ÎCCJ, Secția penală

Deliberând, asupra apelurilor penale de față constată și reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:

S-a respins solicitarea Ministerului Public - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea privind recalificarea infracțiunilor reținute în rechizitoriu - dosar nr. x/2013, potrivit C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., de profesie executor judecătoresc, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) rap. la art. 13

2

din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului A. drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

S-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului A. pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulată de către serviciul de probațiune sau organizată în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urmează a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare sau a Serviciului Public de Asistență Socială Satu Mare pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-a admis acțiunea civilă formulată de către partea civilă statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și obligă pe inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestuia suma de 1.603.548,59 RON reprezentând despăgubiri materiale actualizată cu rata inflației la care s-au adăugat dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-au admis în parte acțiunile civile formulate de către părțile civile D. și E. și a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestora suma de câte 4.500 RON reprezentând daune morale. S-a respins restul pretențiilor civile ca fiind neîntemeiate.

În baza art. 397 alin. (2) rap. la art. 249 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen. s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. și ale părții responsabile civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. până la concurența valorii probabile a pagubei.

În baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situației anterioare prin desființarea Sentinței civile nr. 9202/24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 București - dosar nr. x/301/2011, precum și a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanțelor Publice în sarcina părților civile D. și E..

În baza art. 276 C. proc. pen. au fost obligați inculpatul A. și partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească părților civile fiecare suma de câte 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. să plătească statului suma de 10.000 RON reprezentând cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală și în primă instanță.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere următoarea situație de fapt:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la data de 28.05.2009, reclamantele D. și E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafață de 6.214 mp, înscris inițial în CF nr. x și să fie obligată pârâtul - Statul Român, la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulație a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale.

După finalizarea judecății cauzei, prin Sentința nr. 955/D/04.06.2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a admis acțiunea formulată de D. și E. și, în consecință, a constatat calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în cauză, obligând Statul Român la plata sumei de 360.400 euro, la cursul din data plății, cu titlu de despăgubiri.

Hotărârea primei instanțe a fost menținută în întregime de Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 42/16.02.2011 (care era definitivă și executorie), care a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 28.06.2011 a fost înregistrată la A. cererea creditoarelor D. și E., prin care acestea au solicitat executarea silită, pentru suma de 360.400 euro, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), în baza titlului executoriu, respectiv Sentința civilă nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, devenită ulterior definitivă și executorie, fiind astfel constituit dosarul execuțional x/2011 unde prin procesul-verbal din data de 13.07.2011, s-au stabilit cheltuieli judiciare, în cuantum de 38.619,41 RON.

La data de 29.06.2011, A. a depus la Judecătoria Satu Mare cererea pentru încuviințarea executării silite, aceasta fiind admisă prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011 și, în consecință, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinței civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare.

La data de 13.07.2011, A. a înaintat o somație către D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), prin care a solicitat, în termen de o zi de la data emiterii adresei, plata sumei de 360.000 euro reprezentând despăgubiri și 38.617,71 RON reprezentând cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 13.07.2011.

De asemenea, prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare și F. (terți popriți) din 16.08.2011, 22.08.2011 și 01.09.2011, A. a indisponibilizat ulterior sumele de bani datorate creditoarelor de către Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), până la concurența sumelor 360.000 euro și 38.617,71 RON.

Prin adresele nr. x/23.08.2011 și x/24.08.2011, Trezoreria Satu Mare a comunicat A. că, D.G.F.P. Satu Mare nu dispunea, la acel moment, de fonduri care să poată fi indisponibilizate și că se vor urmări toate sumele încasate ulterior și repartizările de credite bugetare până stingerea creanței.

În mod similar, prin adresele nr. DOG 94570/21.09.2011 și DOG 125589/129525/29.09.2011, F. a comunicat A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanțelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, totodată, punând la dispoziția BEJ și extrasele de cont în RON și valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, s-a adus la cunoștința A. că celelalte conturi ale MFP deschise la F. sunt creditate cu sume ce nu pot face obiectul executării silite.

La data de 16.12.2011, terțul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x 4.3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor și 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente dosarului execuțional x/2011, în contul A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice.

Ulterior, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unui recurs în interesul legii, despre care numitele D. și E. au luat la cunoștință, fiind vorba despre Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii, publicată în M. Of. 120/17 februarie 2012, prin care s-a statuat că în acțiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, și anticipând soluția care va fi pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, la data de 05.01.2012, acestea au depus la dosarul execuțional, prin avocat, o cerere prin care au solicitat A. suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente dosarului execuțional nr. x/2011 până la soluționarea irevocabilă a cauzei civile, aflată în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin aceeași cerere, creditoarele D. și E. au solicitat ca în cazul în care hotărârea ce va fi pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție va fi în defavoarea acestora, să se dispună restituirea sumelor de bani ce fac obiectul procedurii de executare în dosarul execuțional nr. x/2011.

