ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8301/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8301/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 878/D din 28 mai

2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare, și a pârâtului

A.V.A.S. București, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a

Ministerului Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român.

A fost respinsă

excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta A.V.A.S. București.

S-a admis acțiunea

civilă înaintată de reclamanta H.E., împotriva pârâților Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare, și

A.V.A.S., și, în consecință:

A constatat

caracterul abuziv al preluării realizate de pârâtul Statul Român în privința

imobilului înscris în CF inițial nr. A Satu Mare, sub nr. top inițial x, în

natură (la data preluării) teren intravilan în suprafață de 1419 mp. situat în

mun. Satu Mare, str. L., jud. Satu Mare, în incinta SC U. SA.

S-a constatat

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor

reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, în înțelesul art. 4 alin. (2)

din lege, cu privire la imobilul identificat conform celor din alineatul

precedent.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamantei

suma de 337.500 RON, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în

cauză, valoare stabilită la nivelul standardelor internaționale de evaluare

conform expertizei judiciare dispuse în cauză și efectuată de exp. ing. D.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit înscrierilor

din evidențele de publicitate imobiliară, așa cum rezultă acestea din cuprinsul

colilor CF in extenso nr. A Satu Mare, nr. B Satu Mare și nr. C Satu Mare

terenul de sub nr. top. x (înscris în CF nr. A Satu Mare) a constituit

proprietatea tabulară a numitului P.V. de la care a fost preluat de către

Statul Român în baza Decretului nr. 30/1977 la data de 10 mai 1978 și

dezmembrat în două parcele de sub nr. top.x/1 și x/2, după care, urmare a mai

multor transnotări și parcelări succesive, suprafața de teren de 1419 mp

solicitată în cauză a fost întabulată în favoarea proprietarului Statul Român

la data de 10 mai 1978, ulterior fiind transmisă unei societăți comerciale, în

speță SC U. SA.

Această împrejurare, a

transmiterii terenului de la Statul Român către SC U. SA Satu Mare este

confirmată și prin Adresa din 15 iunie 1992 emisă de SC U. SA. De asemenea, din

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare depus la dosarul cauzei și

procesului-verbal pentru stabilirea impozitului pe clădiri din 1970 al fostului

Comitet Executiv al Consiliului Popular Satu Mare rezultă că anterior preluării

realizate în anul 1978 de către Statul Român, terenul în cauză a fost vândut de

către proprietarul tabular P.V. cumpărătorului H.P. (dec. 17 octombrie 1983),

soțul reclamantei în cauză, respectiva preluare realizându-se de la acest din

urmă cumpărător.

Față de cele de mai

sus și reținând și aspectul că prin Notificarea din 26 octombrie 2001 transmisă

de reclamantă prin BEJ D.G.R., imobilul în cauză a fost revendicat în

condițiile art. 21 - 22 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare,

instanța a reținut ca o primă circumstanță că preluarea realizată de către

Statul Român în anul 1978 în temeiul Decretului nr. 30/1977 de la soțul

reclamantei se prezintă a avea un caracter abuziv în înțelesul art. 2 din Legea

nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Totodată, raportat la

actele de stare civilă depusă de către reclamantă și respectarea de către

aceasta a obligațiilor procedurale instituite prin art. 22 din legea de mai

sus, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin actul normativ evocat, în

temeiul dispozițiile art. 3 și 4 din aceeași lege, în calitatea sa de soție

supraviețuitoare a persoanei fizice de la care s-a realizat preluarea abuzivă

de către Statul Român.

Față de cadrul

procesual astfel stabilit și reținând că acțiunea de preluare abuzivă a

imobilului, precum și înscrierea dreptului de proprietate în evidențele de

publicitate imobiliară s-a realizat avându-l ca titular pe pârâtul Statul

Român, instanța a reținut caracterul neîntemeiat al excepției invocate vizând

lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, iar față de dispozițiile art.

25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, coroborat cu

hotărârile de guvern ulterioare având ca obiect de reglementare organizarea și

funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, inclusiv calitatea acestuia de

reprezentant al Statului Român în litigiile patrimoniale, a respins ca

neîntemeiată și excepția lipsei calității de reprezentant al acesteia pentru

pârâtul Statul Român.

S-a mai reținut, sub

aspectul stării de fapt, că așa cum rezultă din cuprinsul Adresei din 23

noiembrie 2005 emisă de A.V.A.S. București și al Adresei din 31 octombrie 2001

emisă de SC U. SA Satu Mare, Notificarea inițială formulată de reclamantă din

26 octombrie 2001 a fost comunicată mai departe spre competentă soluționare, de

la SC U. SA Satu Mare la A.V.A.S. București, unde a fost înregistrată din 10

septembrie 2002.

