ÎCCJ, decizie (scj.ro #232179)

Proces penal finalizat cu soluție de achitare. Control judiciar. Acțiune în despăgubiri. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

proces penal

hotărâre de achitare

măsură restrictivă de drepturi

despăgubiri morale

C.proc.pen., art. 539

În cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituțională a analizat neconstituționalitatea dispozițiilor legale care reglementează dreptul la repararea pagubei al celui care în cursul procesului penal a fost supus unei măsuri privative de libertate nelegale, stabilind că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C.proc.pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) C.proc.pen. sau achitare.

Or, potrivit dispozițiilor art. 211 și urm. C.proc.pen, măsura controlului judiciar este o măsură preventivă neprivativă de libertate, care nu intră sub incidența dispozițiilor art. 539 C.proc.pen.

Pe cale de consecință, soluția din

Decizia

Curții Constituționale,

nr. 136/2021,

care viza exclusiv reglementarea din cuprinsul art. 539 C.proc.pen incidentă în privința acordării de despăgubiri pentru măsurile preventive privative de libertate, respectiv a reținerii, arestului preventiv și a arestului la domiciliu, nu poate fi extinsă mutatis mutandis și în situația despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1397 din 16 septembrie 2025

I. Circumstan

ț

ele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare

î

n judecat

ă

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin sentința ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a următoarelor sume de bani, cu titlul de despăgubiri materiale și morale:

-1.000.000 de euro pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-a suferit  ca urmare a punerii sale  sub învinuire, inculpării și arestării sale  pe o perioadă de 30 zile  de către Curtea de Apel Oradea, prin încheierea penală nr. 5//DL din 8.09.2015, dată în dosarul nr. x/35/2015, iar ulterior, urmare a menținerii reclamantului sub control judiciar, pana la data de 30.09.2016,  precum și urmare a condamnării sale în primă instanță pentru presupusa săvârșire a infracțiunii  de trafic de influență, prin sentința penală nr. 57/P.I. din 26.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea sub dosarul nr. x/35/P/2015.

-27.500 de euro cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material care i-a  fost cauzat  prin suportarea cheltuielilor ocazionate de  procesul penal inițiat împotriva reclamantului de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea sub dosarul nr. x/P/2015, continuat cu trimiterea reclamantului în judecata penală sub dosarul nr. x/P/35/P/2015 al Curții de Apel Oradea și, în final,  cu achitarea reclamantului de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 82 din 14.03.2019.

-67.000 de euro cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat prin profesia de avocat, urmare a inițierii și desfășurării împotriva reclamantului a procesului penal.

S-au solicitat cheltuieli de  judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 539-541 C.proc.pen, art. 5 și art. 6 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 72-73 C.civ și art. 1373 C.civ.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 23/D din 27.01.2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins cererea de reducere a onorariului expertului X, formulată de pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată, pârâtul Statul Român fiind obligat la plata diferenței de onorariu, în sumă de 3.510 lei.

S-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a prescripției dreptului material la acțiune, a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât prin întâmpinare; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a fost obligat la plata sumei de 21.500 de euro (în lei la cursul zilei din data plății efective), compusă din suma de 18.000 de euro daunele morale cauzate de arestarea preventivă nedreaptă a reclamantului, pentru o perioadă de 30 de zile, în dosarul penal nr. x/35/2015, precum și suma de 3.500 de euro, pentru repararea prejudiciului moral cauzat de purtarea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/35/P/2015, finalizat cu achitarea.

Pârâtul Statul Român a mai fost obligat la plata sumei de 25.450 de lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin suportarea cheltuielilor ocazionate cu procesul penal, respingându-se în rest pretențiile reclamantului.

Pârâtul Statul Român a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 557,32 de lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, în timp ce reclamantul a fost obligat să plătească pârâtului Statul Român, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.500 de lei, reprezentând contravaloarea avansului de expertiză achitat de pârât.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la valoarea cea mai mică.

Prin decizia civilă nr. 264/A din 1.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței civile nr. 23 din 27.01.2023 a Tribunalului Satu-Mare, care a fost schimbată în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 Euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale, din care suma de 6.000 Euro pentru arestarea preventivă și suma de 4.000 Euro pentru controlul judiciar, la plata sumei de 63.759,23 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin suportarea cheltuielilor ocazionate cu procesul penal, și  la plata sumei de 17.294,40 lei, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 264/A/2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Direcția Națională Anticorupție- Serviciul Teritorial Cluj.