Prin Decizia nr. 741/08.02.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de A.V.A.S. și Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), a casat Decizia 42/16.02.2011 a Curții de Apel Oradea și Sentința civilă nr. 955/D/4.06.2011 a Tribunalului Satu Mare și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

În ziua următoare pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 741/8.02.2012, respectiv la data de 09.02.2012, creditoarele D. și E. au reiterat solicitările anterioare către A., solicitând să se dispună restituirea către Statul Român a sumei executate în baza Deciziei nr. 955/D/4.06.2010 a Tribunalului Satu Mare, întrucât așa cum rezultă din datele de pe portalul instanțelor de judecată decizia a fost desființată.

Întrucât creditoarele D. și E. figurau în evidențele Ministerului Finanțelor Publice că și-au încasat creanța împotriva Statului Român, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București s-a constituit dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestație la executare silită, acțiune formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestora. În cadrul acestui dosar, prin Sentința civilă nr. 9202/24 mai 2012, a fost admisă contestația la executare formulată de către Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele D. și E. către contestatorul Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul A. în dosarul de executare nr. x/2011, soluție rămasă irevocabilă prin respingerea de către Tribunalul București, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate.

Ulterior, executorul judecătoresc A. a procedat la redistribuirea sumei de 1.603.568 RON în alte dosare execuționale, ce priveau alți creditori și alte titluri executorii fără să aibă legătură cu dosarul execuțional nr. x/2011, după care a procedat la retragerea banilor cu titlu de cheltuieli de executare.

Deși F., prin adresa DOG 125589/129525/29.09.2011, a pus la dispoziția A. extrase de cont în RON și valută (inclusiv euro) care conțineau numărul de cont aferente conturilor bancare ale Ministerului Finanțelor Publice, inculpatul A., prin cererea înregistrată la D.G.F.P. Satu Mare, sub nr. 21873/10.02.2012, a solicitat să i se comunice numărul de cont și unitatea bancară la care Ministerul Finanțelor Publice are deschis cont, în vederea restituirii sumelor de bani aferente dosarului execuțional x/2011.

Potrivit raportului de constatare financiară întocmit de inspectorul antifraudă din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, A. a derulat operațiuni bancare cu Ministerul Finanțelor Publice (ex: în data de 16.12.2011, 10.01.2012, 05.03.2012, 15.05.2012)", astfel că inculpatul avea posibilitatea de a identifica contul în care ar fi trebuit să restituie suma de 1.603.568 RON.

Deși i se impută inculpatului A. că avea la dispoziție procedura prevăzută de dispozițiile art. 586 și următoarele din C. proc. civ. din 1865, respectiv să consemneze suma de bani la G. SA sau la o unitate specializată, la dispoziția statului român, instanța apreciază că această prevedere nu este aplicabilă în cauză în condițiile în care inculpatul A. nu avea calitate de parte procesuală în cauza civilă, ci pe cea de reprezentant al statului în materie de executare silită.

Altfel zis, procedura ofertei reale urmată de consemnațiune se aplică doar părților procesuali care urmăresc să își îndeplinească o obligație contractuale confirmată sau nu printr-o hotărâre judecătorească, însă creditorul refuză sau se opune la executarea acesteia, motiv pentru care se apelează la concursului unui executor judecătoresc pentru a valida operațiunea juridică cu efecte exoneratorii pentru debitor și în ipoteza în care prestația executată ar fi pierit ulterior din cauza unei forțe majore sau caz fortuit, cu unele excepții prevăzute de lege. Însă pentru executorul judecătoresc, în calitate de organ al statului care invocă diverse motive care să justifice conduita sa de neexecutare a unei îndatoriri profesionale și chiar contractuale concrete, instanța va analiza argumentele invocate raportat la legislația incidentă în cauză.

S-a apreciat că, chiar dacă contul inițial al Ministerului Finanțelor Publice ar fi fost desființat sau indisponibilizat din varii motive, aceasta nu înseamnă că inculpatul nu avea pârghii suficiente pentru a afla contul financiar al acestuia în care se puteau vira banii, cu atât mai mult cu cât acesta potrivit profesiei pe care o exercita, putea să afle și chiar trebuia să cunoască unul din conturile în RON ale Ministerului Finanțelor Publice (prin efectuarea de adrese sau informări oficiale în acest sens sau chiar consultarea paginii de internet al Ministerului Finanțelor Publice), mai ales că în acea perioadă acesta avea de executat mai multe titluri în care debitor era statul român.