De asemenea, s-a mai

reținut că de la data înregistrării acestei notificări în evidențele A.V.A.S.,

aceea de 10 septembrie 2002 și până la data soluționării prezentei cauze,

respectiva notificare nu a fost soluționată.

Raportat la starea de

fapt astfel reținută cu privire la acest aspect, precum și față de excepția de

prematuritate invocată de pârâta A.V.A.S. în cuprinsul întâmpinării sale

instanța a reținut că, consecvent Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (M.Of. nr. 764/12.11.2007) într-un

recurs în interesul legii, obligatoriu pentru instanțe în privința dezlegării

date problemelor de drept judecate conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., instanțele de judecată sunt competente să soluționeze acțiuni în

justiție întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în speță cele de

restituire a unor imobile ce fac obiectul de reglementare al acestei legi,

chiar și în absența unei decizii administrative și a unui răspuns din partea

autorităților, inclusiv pe fondul cauzei.

În acest sens

instanța supremă s-a pronunțat și prin Decizia nr. 9 din 20 martie 2006 (M. Of.

nr. 653/28.07.2006) și un atare raționament judiciar se prezintă a fi conform

și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (de

exemplu, cauzele Glod împotriva României, Păduraru împotriva României, Matache

împotriva României, Porțeanu împotriva României, Crișan împotriva României sau

Ortenberg împotriva Austriei).

În consecință,

instanța a respins ca neîntemeiată excepția de prematuritate invocată.

Referitor la

incidentul procedural prealabil invocat de către pârâta A.V.A.S. București în

sensul lipsei calității procesuale pasive a acesteia din urmă și evocarea

abilitării legale de a acorda despăgubirile în cauză a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru

(conform art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1), lit. d) și art. 13 alin. (1) lit. a)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005), instanța a reținut ca un prim aspect că,

așa cum rezultă din cuprinsul Adresei din 02 noiembrie 2009 a O.R.C. Maramureș

și al Adresei din 03 noiembrie 2009 a O.N.R.C. București, coroborat cu

considerentele Sentinței civile nr. 953/D din 13 noiembrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 3599/83/2007, hotărâre judecătorească

rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă nr. 32

din 13 aprilie 2010 - pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr.

3599/83/2007, în ce privește istoricul societății SC U. SA, aceasta era

integral privatizată la data de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001), că la data notificării avea sediul social în mun. Satu

Mare, dar ulterior și-a mutat sediul social în mun. Baia Mare, jud. Maramureș,

că în prezent Statul Român nu este acționar la această societate comercială și

că în consecință în cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr.

10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că în această ipoteză legală

măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi propuse de către instituția

publică ce a efectuat privatizarea, în speță A.V.A.S. București, succesoarea în

drepturi și obligații a fostei A.P.A.P.S. București.

Față de cele de mai

sus tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate

de A.V.A.S. București ca neîntemeiată.

Un alt doilea aspect

reținut în această materie de către instanță este acela că, de la data

înregistrării notificării formulate de reclamantă în condițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001 în evidențele A.V.A.S. București (10 septembrie 2002) și până

în prezent, aceasta nu a fost soluționată.

În aceste

circumstanțe, instanța a reținut că termenul legal de 60 de zile reglementat

prin art. 25 din Legea nr. 10/2001 a fost cu mult depășit, reținând totodată și

considerentele expuse anterior privind legitimarea reclamantei de a formula o

acțiune în justiție prin care să evoce fondul pricinii chiar și în absența unei

decizii administrative ori a unui răspuns din partea autorităților și că, așa

cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie

(cauza Faimblat împotriva României - M. Of. nr. 141/06.03.2009), procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este, în sine, contrară

convenției doar că, în speță (ca de altfel și în prezenta speță), această

procedură nu s-a dovedit a fi eficientă. În condițiile în care s-a depășit cu

mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială

de Curte, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, și indiferent de

procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea

deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești se face, în toate

cazurile, prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (și deci prin

intermediul Fondului Proprietatea, în privința căruia Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în

prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă),

coroborat cu împrejurarea că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005

nu țin cont de eventualul prejudiciu suferit prin absența prelungită a

despăgubirii către persoanele care au fost private de bunurile lor, rezultă că

accesul la o procedură administrativă (urmată, dacă este cazul, și de una

contencioasă) rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să

asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea

persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

În acest context

reținându-se ineficiența procedurii administrative de mai sus propuse în sensul

de a se înainta notificarea reclamantei Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor din subordinea Cabinetului Primului-Ministru, instanța a dat

eficiență principiului efectivității garanțiilor pe care le prevede Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât a admis acțiunea reclamantei în

sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata despăgubirilor datorate reclamantei (reținându-se în acest sens un

argument în plus în favoarea soluției de respingere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a acestuia), despăgubiri ce au fost evaluate la

nivelul standardelor internaționale de evaluare în cadrul lucrării de

specialitate efectuate în cauză de către exp. ing. P.O.D., cu obligarea

pârâților, întemeiat pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și având în vedere

înscrisurile doveditoare de la dosar, la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate reclamantei.