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Reclamantul susține că prin decizia recurată, instanța nu a răspuns criticilor pe care le-a adus sentinței pronunțate de Tribunalul Satu Mare, iar soluția dată de Curtea de Apel Cluj este nelegală tocmai pentru că a refuzat să dezlege problemele de natură juridică pe care acesta le-a ridicat în apel, rezumându-se la adoptarea unei soluții de compromis, lipsite de echitate, astfel cum impun prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Din actele și lucrările dosarului cauzei, precum și din probatoriul administrat în  cauză, rezultă că procesul pe care acesta l-a inițiat a fost urmarea unui proces penal finalizat cu achitarea acestuia de sub învinuirea comiterii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 291 alin. (1) C.pen., prin decizia instanței supreme, considerând că Statul Român îi datorează despăgubiri pentru prejudiciul material și moral pe care acesta i l-a cauzat prin prepușii lui.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a făcut ample trimiteri la situația dosarului penal în care a fost implicat, dar și la situația de fapt a dosarului pendinte.

În ceea ce privește prejudiciul material aferent cheltuielilor legate de procesul penal, în legătură cu care s-a dat curs în parte cererii de restituire și s-a stabilit că este îndreptățit la suma de 63.759,23 lei, reclamantul a criticat faptul că instanța de apel nu a precizat de ce nu i-a acordat întreaga sumă solicitată, în cuantum de 27.500 de euro. Invoca, spre exemplificare, două foi de vărsământ care fac dovada plății onorariilor de avocat pentru avocații din București, care se referă la două sume consistente 19.359,75 lei la care se adaugă comisioane, din 15.11.2017, și 18 999,48 lei la care se adaugă comisioane, din 25 iulie 2017. Arată că motivarea instanței de apel este confuză, nerezultând din ce se compune suma finală de 63.759,23 lei, astfel că soluția instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Un alt aspect contestat de reclamant este cel referitor la prejudiciul material cu titlu de pierdere financiară/beneficiu nerealizat suferit în activitatea de avocat, în urma desfășurării procesului penal.

Si acest capitol al memoriului debutează cu prezentarea pretențiilor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu analiza celor hotărâte de prima instanță, cu modul în care aceasta a valorificat probele dosarului, cu criticile aduse hotărârii fondului. În mod punctual, în legătură cu activitatea  instanței de apel, arată că din actele contabile ale cabinetului său de avocat, precum și din expertiza contabilă efectuată în cauză (cea întocmită de către expertul X., avută în vedere exclusiv declarativ de către prima instanță), rezultă o pierdere financiară de 67.000 de euro. Această sumă a fost solicitată de reclamant cu titlu de despăgubiri materiale pentru beneficiul nerealizat (

lucrum cessans

) din profesia de avocat, urmare a inițierii și desfășurării împotriva acestuia a procesului penal mai sus menționat.

Admițând apelul său, instanța de apel i-a acordat cu acest titlu doar suma de 17.294,4 lei, care a fost calculată în funcție de onorariul mediu zilnic de 576,48 lei (stabilit de către expertul X. care, prin raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, prin care a concluzionat că, în urma inculpării reclamantului în procesul penal, cuantumul mediu al onorariilor zilnice ale acestuia au scăzut de la 576,48 lei/zi, la 175,83 lei/zi) și pe care l-a înmulțit cu 30, reprezentând numărul de zile de arest preventiv pe care acesta le-a executat. Dacă instanța a procedat astfel, întrebarea care se pune este de ce nu a admis despăgubirea aferentă întregii perioade în care veniturile reclamantului s-au diminuat ca urmare a inculpării acestuia în procesul penal. Drept urmare, reclamantul consideră că motivarea instanței de apel sub acest aspect, este în contradicție totală cu soluția adoptată, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art

.