Mai apoi, s-a reținut că prin adresa înregistrată la D.G.F.P. Satu Mare sub nr. x/29.02.2012, inculpatul A. a înaintat un exemplar al procesului-verbal întocmit la data de 28.02.2012 privind redistribuirea sumei de 1.603.548,59 RON în cadrul altor 35 de dosare execuționale, fără să aibă o legătura cu dosarul x/2011. Prin adresa nr. x/14.11.2013, A.J.F.P. Satu Mare (fosta D.G.F.P. Satu Mare) a făcut anumite precizări privind adresa nr. x/29.02.2012 și a comunicat că din evidența registraturii rezultă că la rubrica "serviciu" este indicat un alt cod decât cel al serviciului juridic respectiv D1250 în loc de D1260, iar rubricile "emitent", "număr emitent" precum și "conținut act" nu sunt completate, aspect care ar dovedi că procesul-verbal întocmit la data de 28.02.2012 privind redistribuirea sumei de 1.603.548,59 RON, nu a fost efectiv comunicat cu D.G.F.P. Satu Mare.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, în perioada 09.03.2012 - 02.05.2012, inculpatul A., a redistribuit suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate și a cheltuielilor de executare aferente dosarului execuțional x/2011, în cadrul altor 35 de dosare execuționale, astfel suma de 1.429.766 RON a fost redistribuită cu titlu de despăgubiri către creditori, iar suma de 174.284 RON a fost redistribuită cu titlu de cheltuieli de executare acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 către executorul judecătoresc.

Cu privire la acest aspect, inculpatul A. fiind audiat în cauză, a declarat că în afară de cele două redistribuiri ce fac obiectul cauzei privind suma de 1.603.548 RON aferentă dosarului execuțional nr. x/2011, nu a mai efectuat alte redistribuiri în perioada în care a fost executor judecătoresc, respectiv din anul 2008 până în prezent, aspect față de care instanța apreciază că inculpatul trebuia să fie mai circumspect și să procedeze în consecință doar după ce s-a finalizat dosarul execuțional al persoanelor vătămate din cauză prin restituirea banilor în contul statului.

Ulterior acestei prime redistribuiri, Ministerul Finanțelor Publice, în perioada mai 2012 - august 2013, a acordat despăgubiri și cheltuieli de executare aferente unui număr de 22 de dosare execuționale dintre cele 35 de dosare susmenționate, în valoarea totală de 980.721,70 RON, din care suma de 846.721,70 RON a fost virată în contul A., iar suma de 134.000 RON a fost virată direct în contul creditorilor H., I. și J., împrejurare care dovedește clar că procesul-verbal de distribuire din data de 28.02.2012 nu a ajuns la D.G.F.P. Satu Mare, altminteri statul român nu mai plătea o creanță care anterior a fost stinsă printr-o plată valabil efectuată.

Ulterior, creditorii H. și I., observând că au încasat de două ori suma de bani aferentă titlului executoriu pus în executare de A. și fiind de bună-credință au virat sumele respective în contul de consemnări al A., în total suma de 92.000 RON, tocmai pentru a nu încasa de două ori suma prevăzută în titlul executoriu. Cu toate acestea, instanța a apreciat că numiții H. și I. trebuiau să se consulte cu executorul judecătoresc A. și eventual cu organele statului în materie financiară, iar ulterior să vireze plata nedatorată în același cont în care banii i-au fost virați în necunoștință de cauză de către Ministerul Finanțelor Publice și nici de cum să vireze suma de bani în contul A. întrucât cu acesta nu se mai aflau în raporturi juridice de nicio natură.

S-a apreciat că, odată intrați banii în contul A., acesta putea dispune de banii respectivi în vederea executării altor titluri executării, cu precizarea că în raporturile cu numiții H. și I. s-a făcut o plată nedatorată, iar în raporturile cu statul român reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice s-a realizat o îmbogățire fără justă cauză, care putea să urmeze calea civilă în vederea recuperării acesteia, după caz.

De asemenea, din suma de 938.721,70 RON (846.721,70 RON + 92.000 RON), inculpatul A., în perioada iunie 2012 - august 2013, a efectuat o nouă redistribuire pentru suma de 922.487,30 RON, strict cu destinația de cheltuieli de executare silită către un număr de 199 de dosare execuționale, iar diferența de 16.234,40 RON, nu a mai fost redistribuită de către inculpatul A..

Apărarea inculpatului în sensul că, acesta a procedat în acest sens întrucât statul nu vroia să îi mai achite cheltuielile de executare silită, ci doar despăgubirile civile nu este întemeiată întrucât pe de o parte nimeni nu poate să își facă dreptate singur altfel decât urmând calea legală, iar pe de altă parte fiecare dosar execuțional trebuia urmărit și finalizat în totalitate (sau închis prin plata integrală a creanțelor) în situația în care existau, la un moment dat resurse financiare suficiente. Mergând pe logica exprimată de către inculpat, s-ar ajunge ca persoanele fizice sau juridice cărora din varii motive statul le datorează anumite creanțe să nu își mai plătească obligațiile financiare sau fiscale datorate la un moment dat către aceeași instituție, operând pe calea "populară" o compensație, ceea ce ar crea un haos și ar duce la instaurarea anarhiei.

Din coroborarea declarațiilor persoanelor vătămate D. și E. cu ale martorei K. (avocat al acestora în cadrul dosarului civil) a rezultat că, inculpatul A. a luat la cunoștință de dispozițiile Sentinței civile nr. 9.202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 București, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite și restituirea sumei de bani către Statul Român, astfel încât executorul judecătoresc nu poate invoca o eventuală eroare de fapt în care s-ar fi aflat.