Prin Decizia nr.

7/2011 - A din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins ca nefondate apelurile declarate de A.V.A.S. și de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sus-menționatei hotărâri.

Instanța de apel a

reținut următoarele:

Cu privire la

calitatea procesuală a A.V.A.S. București în prezenta cauză, Curtea a constatat

că excepția invocată la fond a fost în mod corect respinsă de tribunal.

A.V.A.S. este

continuatoarea A.P.A.P.S. București, care a procedat la privatizarea SC U. Satu

Mare, în activele acestei societăți fiind inclusă și suprafața de 1419 mp, ce a

aparținut soțului reclamantei. Prin urmare, pârâta are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză și în mod corect a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată alături de Ministerul Finanțelor în reprezentarea

Statului Român.

Criticile formulate

de Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român sunt de asemenea în

întregime nefondate. Instanța de fond în mod corect, întemeiat pe dispozițiile

art. 1 Protocolul I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a obligat

Statul Român la plata valorii de circulație a suprafeței de teren preluate de

la antecesoarea reclamantei, teren pentru care nici reclamanta și nici

antecesorul acesteia nu au fost în niciun fel despăgubiți.

Prin urmare, în

prezenta cauză, temeiul juridic al acțiunii nu îl constituie Legea nr. 10/2001,

ci art. 1 Protocolul I din Convenție, temei juridic față de care Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă și nu unitatea

administrativ-teritorială, așa cum susține apelantul-pârât. Astfel, unitatea

administrativ-teritorială nu poate fi obligată la despăgubiri bănești față de

foștii proprietari, neexistând nicio dispoziție legală care să pună în sarcina

unităților administrativ-teritoriale indemnizarea foștilor proprietari abuziv

deposedați de bunurile ce le-au avut.

S-a apreciat că în

mod corect a făcut tribunalul aplicarea dispozițiilor Convenției, reținând că

este imperios necesară obligarea statului la despăgubiri reprezentând

contravaloarea terenului preluat abuziv de Statul Român, nedespăgubirea

succesorului fostului proprietar fiind o sarcină disproporționată și

nejustificată de vreun interes public impusă acestora, cu atât mai mult cu cât

de la data apariției legii de retrocedare au trecut 10 ani și statul nu a

justificat într-un mod rezonabil întârzierea aplicării legilor respective.

În acest sens a se

vedea și cauza Viașu c/a România și Maria Atanasiu ș.a. c/a România.

Ministerul Finanțelor

are calitate procesuală de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză,

pentru următoarele considerente:

- art. 2 din H.G..

34/2009, care reprezintă norma-cadru de funcționare a Ministerului Finanțelor,

stipulează că acest minister administrează veniturile statului și datoria

publică;

- art. 8 din Legea

nr. 247/2005 stipulează că până la finalizarea procedurilor de despăgubire a

foștilor proprietari, Ministerul Finanțelor reprezintă Statul Român, ca

acționar al Fondului Proprietatea, calitate în care-și exercită toate

drepturile și obligațiile ce-i revin;

- chiar și titlurile

de plată emise de A.N.R.P. urmare a parcurgerii procedurilor speciale prevăzute

de Legea nr. 246/2005, Titlul VII, sunt creanțe pe seama Satului Român incluse

în bugetul național, buget întocmit de ministrul finanțelor, care are sarcina

de a aloca sumele anuale pentru plata respectivelor titluri. Nici A.N.R.P. și

nici Comisia Centrală de Evaluare a Despăgubirilor, aflate în subordinea

Cancelariei Primului-Ministru, nu dețin buget propriu din care să poată fi

făcute plățile stabilite cu titlu de despăgubiri urmare a parcurgerii

procedurilor speciale.

Curtea a apreciat că

Statul Român, prin nicio entitate a sa, nu poate invoca împotriva propriilor

cetățeni, care solicită plata unor despăgubiri legitime, birocratizarea sa

excesivă de care este în întregime culpabil. De altfel, birocratizarea și

complicarea nejustificată de procedurilor de despăgubire a foștilor proprietari

a fost reținută în culpa Statului Român, și de Curtea Europeană, care a reținut

că o atare birocratizare încalcă dreptul de proprietate al foștilor proprietari

ce sunt îndreptățiți la o indemnizare corespunzătoare într-un timp rezonabil

(cauza Viași c/a România și Maria Atanasiu ș.a. c/a România).