488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

În ceea ce privește prejudiciul moral, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul reia în mod detaliat suferințele îndurate pe plan social, profesional, pe plan familial și personal pe durata cercetării penale la care acesta a fost supus, concluzionând asupra faptului că a fost victima unei grave erori judiciare, fiindu-i furați trei ani și jumătate din viață. Reafirmă temeiurile juridice ale răspunderii statului și reiterează excepția de neconstituționalitate a art. 539 alin. 2 C.proc.pen., precizând la finalul expunerii că excepția nu a fost soluționată încă la acest moment, astfel că rămâneau de stabilit în cauză întinderea prejudiciului și cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce privește îngrădirea dreptului acestuia la libera circulație, având interdicția de a părăsi țara, ca urmare a măsurilor de control, reclamantul arată că i-au fost încălcate alte drepturi fundamentale: dreptul la muncă, dreptul la intimitate, dreptul la soluționarea unui proces în termen rezonabil, considerând că întregul prejudiciu moral pe care acesta l-a suferit de pe urma acestor încălcări se ridică la suma de 1.000.000 euro.

Recurentul-reclamant mai contestă faptul că instanța de apel nu a analizat caracterul ilicit și efectele cauzate de fiecare act nelegal din cuprinsul procesului penal pe care acesta l-a contestat, sub acest aspect, consideră că respingerea pretențiilor sale este una nelegală, fiind rezultatul aplicării greșite a legii – art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Învederează că deși aceste încălcări au fost invocate în mod distinct, instanța de apel nu s-a pronunțat separat asupra acestor pretenții, sens în care se impune casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei în rejudecare.

În continuare, arată că despăgubirile care au fost stabilite pentru arestarea preventivă nelegală a acestuia pe o durată de 30 de zile, în cuantum de 18.000 de euro, sunt prea mici în raport cu paguba pe care am suferit-o. Măsura preventivă a arestării acestuia, luată de judecătorul Curții de Apel Oradea, a fost punctul cel mai înalt al abuzului judiciar penal la care a fost supus. S-au avut în vedere fapte pretins comise în anul 2012, adică înainte cu mai mult de trei ani de luarea măsurii preventive, drept urmare, i-au fost afectate imaginea, reputația, cariera de avocat, sănătatea, cu grave consecințe asupra psihicului acestuia, viața familială, relațiile sociale interpersonale, astfel cum a precizat în cererea de chemare în judecată, apreciind cuantumul acestor daune ca fiind unul inechitabil prin raportare la suferințele îndurate, instanța de apel nepronunțându-se asupra acestor prejudicii, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ, solicită casarea deciziei atacate.

În ceea ce privește prejudiciul solicitat privind durata excesivă a procesului penal de 3 ani și 6 luni, acesta arată că decizia apelată este netemeinică, întrucât nu a cauzat nicio amânare nejustificată a judecății cauzei sale, numărul de martori care au fost audiați în cauză nu a fost unul exagerat, iar prelungirea procesului a fost cauzată de soluția abuzivă pronunțată de Curtea de Apel Oradea și nu de complexitatea cauzei. Întrucât instanța de apel nu a motivat înlăturarea acestor argumente și nici nu a adus motive care să sprijine soluția de respingere a pretențiilor sale pentru încălcarea dreptului său la un proces rezonabil ca durată în timp, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, consideră că în acest caz, este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În ceea ce privește afectarea dreptului la demnitate, reclamantul susține că atât prima instanță, cât și instanța de apel au admis că prin procesul penal inițiat împotriva acestuia i-a fost afectat acest drept, cu toate acestea, instanța nu se pronunță nici pe întinderea prejudiciului și nici pe cuantumul despăgubirii aferente prejudiciului suferit, drept urmare, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Aceleași argumente de nelegalitate a deciziei recurate le invocă și cu privire la afectarea dreptului său la imagine.

4.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție- Serviciul Teritorial Cluj

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, pârâta Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Cluj arată că instanța de apel, în mod greșit a reținut incidența deciziei CCR nr. 136/2021, prin care a considerat ca fiind admisibilă cererea formulată de reclamant vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare a faptului că împotriva sa a fost luată măsura controlului judiciar în perioada 07.10.2015 – 30.09.2016, o astfel de concluzie fiind întemeiată de către instanță pe dispozițiile art. 53 din Constituție și în considerarea deciziei CCR nr. 136/2021.

Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție consacră răspunderea Statului în calitatea sa de garant al înfăptuirii justiției pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Totodată, Constituția prevede că această răspundere este stabilită ”în condițiile legii". Prin urmare, o astfel de răspundere nu poate fi angajată decât în condițiile exprese și circumscrisă cadrului juridic stabilit de legiuitor.