Așadar, nici după ce a luat la cunoștință de Sentința civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 București, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, inculpatul A. nu a înțeles ca suma de 938.721,70 RON încasată de A. ulterior întoarcerii executării silite, respectiv în perioada mai 2012 - august 2013, să o restituie Statului Român, ci a redistribuit-o în cadrul altor dosare execuționale, strict cu titlu de cheltuieli de executare, fără să îl intereseze faptul că, cele două persoane vătămate D. și E. au fost executate silit de către Statul Român, ca urmare a întoarcerii executării silite.

Apărarea inculpatului în sensul că dosarul execuțional nr. x/2011 ar fi fost finalizat, respectiv că acesta nu se mai afla în niciun raport juridic cu persoane vătămate D. și E. este neîntemeiată în condițiile în care instanțele de executare au validat întoarcerea executării silite și au dispus ca acestea să fie executate silit de către debitorul devenit ulterior creditor-statul român. În plus, art. 404

1

din C. proc. civ. din 1865 prevede că, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Aceleași norme legale se regăsesc în noul C. proc. civ., respectiv art. 637 alin. (1) din noul C. proc. civ. (act normativ în vigoare la data de 15.02.2013) prevede că în situația în care titlul executoriu este desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, ceea ce demonstrează clar că executarea silită nu a încetat în cauza civilă.

Astfel, s-a constatat că inculpatul A., în cadrul celor două redistribuiri efectuate și-a reținut cu titlu de cheltuieli de executare, suma de 1.113.005,4 RON (174.284 RON aferentă cheltuielilor de executare în cadrul primelor 35 de dosare + 922.487 RON aferentă cheltuielilor de executare în cadrul următoarelor 199 de dosare + 16.234,40 RON reprezentând cheltuielile pentru dosarele 316/2011 și 390/2011 încasate a doua oară și neredistribuite.

S-a reținut faptul că, inculpatul A., în pofida demersurilor repetate ale numitelor D. și E. de a restitui sumele de bani debitorului, Statul Român, nu a restituit către Ministerul Finanțelor Publice suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate și a cheltuielilor de executare aferente dosarului execuțional x/2011, dispunând în mod fraudulos și în beneficiul propriu de aceasta, așa cum rezultă din actele de la dosar.

În ceea ce privește solicitarea Ministerului Public - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea privind recalificarea infracțiunilor reținute în rechizitoriu - dosar nr. x/2013, potrivit C. pen. din 1969, instanța în aplicarea art. 5 C. pen. a reținut că, dispozițiile noului C. pen. sub aspectul limitelor de pedeapsă ale infracțiunilor de prev. de art. 297 alin. (1) rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt mai favorabile decât dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în vigoare până la data de 01.02.2014, situație care s-a menținut chiar și în ipoteza aplicării regulilor de la concursul de infracțiuni.

Întrucât prin concluziile scrise, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și-a nuanțat acuzarea, instanța le-a examinat având în vedere că argumentele suplimentare se subsumează motivelor care au stat la baza trimiterii în judecată al inculpatului A., iar pe de altă parte inculpatul și-a exprimat poziția în scris asupra acestora (concluzii scrise II), fiind respectat astfel dreptul la apărare.

Referitor la incidența normelor civile încălcate în cauză raportat la starea de fapt descrisă mai sus, s-a reținut că speța comportă mai multe aspecte de natură civilă asupra cărora instanța nu s-a pronunțat, urmând să fie analizate doar cele cu impact penal.

Astfel, încălcarea dispozițiilor civile în materie de competență teritorială a instanței de executare și care sunt sancționate cu nulitatea relativă care se acoperă la primul termen de judecată cu procedură completă, în situația în care pârâtul nu o invocă, nu se impun să fie reținute în nexul cauzal de natură penală având în vedere sancțiunea pe care o prevede norma civilă încălcată, precum și jurisprudența civilă în materie de executări silite, în sensul că, titlurile executorii emise împotriva statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice se înregistrau la birourile executorilor judecătorești unde creditorii își aveau domiciliile sau sediile sociale, operațiuni care erau validate de către instanțele de executare din circumscripția teritorială a curții de apel unde executorii judecătorești își aveau sediile, prin încuviințarea executării silite.

De altfel, așa s-a întâmplat în speța de față unde Tribunalul Satu Mare prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011, a încuviințat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinței civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, iar debitorul-statul român odată cu înaintarea somației la data de 13.07.2011, având cunoștință despre această împrejurare, a decis să nu o atace în instanță, astfel că în baza art. 105, art. 108 alin. (3) și art. 159 din C. proc. civ. din 1865 actualizat (act normativ care s-a aflat în vigoare la data derulării evenimentelor) a fost acoperit sau înlăturat presupusul caz de nulitate relativă la care DNA face referire.

