ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 979/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1629 din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 3290/83/2007, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții B.E. și B.G. împotriva pârâților Consiliul Județean Satu Mare și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, astfel cum a fost precizată; s-a constatat că imobilul înscris în C.F.

Satu Mare, situat în Satu Mare, str. 1 Decembrie 1918, a fost preluat în mod abuziv, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, de către pârâtul Statul Român; s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la beneficiul măsurilor reparatorii instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul de mai sus, măsuri reparatorii ce se vor stabili prin echivalent și s-a dispus pârâtului Consiliul Județean Satu Mare să inițieze procedurile legale în vederea acordării în favoarea reclamanților, a măsurilor reparatorii anterior menționate, în sensul celor de mai sus, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă prin decizia nr. 153 din 24 noiembrie 2009, a admis apelul reclamanților; a schimbat în parte sentința în sensul dispunerii restituirii în natură a imobilului înscris în c.f.

Satu Mare, situat în Satu Mare, str. 1 Decembrie 1918; a obligat pe reclamant să mențină afectațiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției de restituire, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; cererea de intervenție accesorie formulată de U.V.R. Satu Mare a fost respinsă, iar apelurile declarate de Consiliul județean Satu Mare și Județul Satu Mare au fost respinse ca nefondate pentru considerentele ce urmează. Imobilul înscris în C.F. Satu Mare, a constituit proprietatea tabulară a numitei B.P., născută T.K., dreptul său de proprietate fiind intabulat în 1937 cu titlu de cumpărare, ulterior, respectiv în anul 1956, acesta fiind trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de naționalizare, în baza cererii a fostului Sfat Popular al orașului Satu Mare.

Din adresa emisă de Primăria Municipiului Baia Mare, a rezultat că T.C. s-a căsătorit la data de 6 iulie 1933 cu numitul B.P., iar din adresa din 8 mai 2006 (dosar fond) emisă de Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, reiese că în registrele de stare civilă ale Primăriei Municipiului Satu Mare, la actul de deces din 21 octombrie 1947 este înregistrat decesul numitei B.E. (născută T.), decedată la data de 31 decembrie 1944 la Auschwits – Polonia. B.P., soțul supraviețuitor al fostei proprietare tabulare, s-a recăsătorit ulterior, la data de 22 decembrie 1947, cu numita L.E., reclamanta apelantă din cauză, astfel cum rezultă din copia extrasului din actul de căsătorie. Din probele administrate în fața primei instanțe a rezultat că, după anii 1950, cei doi soți au plecat din țară și s-au stabilit în Franța, unde numitul B.P.

a decedat la data de 2 aprilie 1967, moștenitorii acestuia fiind reclamanții B.E., în calitate de soție, și B.G., în calitate de fiu. Apelantul pârât a susținut că cei doi reclamanți nu au vocație succesorală la moștenirea fostei proprietare tabulare, nefiind în nici unul din gradele de rudenie prevăzute de art. 659 și următoarele C. civ., cu aceasta. Este adevărat că reclamanții nu au calitate de moștenitori după defuncta B.P., și nici nu au făcut asemenea susțineri. În speță nu se pune nici problema reprezentării succesorale, deoarece, această instituție nu este aplicabilă soțului supraviețuitor, iar antecesorul reclamanților a supraviețuit în timp defunctei sale soții.

În cauză nu s-a făcut dovada că fosta proprietară tabulară ar fi avut și alți moștenitori, iar la data deschiderii moștenirii, antecesorul reclamanților avea calitatea de soț al acesteia, astfel că, potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 319/1944 îi revenea întreaga avere rămasă în urma defunctei, foștii soți fiind căsătoriți din anul 1933, iar imobilul intabulat doar pe numele soției, a fost achiziționat în timpul căsătoriei, respectiv în anul 1937. În mod corect a apreciat Tribunalul Satu Mare că imobilul din litigiu, aflat în patrimoniul defunctei la data decesului ei, a fost transmis soțului supraviețuitor, care, la rândul lui va transmite la moartea sa propria moștenire succesorilor săi, care în speță sunt cei doi reclamanți apelanți.

Este adevărat de asemenea că, la dosar nu a fost depus certificatul de moștenitor cu privire la dezbaterea succesiunii defunctei, însă nici nu s-a făcut dovada că soțul supraviețuitor ar fi renunțat la moștenirea rămasă în urma soției sale. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, „drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere …”. Așadar, în mod corect a stabilit prima instanță că în speță este vorba de două moșteniri succesive, prima moștenire fiind culeasă de către antecesorul apelanților reclamanți, care, la data decesului său, a transmis moștenirea propriilor săi moștenitori.