La nivel organic, norma constituțională a fost transpusă în dispozițiile art. 538-539 C.proc.pen.

Norma specială invocată de către reclamant (art. 539 C.proc.pen.) este de strictă interpretare și aplicare, aceasta nefiind incidentă în privința petitului vizând daunele pentru măsura controlului judiciar.

Instanța de apel se îndepărtează de la temeiul juridic indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată și creează unul nou acordând despăgubiri prin raportare la art. 53 din Constituție și la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale care a vizat interpretarea art. 539 C.proc.pen în limitele sesizării stabilite prin excepția de neconstituționalitate.

Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale este de strictă interpretare și aplicare, instituind dreptul la acțiune în repararea pagubei doar pentru cei care, în cursul procesului penal, au fost privați în mod nelegal/injust de libertate.

Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a României - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au interpretat dispozițiile art. 539 C.proc.pen, în sensul în care acestea se referă strict la privarea nelegală/nedreaptă de libertate, respectiv măsurile privative de libertate: reținerea, arestul preventiv și arestul la domiciliu.

Măsura controlului judiciar este o măsură restrictivă de libertate, și nu privativă de libertate, așa cum se arată chiar în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 (par. 22) și, chiar dacă este o măsură preventivă, prevăzută de art. 202 alin. 4 lit. b) C.proc.pen., aceasta nu înseamnă că măsura în analiză poate fi asimilată măsurilor preventive privative de libertate, prevăzute de art. 202 alin. 4 lit. a), d), e) C.proc.pen., dat fiind conținutul total diferit al celor două categorii de măsuri și gradele total diferite de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei.

Cele două decizii menționate mai sus sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât cele statuate, nu pot fi preluate și aplicate altor categorii de măsuri preventive, precum măsura controlului judiciar. Drept urmare, solicită casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimatul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj a depus întâmpinare la recursul formulat de către recurentul-reclamant A. prin care a solicitat instanței respingerea ca nefondat a recursului formulat de acesta și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de instanța de apel.

II. Solu

ț

ia

ș

i considerentele

Î

naltei Cur

ț

i de Casa

ț

ie

ș

i Justi

ț

ie

II.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține că

,

față de conținutul acestuia, se impune cu prioritate o analiză asupra posibilității încadrări criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, aspect invocat de recurenta-pârâtă Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Cluj, dar și de intimatul-pârât Statul Român pe cale de întâmpinare. Înalta Curte apreciază însă că, deși în cea mai mare parte a memoriului, fie sunt redate elemente ale situației de fapt a cauzei, sunt analizate probe ori sunt susținute critici la adresa activității primei instanțe, sunt afirmate ori reluate aspecte depășite în evoluția litigiului (cum ar fi necesitatea stabilirii întinderii prejudiciului și determinarea cuantumului despăgubirilor, invocarea unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C.proc.pen, asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat deja la sesizarea reclamantului din cauza pendinte), fie criticile formulate de recurentul-reclamant nu prezintă motive de nelegalitate,  există totuși o parte a susținerilor care pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ, ceea ce permite exercitarea unui control judiciar specific instanței de recurs. În limita acestor critici, recursul declarat de această parte va putea fi examinat pe fond, motiv pentru care nu va fi reținută ca incidentă sancțiunea nulității recursului.

Cu titlu prealabil, întrucât în raport de dispozițiile art.  483 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora

hotărârile date în apel sunt supuse recursului

, Înalta Curte va răspunde doar motivelor de recurs susținute cu trimitere la activitatea instanței de apel, reținând că nu poate fi legal învestită cu critici ori aspecte de analiză care privesc activitatea de judecată a primei instanțe și care se regăsesc în mod consistent redate în cuprinsul memoriului, potrivit precizărilor anterioare.

-O primă critică subsumabilă art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ este reprezentată de motivarea neconformă a instanței de apel cu privire la modalitatea de acordare a sumei de 63.759,23 lei cu titlu de despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de procesul penal, recurentul-reclamant criticând absența unei justificări/motivări a instanței de apel asupra neîncuviințării acestor pretenții în integralitate, la nivelul sumei  solicitate de 27.500 eu. În acest sens, recurentul-reclamant face trimitere la două foi de vărsământ în valoare de 19.359,75 lei și respectiv de 18.999,48 lei, precizând că acestea fac dovada plății onorariilor avocaților din București la care a apelat pentru a se apăra în procesul penal și a căror suportare  de către pârât a solicitat a fi dispusă.