În realitate art. 8 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 actualizat, prevede expres printre altele că, cererile îndreptate împotriva statului, a direcțiilor generale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul, astfel că inculpatul A. a acționat corect atunci când a sesizat Tribunalul Satu Mare pentru a soluționa anumite chestiuni care reveneau acestuia spre competență în calitate de instanță de executare. Competența alternativă a instanței (instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la sediul pârâtului), a fost menținută prin art. 111 din noul C. proc. civ., astfel că nu se pune problema existenței unui caz de nulitate relativă privind competența teritorială a instanței de executare.

În plus, la data faptelor, DGFP Satu Mare avea personalitate juridică și de fiecare dată aceasta trebuia să informeze organul central despre creanțele validate prin hotărâri judecătorești care urmau să fie aprobate tot de către acesta din urmă spre plată.

Deși la o primă vedere pare că, reclamantele D. și E. au o anumită culpă în declanșarea cauzei penale întrucât au solicitat pe riscul lor declanșarea executării silite a titlului executoriu care nu era irevocabil, acestea s-au prevalat de dispozițiile art. 372 privind executarea silită a titlurilor executorii, art. 374, art. 376 privind investirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești rămase definitive, și art. 377 C. proc. civ. din 1865 actualizat privind hotărârile date în apel care sunt definitive, acceptând și dorind punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care nu era irevocabilă și care putea fi modificată în calea de atac al recursului când, creditorul era obligat să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

Art. 637 din noul C. proc. civ. - intrat în vigoare la data de 15.02.2013 prevede expres că punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

În realitate, conduita reclamantelor s-a baza pe o practică judiciară constantă care dădea câștig de cauză persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului care era reprezentat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Ministerul Finanțelor Publice.

Însă jurisprudența în materie a fost modificată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 120/17 februarie 2012, prin care s-a statuat că în acțiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

În această privință trebuie precizat că, odată cu instaurarea unui nou regim politic post-decembrist anului 1989, legiuitorul a optat pentru restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate abuziv de la cetățeni și în subsidiar acordarea de despăgubiri sub diverse forme (acțiuni, prin echivalent etc.), fiind adoptate în acest sens Legile nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 1/2000, nr. 10/2001, nr. 247/2015 și nr. 221/2009.

S-a mai constatat că, deși a existat voință politică pentru înlăturarea inechităților generate de regimul politic, punerea în aplicare a legilor menționate anterior a întâmpinat foarte multe obstacole și greutăți care a fost sancționată constant de către Curtea Europeană de la Strasbourg atât individual (în cauzele Brumărescu, Străin și alții, Rotaru, Sebastian Taub, Athanasiu Marsall, Gabriel, Aldea, Penția, Ionescu și Mihăilă, Dragne și alții, Flaimbat, Păduraru, etc. și întrucât Fondul Proprietatea care trebuia să despăgubească pe reclamanți nu a fost funcțional aproape deloc), cât și colectiv prin emiterea unei hotărâri pilot la 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României prin care statul român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enumerate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 Protocol nr. 1 din Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu acea cauză, mecanism care presupunea tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare a deciziilor și a dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În acest sens, trebuie arătat că legile în materie de proprietate au fost modificate succesiv sub fiecare legislatură diferită, însă Legile nr. 247/2015 care prevedea că cuantumul despăgubirilor se va face de către un evaluator sau de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, al cărui cuantum poate fi contestat la instanța de contencios administrativ și nr. 221/2009 au apărut tocmai pentru a se armoniza cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În plus, multitudinea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care statul român a fost obligat la acordarea de despăgubiri bănești în temeiul legilor nr. 10/2001 și nr. 221/2009, a discriminărilor salariale a personalului bugetar, a determinat adoptarea de acte normative de eșalonare a creanțelor bugetare care nici până în prezent nu au fost achitate în integralitate. Este vorba despre O.U.G. nr. 71/2009 prin care a eșalonat plata drepturilor salariale recunoscute în justiție, care ulterior a fost aprobată cu modificări de Parlamentul României prin Legea nr. 230/2011, O.U.G. nr. 17/2011, O.U.G. nr. 29/2011 și O.U.G. nr. 57/2015.

Revenind la cauza de față s-a reținut că, geneza acestui litigiu o constituie o cauză civilă prin care se urmărea sancțiunea conduitei abuzive a statului român care într-un numit moment istoric ar fi preluat abuziv un teren ce aparținea reclamantelor D. și E., prin obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești stabilite printr-un raport de expertiză, obligație validată printr-o hotărâre judecătorească doar definitivă (nu și irevocabilă) care nu a fost executate de bună voie, ci prin forța de constrângere al reprezentantului statului în acest domeniu, respectiv de către executorul judecătoresc A..

S-a constatat că, suma de 1.603.548 RON reținută de către executorul judecătoresc A. în contul creanței datorate nu a fost virată direct de către Ministerul Finanțelor Publice de bună-voie, ci s-a urmat procedura executării silite prev. de art. 371 alin. (2) și urm. din C. proc. civ. din 1865 actualizat, respectiv creanța a fost poprită - indisponibilizată, de către terțul poprit F. în temeiul titlului executoriu menționat mai sus și a fost virată la data de 16.12.2011 în contul A..