De asemenea, s-a reținut în mod corect calitatea de persoane îndreptățite a celor doi reclamanți, la beneficiul măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost ea modificată. Inițial, reclamanții au depus notificare prin biroul executorului judecătoresc la Primăria Municipiului Satu Mare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, notificare care a fost apoi înaintată de către aceasta Consiliului Județean Satu Mare, prin adresa din 8 decembrie 2005, ca urmare a faptului că imobilul din litigiu se află în proprietatea publică a județului Satu Mare, astfel cum recunoaște și pârâtul prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanțe. În ședința publică din 18 ianuarie 2008, Tribunalul Satu Mare, urmare a celor de mai sus, a admis excepțiile invocate de Primarul Municipiului Satu Mare și Consiliul Local Satu Mare și a constatat lipsa calității lor procesuale pasive în prezenta cauză.

Așa cum se arată și în motivele de apel formulate de pârât, imobilul se află în proprietatea publică a județului Satu Mare, conform Hotărârii nr. 135/1999 a Consiliului Județean Satu Mare, modificată și completată prin Hotărârile nr. 7/2000 și nr. 16/2002, iar prin H.G.R. nr. 2198/2004 a fost atestată apartenența la proprietatea publică a județului Satu Mare la poziția 57 – Casa de Oaspeți, str. 1 Decembrie 1918. Prin Hotărârea nr. 63 din 26 aprilie 2005 emisă de apelantul Consiliul Județean Satu Mare, s-a constituit dreptul de administrare operativă în favoarea Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare asupra imobilului identificat în anexa la această hotărâre, respectiv asupra Casei de Oaspeți și terenul aferent acesteia, situate în Satu Mare, str. 1 Decembrie 1918, din C.F.

Satu Mare, instituție aflată sub autoritatea Consiliului Județean Satu Mare. Așa cum s-a arătat deja, imobilul descris mai sus a fost preluat de Statul Român cu titlu de naționalizare la data de 10 iulie 1956, în baza cererii a fostului Sfat Popular al orașului Satu Mare, situație în care, în mod corect a apreciat prima instanță că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Stat, în înțelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce privește modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, este de precizat că, prin notificarea expediată prin Biroul Executorului Judecătoresc V.A., Primăriei Satu Mare, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului din litigiu, iar în fața primei instanțe, în ședința publică din 7 noiembrie 2008, când s-a acordat cuvântul în fond, reprezentanta acestora a solicitat în principal, restituirea în natură și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că nu se poate reține că aceștia ar fi renunțat la prima variantă.

În fața instanței de apel, apelantul pârât Consiliul Județean Satu Mare a solicitat încuviințarea efectuării unui raport de expertiză tehnică, având ca obiect stabilirea investițiilor și îmbunătățirilor la imobilul din litigiu, acesta susținând că s-au efectuat adăugiri de corpuri noi de clădire și modificări care au transformat imobilul în asemenea măsură încât se poate considera că este un imobil nou. Instanța de apel a respins această cerere de probațiune, deoarece din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că lucrările de investiție vizează doar lucrări de renovare și amenajare a imobilului, nefiind vorba de lucrări de construire care să transforme imobilul în unul nou, împrejurări care rezultă și din adresa din 22 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului Satu Mare, Serviciul de Urbanism și Amenajarea Teritoriului.

Pe de altă parte, această chestiune privind executarea unor lucrări de construcție sau a investițiilor, nu au făcut obiectul analizei primei instanțe, care nu a fost investită cu un asemenea capăt de cerere, care reprezintă o cerere nouă în înțelesul art. 294 C. proc. civ., fiind inadmisibilă în această etapă procesuală.

Referitor la excepția invocată de pârâtul apelant Consiliul Județean Satu Mare, privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, este de relevat că: Într-adevăr, imobilul din litigiu aparține domeniului public al Județului Satu Mare, iar potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică aparține Statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care potrivit legii sunt de uz sau de interes public, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 215/2001, republicată, „comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale” care, potrivit art. 21 alin. (2) din același act normativ „sunt reprezentate după caz, de primar sau de președintele Consiliului Județean”.

Ori, în cauză, nu se poate face abstracție de faptul că toate înscrisurile emanate de la Consiliul Județean Satu Mare sunt semnate de către Președintele Consiliului Județean, iar pe de altă parte, Consiliul este cel care a emis Hotărârea nr. 63 din 26 aprilie 2005, prin care s-a dispus constituirea dreptului de administrare în favoarea Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare asupra imobilului din litigiu, aflat în proprietatea publică a județului Satu Mare, precum și Hotărârea nr. 64 din 26 aprilie 2005, prin care a aprobat închirierea fără plată a spațiilor disponibile din imobilul situat în Satu Mare, str. 1 Decembrie 1918, către U.V.R. și respectiv Societatea A.I.