Înalta Curte reține că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Deși se invocă o nemotivare a hotărârii, recurentul este de fapt nemulțumit de cuantumul despăgubirilor materiale acordate de către instanța de apel, pretențiile sale fiind admise în parte, iar pe calea prezentului recurs acesta tinzând de fapt la o nouă judecată de fond a cererii, în scopul obținerii recunoașterii în totalitate a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, solicitare incompatibilă cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ care impun remedierea greșelilor de judecată ce îmbracă forma nelegalității hotărârii, iar nu a celor netemeinicie.

În acest sens, este de remarcat că recurentul aduce în atenție situația celor două foi de vărsăminte cu care arată că ar fi plătit sume consistente din onorariile avocaților care l-au apărat în procesul penal, pe care le solicită de la intimatul-pârât, dar care i-au fost deja recunoscute prin decizia instanței de apel, cea pe care o critică sub aspectul nemotivării sale, pretinzând nefondat că nu ar justifica neacordarea integrală a acestui tip de pretenții.

Raportat la nemotivarea refuzului acordării în integralitate a pretențiilor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată prilejuite de procesul penal, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus pe larg raționamentul său care a dus la admiterea în parte a acestor pretenții prin considerentele de la fila 22 a deciziei recurate, reținând

„

că în mod corect s-au calculat cheltuielile de judecată aferente judecării procesului penal de către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înlăturate justificat sumele de bani referitor la care nu s-a probat legătura cu reclamantul și cu procesul penal în cadrul căruia s-a solicitat tragerea sa la răspundere penală.”

Caracterul confuz al motivării deciziei din apel, invocat față de aspectul că recurentul nu ar fi înțeles din ce se compune suma finală acordată cu acest titlu, respectiv 63.759,23 lei, constituie de asemenea o critică nefondată câtă vreme din considerentele pe care le critică se înțelege cu suficientă claritate că sumelor deja recunoscute prin hotărârea tribunalului (25.450 lei) li s-au adăugat acelea rezultate din cele două foi de vărsământ invocate și prin motivele de recurs, aceasta fiind singura critică de apel găsită întemeiată de curtea de apel în legătură cu pretențiile de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal. Calculul lor matematic conduce la suma recunoscută cu acest titlu prin decizia atacată cu recurs, respectiv 63.759,23 lei.

Astfel, din considerentele deciziei se înțelege că instanța de apel a admis apelul reclamantului și i-a acordat în plus, pe lângă cei 25.450 lei acordați de tribunal în prima etapă procesuală, și sumele aferente celor două foi de vărsământ cu titlu de onorariu de avocat, reținând astfel: ”Singura critică întemeiată referitor la sumele acordate de către prima instanță cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal este cea privind sumele achitate cu titlu de onorarii avocațiale. Și în privința acestora, se reține că în mod corect prima instanță a stabilit că nu pot fi acordate decât sumele probate a fi fost achitate, dar în condițiile în care în fața instanței de apel s-a făcut dovada achitării cu titlu de onorarii avocațiale și a sumelor de 18.999,48 lei, respectiv 19.359,75 lei se impune acordarea și a acestora cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal finalizat printr-o soluție de achitare”, rezultând așadar suma de 63.759,23 lei, instanța de apel arătând în mod defalcat cum a ajuns la acest rezultat.

Cu aceste justificări, criticile privind nemotivarea ori caracterul confuz al motivării hotărârii instanței de apel sunt considerate nesusținute și urmează a fi respinse.