Împotriva sus-menționatei

hotărâri au declarat recurs pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, și A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

recursului său, pârâtul Statul Român a învederat că nu are calitate procesuală

pasivă sub aspectul competenței stabilirii preluării abuzive, ce este

dată/atribuită prin lege exclusiv unității deținătoare, sens în care a fost

indicat conținutul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (4), respectiv 25 din

Legea nr. 10/2001.

În susținerea

aceleiași excepții au invocat și dispozițiile art. 62 alin. (2) din Legea nr.

215/2001 privind administrația publică locală, care conferă primarului

calitatea de a reprezenta în justiție unitatea administrativ-teritorială

corespunzătoare și care are competența de a se pronunța asupra constatării

preluării abuzive.

Ministerul Finanțelor

Publice nu este abilitat nici să avizeze, nici să acorde/să propună și nici să

emită în numele și pe seama statului titluri de despăgubire și cu atât mai mult

să fie obligat la plata de despăgubiri către persoanele îndreptățite,

prerogativă ce aparține exclusiv Comisiei Centrale de pe lângă Cancelaria

Primului-Ministru.

Pârâta A.V.A.S. a

susținut, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în raport de

obiectul acțiunii din care rezultă că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata efectivă a despăgubirilor

datorate, nu are calitate procesuală pasivă.

Obligațiile A.V.A.S.,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează

doar la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri

conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, și în condițiile speciale

stipulate de Legea nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, art. 29 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 prevede „în situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile

art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”.

De asemenea, prin

Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 la art. 1 alin. (1) al Titlului VII, care a

modificat și completat Legea nr. 10/2001, ca și din dispozițiile art. 13 alin.

(1) din Cap. III al aceleiași legi, rezultă că A.V.A.S. nu are obligația legală

de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai a propune

acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente preluate în mod abuziv instituției

competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum dispun

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recursurile sunt

fondate, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 13

alin. (1) Cap. III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor

de dezdăunare/despăgubire în echivalent este atributul evaluatorilor

autorizați, desemnați de Comisia Specială pentru Stabilirea Cuantumului

Despăgubirilor în echivalent și realizarea (plata acestora) se face numai după

parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ.

Or, potrivit art. 3

lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, emiterea în numele și pe seama statului de astfel de

titluri de despăgubiri este de competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-Ministru.

Pe baza raportului de

evaluare întocmit în cursul acestei proceduri, Comisia Centrală va proceda fie

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare.

Dispozițiile legale

evocate stipulează astfel că stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite

persoanelor îndreptățite în procedura legii speciale este prerogativa Comisiei

Centrale de pe lângă Cancelaria Primului-Ministru și, nicidecum, o obligație în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

În acest sens a decis

și Înalta Curte de Casație și Justiție care, într-un recurs în interesul legii,

a stabilit prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție,

sunt inadmisibile.

Ca urmare, pentru

considerentele menționate, se vădesc a fi fondate criticile pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, încadrate în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, urmare a admiterii recursului

pârâtului, va fi modificată decizia curții de apel și, consecință a admiterii

apelului aceluiași pârât, respinsă acțiunea formulată de reclamantă împotriva

sa, pentru obligarea la plata despăgubirilor bănești solicitate, ca nefondate.

Întrucât prin

hotărârea primei instanțe, astfel cum a fost menținută prin decizia curții de

apel, acțiunea reclamantei privind același petit (de obligare la plata despăgubirilor

bănești) a fost admisă și în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. deși aceasta,

potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are doar competența de a

propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii instituției competente,

urmează ca și recursul acestei pârâte, ce vizează exclusiv acest aspect, să fie

admis și, constatând în raport de norma evocată că pârâta nu are calitate

procesuală pasivă, să se dispună, consecință a modificării hotărârilor,

respingerea acestei pretenții față de pârâta A.V.A.S.

Vor fi menținute

restul dispozițiilor sentinței privind constatarea calității reclamantei de

persoană îndreptățită la restituire, ca și al preluării abuzive a bunului,

dispoziții ce nu au fost contestate și au intrat în puterea lucrului judecat,

urmând ca pârâta A.V.A.S. să se conformeze normei legale pe care ea însăși a

evocat-o (art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Față de

considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și A.V.A.S. București,

împotriva Deciziei nr. 7A din 11 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelurile

declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și A.V.A.S. București,

împotriva Sentinței nr. 878D din 28 mai 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția

civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a

A.V.A.S.

Respinge cererea

formulată de reclamanta H.E. împotriva pârâtei A.V.A.S. ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca nefondată.

Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2011.

Procedat de GGC - AZ