Referitor la cererea de intervenție accesorie, în folosul pârâtului apelant, formulată în fața instanței de apel, este de relevat că, în afara apărărilor invocate și de către pârât în memoriul de apel, intervenienta a invocat și drepturi proprii, respectiv a solicitat să-i fie recunoscut un drept de retenție cu privire la spațiul închiriat din imobilul din litigiu, raportat la lucrările de investiții pe care aceasta susține că le-a efectuat. Intervenientul accesoriu nu invocă pretenții proprii, iar dacă o face, aceasta are natura unei cereri de intervenție în interes propriu, cerere care, potrivit art. 50 alin. (3) C. proc. civ., se poate face și în fața instanței de apel cu învoiala celorlalte părți din litigiu, ori, poziția adoptată de către apelanții reclamanți a fost aceea de opunere la cererea de intervenție.

Primarul municipiului Satu Mare, prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2010, a solicitat în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., lămurirea dispozitivului deciziei arătate în sensul de a se indica intimații-pârâți obligați la restituirea în natură. Cererea a fost respinsă prin încheierea de la 2 martie 2010 cu motivarea că, în ședința publică din 18 ianuarie 2008, Tribunalul Satu Mare a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Satu Mare și Consiliului Local al Municipiului Satu Mare, iar aceste aspecte nu au făcut obiectul apelurilor declarate de reclamanți în cauză, astfel că în fața instanței de apel aceste aspecte nu au mai fost dezbătute.

Împrejurarea că sunt menționați în dispozitivul deciziei nr. 153/2009 a Curții de Apel Oradea nu este relevantă, petenții au avut calitate de pârâți încă de la promovarea acțiunii și de altfel, așa cum și aceștia recunosc prin cerere, nu au fost obligați în niciun fel prin dispozitivul hotărârii pronunțate. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul Consiliul județean Satu Mare și intervenienta U.V.R. Consiliul județean Satu Mare a declarat recurs și împotriva încheierii de la 2 martie 2010. Pârâtul critică decizia pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. pentru cele ce urmează: Instanța nu a analizat și motivat toate motivele de apel și anume cele cu privire la adăugiri de corpuri noi de clădiri, la dreptul de retenție, la probatoriile solicitate a fi administrate, la conținutul probatoriilor administrate, recurenta detaliind aspectele invocate.

Cu privire la motivele de modificare prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se arată că imobilul aparține domeniului public, neputând fi restituit, pe de o parte, iar, pe de altă parte că au fost încălcate dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul are adăugate noi corpuri ce însumează peste 100% din forma inițială, situație ce determină și acordarea dreptului de retenție. Imobilul în litigiu este exceptat de la restituirea în natură deoarece are destinația prevăzută în anexa 2 lit. a) pct. 4, fiind necesar pentru buna desfășurare a activităților de utilitate publică. O altă critică se referă și la nesoluționarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a recurentului deoarece are doar calitatea de autoritate deliberatoare și nu de reprezentare, calitate ce o are președintele Consiliului județean conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Se apreciază că instanța a încălcat principiul disponibilității atunci când a respins și apelul județului Satu Mare, parte introdusă în proces din oficiu. Instanța nu a verificat calitatea de unitate deținătoare, în condițiile în care raportul juridic în cauză ia naștere între județul Satu Mare și reclamanți. Recurentul invocă lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamanților în condițiile în care imobilul a fot preluat cu titlu de Statul român, imobilul nu a figurat niciodată în patrimoniul lui B.P., aceștia nefiind succesori ai proprietarului tabular. Instanța constată calitatea reclamanților de persoană îndreptățite în lipsa oricăror acte doveditoare și în condițiile în care nu s-a făcut dovada că fiica proprietarului tabular ar fi decedat, ori că nu are descendentă.

Recursul formulat împotriva încheierii de la 2 martie 2010 este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. În motivare se arată că principiul continuității a fost încălcat deoarece cauza a fost soluționată de alți judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a litigiului. Intervenienta U.V.R. Satu Mare critică decizia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. pentru aceleași motive ca cele invocate de Consiliul județean Satu Mare. Statul român, prin întâmpinarea formulată în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ., invocă excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice față de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Primarul municipiului Satu Mare, prin întâmpinarea inițială, a invocat lipsa calității sale procesuale pasive întrucât imobilul de află în proprietatea publică a Consiliului județean Satu Mare. Ulterior, prin completarea la întâmpinarea din 26 noiembrie 2010, a precizat că imobilul se află în proprietatea publică a județului Satu Mare, situație în care această entitate are calitate procesuală pasivă. Reclamanții solicită respingerea recursului declarat de Consiliul județean Satu Mare, arătând că instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, că cererea de probatorii a fost corect respinsă deoarece nu există autorizații pentru adăugiri de construcții precum și faptul că au dovedit calitatea lor de persoane îndreptățite, fiind singurii supraviețuitori ai familiei B., așa cum rezultă și din adresa emisă de Autoritatea în memoria eroilor holocaustului.