În ceea ce privește criticile reclamantului referitoare la pierderea financiară sau beneficiul nerealizat pe care acesta l-a suferit în urma derulării procesului penal, se constată că în memoriul de recurs, la paginile 3-7, reclamantul face trimitere la probatoriul administrat și analizat în primă instanță, în special la rapoartele de expertiză și contraexpertiză întocmite în cauză, susținând că motivarea instanței de apel este în contradicție cu soluția adoptată. În acest sens, Înalta Curte constată că din contră, instanța de apel a analizat în cuprinsul considerentelor de la pagina 23, modalitatea de acordare a beneficiului nerealizat cu luarea în considerarea a raportului de expertiză întocmit în fața primei instanței astfel: ”Raportat la veniturile obținute de către reclamant în anul 2015, în cuantum de 164.339 lei, instanța apreciază că pentru perioada de 30 de zile cât reclamantul a fost privat de libertate, veniturile pe care acesta le-ar fi putut obține sunt în cuantum de 17.294,4 lei, sumă calculată raportat la răspunsul la obiecțiuni întocmit de către expertul contabil X. în dosarul de fond” reținând totodată că ” reclamantul nu a mai înțeles să formuleze prin cererea de apel nicio solicitare în ceea ce privește expertiza efectuată în dosarul de fond”.

Rezultă că instanța de apel a analizat criticile acestuia în limitele învestirii prin raportare la materialul probator existent la dosarul cauzei și a apreciat că acesta are dreptul la despăgubiri cu acest titlu doar pentru perioada de 30 zile când a fost privat de libertate, suma acordată cu acest titlu fiind aceea din răspunsul la obiecțiuni întocmit de către expertul contabil numit în cauză, document care se regăsește la dosarul de fond, instanța indicând în mod expres și paginile unde această probă se regăsește, soluția pronunțată respectând toate exigențele motivării unei hotărâri.

În situația în care reclamantul nu era de acord cu aceste sume consemnate în raportul de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni ori cu expertiza întocmită în primă instanță, acesta avea posibilitatea de a solicita o nouă expertiză și în etapa apelului, fapt ce nu s-a întâmplat, instanța de apel consemnând acest aspect în cadrul considerentelor, unde în mod corect, aceasta a dat efect unor probe administrate în fața primei instanțe.

Deși în legătură cu aceste pretenții și cu rezolvarea dată lor prin decizia instanței de apel recurentul a invocat incidența motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., se constată că partea nu a exprimat critici de recurs lămurite care să permită un control în legalitate a hotărârii atacate prin aplicarea acestor prevederi legale, ci doar o nemulțumire generică față de rezultatul adoptat.

În cuprinsul filelor 7-16 ale memoriului de recurs, recurentul-reclamant a abordat aspecte privitoare la pretențiile solicitate sub forma reparării prejudiciului moral, expunând pe larg aspecte privind situația de fapt a cauzei și reiterând  excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C.proc.pen., susținând, în mod greșit, că aceasta nu a fost soluționată de către Curtea Constituțională.

Or, din verificările realizate pe acest aspect și din actele dosarului se constată că această excepție a făcut deja obiectul dosarului nr. xD/2020 pe rolul Curții Constituționale, fiind soluționată prin decizia nr. 81/2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 05.06.2024, prin care a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, cu motivarea că Decizia CCR nr. 136/2021 intervenită ulterior invocării prezentei excepții profită și autorilor acesteia.  De altfel, modul în care au fost rezolvate pretențiile reclamantului legate de durata arestării nedrepte, dispuse în privința sa pe durata procesului penal, relevă că în cazul acestuia au fost valorificate deplin dezlegările acestei decizii a jurisdicției de drept constituțional. Reiterarea excepției de neconstituționalitate pe calea recursului, în aceste circumstanțe, nu constituie decât un alt element al cauzei depășit ca urmare a evoluției litigiului, invocat în mod greșit și lipsit de orice utilitate practică în actuala etapa procesuală a dosarului.

În continuare, Înalta Curte constată că argumentele expuse în memoriul de recurs de la pagina 20 și până la finalul acestuia privesc exclusiv critici de netemeinicie a soluției primei instanțe, prin raportare la pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, critici care nu pot învesti în mod legal instanța de recurs, întrucât activitatea acesteia de cenzură și control poartă asupra hotărârilor instanțelor de apel, și care nu pot fi rejudecate în fond în etapa procesuală a recursului, dat fiind regimul juridic al judecăților de recurs, care sunt unele în controlul de legalitate al deciziilor pronunțate în apel.

Este de reamintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C.proc.civ.

Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-reclamant nu a combătut, decât în mică măsură și în mod nefondat, considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel care au fundamentat în mod real soluția adoptată, simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs ce reiterează pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată cu consecința reevaluării analizei și probatoriului administrat în cauză, nu pot fi considerate apte a declanșa un control în legalitate în privința acesteia, separat de observația că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esență, susținerile invocate atât în motivele de apel, cât și în cererea de chemare în judecată.

