta Curte reține, de asemenea, că prin decizia menționată, s-a reținut: „Cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și urm. C. civ.

și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.(...) Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de