S-a reținut că, în mod corect executorul judecătoresc A. a urmat calea executării silite prevăzute de dreptul comun întrucât la data respectivă nu existau norme speciale de interzicere temporară sau de eșalonare a creanțelor statului care își aveau temeiul în baza Legii nr. 10/2001, iar procedura prevăzută la art. 597 din C. proc. civ. din 1865 actualizat privind poprirea asigurătorie (care prevedea validarea operațiunii de către instanța de executare) nu era aplicabilă întrucât reclamantele-creditoarele D. și E. aveau la acea dată deja un titlu executoriu. Dimpotrivă, art. 452 din C. proc. civ. din 1865 actualizat prevede că, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente și că nu sunt supuse executării silite prin poprire printre altele sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție. În acest sens, s-a constatat că inculpatul a susținut întemeiat că suma de bani poprită de la Ministerul Finanțelor Publice nu a avut o afectațiune specială.

Instanța a apreciat că există o deosebire semnificativă între virarea directă a banilor de către Ministerul Finanțelor Publice care desigur se face de bună-voie și individual doar în contul unei anumite creanțe, când în ipoteza desființării titlului executoriu, executorul judecătoresc trebuie să procedeze la restituirea banilor încasați anterior (cu anumite excepții) și reținerea banilor de către terțul poprit în temeiul unui titlu executoriu și ulterior virarea banilor în contul executorul judecătoresc, când în ipoteza desființării titlului executoriu, acesta din urmă are mai multe variante, printre care restituirea debitului în contul terțului poprit sau direct în cel al debitorului căruia îi aparțin banii, ori chiar păstrarea banilor și redistribuirea acestora în favoarea altor creditori în temeiul altor titluri executori doar într-o singură situație.

Altfel zis, instanța a apreciat că redistribuirea creanțelor încasate anterior în baza unor titluri executorii desființate ulterior se poate realiza doar dacă persoana debitorului este aceeași, dacă executorul judecătoresc are de urmărit și de încasat creanțe bănești în favoarea altor creditori cu sau fără nicio legătură între aceștia și dosarul execuțional care a generat virarea inițială a banilor a fost închis definitiv, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice prin organul central sau județean a acceptat sau și-a dat acordul în vederea realizării redistribuirii de sume de bani, însă ultima condiție pare să nu fie îndeplinită în cauză.

Deși prin actul de acuzare s-a susținut că legislația aplicabilă în materia executării silite nu permite posibilitatea redistribuirii de către executorul judecătoresc, a sumelor de bani aferente unui dosar execuțional în alte dosare execuționale, care privesc alți creditori și care au ca obiect alte titluri executorii privind alte creanțe, instanța de fond nu a fost de acord cu această susținere întrucât pe de o parte legislația civilă nu interzice expres această operațiune (iar în materie civilă funcționează regula potrivit căreia ceea ce nu este interzis este permis), iar pe de altă parte normele și principiile în materie civilă, precum și finalitatea urmărită în procedura de executare silită permit stingerea reciprocă de creanțe existente între aceleași părți în care debitorul este aceeași persoană, chiar și în ipoteza în care creditorii sunt persoane diferite.

Astfel, dispozițiile art. 1143 - 1153 C. civ. din 1864 privind compensația prevăd condițiile în care are loc. compensația legală, convențională și judecătorească și întrucât în speța de față creanțele nu sunt reciproce, respectiv nu există între aceleași părți, s-a apreciat că poate opera doar compensația convențională care presupune un acord de voință între cele 2 părți, ceea ce în speța de față lipsește. Trebuie arătat că în materie civilă potrivit jurisprudenței și doctrinei existente anterior datei de 01.11.2011, era permis principiul analogiei, respectiv aplicarea unei instituții juridice asemănătoare cu cea care nu are o reglementare expresă, regulă care potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. (intrat în vigoare la 01.11.2011) are o consacrare expresă. Totodată, întrucât redistribuirea s-a realizat sub incidența noului C. civ., s-a reținut că dispozițiile art. 1616 - 1623 și art. 2505 C. civ. privind compensația, nu conțin reguli diferite față de cele arătate mai sus.

Drept urmare, instanța de fond a apreciat că instituția redistribuirii de creanțe care nu are o reglementare expresă presupune aplicarea unor reguli asemănătoare cu cea a compensației care însă nu au fost respectate de către inculpat întrucât debitorul-statul român s-a opus acestei operațiuni implicit prin declanșarea procedurii întoarcerii executării silite împotriva creditorilor D. și E..

În ceea ce privesc normele de procedură civilă aplicabile, s-a constatat că executorul judecătoresc acționează atât ca organ al statului învestit cu forța coercitivă al acestuia potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000 varianta inițială, cât și ca mandatar al creditorilor (potrivit art. 56 din Legea nr. 188/2000) care încheie diferite acte și depune toate diligențele necesare în vederea realizării creanței, respectiv de încasare a banilor înserați în titlul executori.