U.V.R., prin răspunsul la întâmpinarea depusă de reclamanți, reiterează aspectele menționate în recurs drept motive de nelegalitate ale deciziei. Înalta Curte, analizând decizia și încheierea prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente în cauză, reține cele ce urmează. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenți ce consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, fie în sensul absenței, fie nemotivării, fie în sensul existenței unor motive contradictorii ori străine e natura pricinii, nu are incidență în cauză. Astfel, instanța de apel, la pagina 8 a deciziei, dezvoltă considerentele ce au determinat-o să rețină calitatea procesuală pasivă a Consiliului județean Satu Mare.

Excepția a fost corect soluționată de ambele instanțe de fond câtă vreme recurentul, prin hotărârea nr. 135/1999, și-a însușit inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al județului, a dispus constituirea dreptului de administrare în favoarea Centrului județean pentru Conservarea și promovarea culturii tradiționale Satu Mare asupra imobilului în litigiu prin hotărârea din 26 aprilie 2005, a aprobat închirierea fără plată a spațiilor disponibile din imobil către intervenienta accesorie și Societatea A.I., precum și fa-ă de dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Potrivit textului menționat, președintele consiliului județean este persoana desemnată de legiuitor să restituire în natură sau prin echivalent bunurile deținute de unitatea administrativ teritorială, în cauză județul Satu Mare.

A reține excepția invocată ar presupune un formalism excesiv în dauna persoanei îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, câtă vreme Statul român, indiferent de entitatea care îl reprezintă, este cel ce are în patrimoniu bunul notificat. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de primarul municipiului Satu Mare nu va fi analizată câtă vreme, cu autoritate de lucru judecat, s-a statuat asupra acestei chestiuni prin încheierea de la 18 ianuarie 2008 dată de Tribunalul Satu Mare. Recurenții susțin că instanța a respins nelegal probatoriile solicitate în dovedirea împrejurării că imobilului i s-au adăugat construcții ce depășesc 100% din suprafața desfășurată a acestuia, situație ce ar determina aplicarea dispozițiilor art. 19 din lege.

Critica vizează un aspect de netemeinicie al deciziei și nu de nelegalitate așa cum arată alin. (1) al art. 304 C. proc. civ. În condițiile în care recurentele nu indică de ce situația de fapt reținută de instanță în sensul că nu s-au administrat dovezi referitoare la existența unei autorizații de construire, adăugiri ori supraetajare a imobilului în litigiu, dovadă ce ar determina necesitatea efectuării unei expertize tehnice în construcție, situația de fapt apare ca fiind pe deplin stabilită în sensul că imobilului i s-au făcut doar renovări și amenajări și nu adăugiri. Osebit de aceasta, cererea a fost făcută pentru prima dată în apel de intervenientul accesoriu și susținută de pârât, fiind incidente astfel dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. Calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților a fost pe larg analizată, cu trimitere la probatoriile administrate în sensul că proprietara tabulară a fost moștenită de soțul supraviețuitor care, la rândul său, a transmis propria moștenire succesorilor săi, reclamanții. Nu sunt fondate nici criticile referitoare la inadmisibilitatea restituirii în natură a bunului dat fiind apartenența sa la domenialitatea publică, pe de o parte, și a destinației date, pe de altă parte față de dispozițiile exprese de art. 16 din lege. Conform acestor dispoziții imobilele necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-cultural vor fi restituite foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cu obligația de a se menține afectațiunea pe o perioadă de 3 până la 5 ani funcție de destinația edificiului.

Dispozițiile au fost pe deplin respectate de instanța de apel care, dispunând restituirea în natură, a obligat pe reclamanți să mențină afectațiunea imobilului pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției de restituire. Recurenții invocă încălcarea principiului continuității la darea încheierii întrucât a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Cererea de lămurire este o cerere incidentă, de competența instanței care a data hotărârea. Având această natură ea va fi soluționată de un complet în compunerea prevăzută de lege pentru darea hotărârii în pricina respectivă.

Nu este însă obligatoriu să participe la judecată aceiași judecători care au pronunțat hotărârea, pentru că în această situație nu este aplicabil principiul continuității. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate împotriva deciziei nr. 153 din 24 noiembrie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul Județean Satu Mare și de intervenienta U.V.R. împotriva deciziei nr. 153/A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Județean Satu Mare împotriva încheierii din data de 2 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în dosarul nr. 3290/83/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.