Întrucât executorul judecătoresc A. a acționat în baza unor titluri executorii diferite ca mandatar al creditorilor pentru care a efectuat plăți parțiale, împotriva aceluiași debitor - statul român, curtea a apreciat că instituția compensării care producea aceleași efecte ca și redistribuirea de bani putea opera în cauză fără nicio problemă de legalitate sau de oportunitate, însă cu condiția ca debitorul să accepte această operațiune și să nu solicite restituirea creanței virate forțat inițial, ceea ce în speța de față nu s-a întâmplat, dimpotrivă debitorul a acționat în instanță persoanele vătămate și a obținut întoarcerea executării silite, acestea fiind obligate să plătească statului român suma de 1.603.548,59 RON.

Desigur că, odată pornită procedura întoarcerii executării silite, inculpatul A. trebuia să pună capăt redistribuirii de creanțe și să vireze banii încasați anterior în contul terțului poprit sau al Ministerului Finanțelor Publice și nu să expună persoanele vătămate unei proceduri periculoase unde aceștia nu au avut nicio vină.

În mod corect Ministerul Public a arătat că executorul a acționat cu încălcarea principiului disponibilității care guvernează și faza executării silite potrivit art. 371 alin. (1), art. 371

4

din C. proc. civ. din 1865, respectiv art. 622 alin. (1) și art. 630 din noul C. proc. civ., omițând voit să încheie procese-verbale așa cum prevede art. 388 din vechiul C. proc. civ., respectiv pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc era obligat să încheie procese-verbale care vor cuprinde anumite mențiuni. De altfel, întocmirea de procese-verbale sau încheieri privind actele pe care le încheie este reglementată și de art. 656, art. 657, art. 703 din noul C. proc. civ., fiind chiar obligatorie încheierea de încheieri în situația încetării executării silite, eliberării sau a distribuirii de bani și comunicarea acestora părților interesate.

Instanța a apreciat că dispozițiile art. 373

4

alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 nu sunt incidente în cauză, întrucât conexarea dosarelor de executare se poate realiza doar în situația în care executarea silită privește aceleași bunuri (mobile sau imobile), nu și în situația în executarea privește poprirea de conturi bancare când nu există interes sau alt motiv pentru a se dispune conexarea unor dosare execuționale.

Întrucât inculpatul A. a făcut redistribuiri către alți creditori, acesta în calitate de mandatar al acestora trebuia să facă aplicare dispozițiilor art. 648, art. 689, art. 691, art. 692 și art. 694 din noul C. proc. civ. în măsura în care acestea se aplicau, în sensul să solicite instanței de executare să încuviințeze intervenția altor creditori în procedura de executare silită aflată în curs și chiar să solicite suspendarea eliberării sau distribuirii de sume de bani, operațiune însă pe care acesta nu a urmat-o, ci dimpotrivă acesta a decis să acționeze de unul singur. Deși inculpatul a arătat că această instituție a intervenției altor creditori în procedura de executare silită se aplică doar în ipoteza urmăririi silite a bunurilor mobile sau imobile, instanța a constatat că o astfel de condiție nu este stipulată expres și nici nu rezultă din analiza textelor menționate anterior, dimpotrivă art. 689 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. face referire la creditorii chirografari titulari ai unor creanțe bănești.

Cu toate că, dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 prevede că în cazul în care până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus și alți creditori titlurile lor, executorul procedează la distribuirea sumei potrivit unei ordine de preferință și în cauză a trecut un termen de 15 zile de la data depunerii sumei, executorul a încălcat dispozițiile art. 569 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 întrucât a eliberat banii fără citarea părților - în speță a statului român și a creditorilor care și-au depus titlurile.

Fără a analiza sau a opune autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 București, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, trebuie arătat că în considerentele Deciziei penale nr. 1291 din 8 mai 2013 a Tribunalului București, s-a statuat că restituirea ar urma să se efectueze, fie de către executorului judecătoresc în ipoteza avansată de către recurenți (în sensul că banii nu au intrat niciodată în contul acestora), fie de către aceștia din urmă dacă, între timp sumele ar fi eliberate în conturile lor, ceea ce sugerează ideea că acțiunea civilă având ca obiect întoarcerea executării silite trebuia introdusă și împotriva A., ceea ce ar fi schimbat datele speței.

În plus, în considerentele Sentinței civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 București - ultimul paragraf pagina 3, s-a consemnat eronat că s-a făcut dovada că executarea silită a fost realizată prin virarea banilor și în contul intimatului creditor - în realitatea această plată nu s-a realizat, ci plata s-a făcut doar în contul executorului judecătoresc.

Instanța nu a insistat asupra acestei chestiuni întrucât inculpatul A. nu a remediat această problemă despre care știa în mod evident, ci a continuat să încalce mai multe norme de procedură civilă care au fost analizate mai sus.

De altfel, susținerile persoanelor vătămate D. și E. (exprimate în concluzii scrise) în sensul că începând cu anul 2015 organele fiscale din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Satu Mare ar fi emis în mod absurd și abuziv titluri executorii pentru creanța de 1.603.548,59 RON plus penalități de întârziere nu sunt total neavenite în condițiile în care acestea cunoșteau faptul că reclamantele nu au încasat banii respectivi, însă acestea s-au bazat pe titlul executoriu care o reprezenta Sentința civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 București.

Ipoteza descrisă de către inculpat în concluzii scrise I prin care a arătat că dacă cele 35 de dosare execuționale s-ar fi aflat spre soluționare altui birou de executor judecătoresc, prin trimiterea unei adrese de poprire, A. era obligat să îi vireze banii în contul indicat, este interesantă însă în dezacord cu argumentele arătate mai sus.

S-a reținut că a doua variantă descrisă de către inculpat și care se referă la existența sumelor de bani ai Ministerului Finanțelor Publice într-un cont bancar care ulterior au fost poprite, se identifică cu speța de față prin care inculpatul a poprit banii statului român după care le-a redistribuit așa cum a considerat acesta de cuviință.

Este adevărat că ultima ipoteză descrisă de către inculpat prin care statul român trebuia să vireze banii necesari tuturor dosarelor execuționale aflate în executare, corespunde cursului normal, firesc al circuitului juridic într-un stat democratic, însă conduita acestuia nu va fi analizată distinct (temporizarea plății creanțelor financiare datorate de statul român a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit celor arătate mai sus), cu precizarea că aceste elemente vor fi avute în vedere la individualizarea judiciară a sancțiunii penale, precum și a modalității acesteia de executare.

Susținerea inculpatului în sensul că statul român nu a suferit niciun prejudiciu material este întemeiată întrucât banii redistribuiți au fost folosiți la stingerea altor creanțe datorate de către statul român către alți creditori, însă vătămarea efectivă a fost resimțită de către reclamantele-creditoarele D. și E. care printr-o hotărâre judecătorească definitivă aveau de plătit către stat suma de 1.603.548,59 RON. Și această împrejurare privind crearea artificială a unui prejudiciu material în sarcina statului român a fost avută în vedere la individualizarea judiciară a sancțiunii penale, precum și a modalității acesteia de executare.

În schimb, apărarea inculpatului în sensul că nici persoanele vătămate D. și E. nu au suferit vreun prejudiciu ca urmare a faptului că, ulterior toate formele de executare silită pornite împotriva acestora au fost anulate pe cale judecătorească în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare este parțial pertinentă întrucât pe de o parte titlurile executorii emise de către organele fiscale au fost desființate, iar pe de altă parte din punct de vedere penal are importanță existența unui prejudiciu la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că între timp acesta a fost reparat prin diverse forme nu are relevanță deosebită, ci constituie elemente circumstanțiale care a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei în cauză.

Deși inculpatul a făcut trimitere la art. 371

5

din vechiul C. proc. civ. privind situația în care executarea silită încetează prin achitarea integrală debitului, a cheltuielilor de executare, precum și a altor sume datorate potrivit legii, instanța a constatat că acesta nu a respectat-o întrucât niciunul din cele 199 de dosare execuționale în care s-au efectuat plăți parțiale nu au fost finalizate ca urmare a faptului că inculpatul și-a reținut doar cheltuielile de executare care i se cuveneau, omițând să plătească integral vreo creanță, cu excepția celor 35 de dosare execuționale în care a făcut prima redistribuire.

Instanța a apreciat că, soluția pronunțată în cauză respectă Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale întrucât au fost arătate mai sus textele de lege organică (legislația primară) care au fost încălcate de către inculpat cu implicație penală.

Este adevărat că, toate încălcările textelor de lege menționate mai sus puteau fi contestate și înlăturate pe calea contestației la executare în materie civilă, însă omisiunea sau culpa agenților statului care nu au ales calea justiției în materie civilă nu constituie o justificare pentru inculpat în condițiile în care au fost încălcate și norme în materie penală care atrage răspunderea penală a celui vizat. Trebuie menționat că în perioada 2010 - 2012 Direcțiile Financiare Fiscale Județene au fost "invadate" de foarte multe sesizări formulate în baza legii 221/2009 și în materie de înmatriculări de mașini astfel că agenților statului nu li se poate reproșa prea multe în condițiile în care numeric, rezonabil și echitabil nu mai puteau face față activității curente, aspect confirmat de martorii audiați în cauză (L., M., N., K. și O., P.).

Prin activitatea infracțională descrisă mai sus, îndeplinindu-și în mod defectuos atribuțiile de serviciu, inculpatul A. a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale persoanelor vătămate D. și E., întrucât față de acestea, prin Sentința civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele D. și E. către Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, fiind declanșată procedura de executare silită împotriva acestora pentru recuperarea sumei respective de bani și emise succesiv mai multe titluri executorii.

Sub aspectul individualizării pedepsei s-a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare care este egală