Este acesta, în mod specific, cazul pretențiilor formulate pentru durata excesivă a procesului penal, în legătură cu care recurentul-reclamant nu a făcut decât să conteste aspectele de netemeinicie ale soluției din apel, reiterând faptul că nu ar fi formulat nicio cerere de amânare nejustificată în cursul procesului penal, că gradul de complexitate a cauzei era unul redus, numărul de martori nu a fost exagerat, că a avut o conduită procesuală activă, că nu a tergiversat soluționarea procesului penal nici în faza de anchetă, dar nici în faza de judecată. Or, toate aceste aspecte sunt cele în raport de care au fost evaluate, la judecarea cauzei în fond, pretențiile reclamantului, reevaluarea lor în etapa recursului nemaifiind posibilă față de limitele specifice pe care le implică un control în legalitate specific actualei etape procesuale a litigiului.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, hotărârea instanței de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit  de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, fiind enunțate cu claritate atât situația de fapt reținută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum și modul de aplicare a legii la situația de fapt determinată, toate acestea fiind dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în cauză, au fost analizate și s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de reclamant, iar considerentele sunt formulate și structurate coerent, de natură a susține concluzia și raționamentul instanței, instanța de apel pronunțându-se asupra tuturor pretențiilor acestuia astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată astfel: asupra daunelor morale pentru arestarea nedreaptă și a celor privind măsura controlului judiciar, care au făcut obiectul primului petit al cererii de chemare în judecată, au fost dezvoltate la paginile 17-20 din considerente; asupra duratei procesului penal – în considerentele de la pagina 20-21; asupra despăgubirilor materiale privind cheltuielile ocazionate de procesul penal, ce au constituit cel de-al doilea petit al acțiunii – în considerentele de la pagina 21 – 22; precum și asupra beneficiului nerealizat (petitul al treilea al acțiunii), în cuprinsul considerentelor de la pagina 23 a deciziei atacate.

În mod nefondat a criticat recurentul-reclamant și o absență a analizei caracterului ilicit și a efectelor cauzate de fiecare act nelegal al procesului penal (cu excepția măsurii arestării preventive și a controlului judiciar) instrumentat împotriva sa, văzut ca atare de parte în considerarea soluției definitive de achitare, instanța de apel arătând pertinent, după cum urmează: „Pe fondul cererii având ca obiect plata unor despăgubiri decurgând din începerea și derularea unui proces penal, se constată că sub nicio formă nu se poate constata caracterul ilicit al faptelor constând în acuzarea reclamantului de săvârșirea unei infracțiuni, inculparea sa, condamnarea în primă instanță, modalitatea în care s-a desfășurat judecata procesului penal, toate acestea ținând de politica penală a statului, care nu poate fi apreciată ca având caracter ilicit. Prin urmare, nu se poate aprecia ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului că împotriva acestuia a existat un proces penal finalizat cu achitarea sa, proces penal care s-a desfășurat în condiții legale, instanța civilă nefiind în măsură să analizeze legalitatea măsurilor dispuse în cursul procesului penal.

Cu atât mai puțin pot fi acordate despăgubiri ca urmare a invocării răspunderii obiective a Statului Român, neexistând niciun temei legal în baza căruia statul ar trebui să răspundă pecuniar pentru purtarea procesului penal în toate situațiile în care acesta s-a finalizat cu o soluție de achitare.”

Considerentele anterior redate, aparținând instanței de apel, expun în mod suficient de clar și lămuritor motivul pentru care aceasta nu a putut încuviința orice fel de pretenție de dezdăunare pe care recurentul-reclamant a asociat-o instrumentării împotriva sa a unui dosar penal finalizat printr-o soluție de achitare, nefiind justificată critica unei omisiuni de analiză ori a unei omisiuni de pronunțare atribuite judecății înfăptuite în apel.

Astfel cum se reține frecvent în jurisprudența Înaltei Curți, motivarea nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă dezlegare situației de fapt, ori problemelor de drept, față de cele propuse reclamant, nu echivalează cu reținerea unor motive străine sau insuficiente în considerentele hotărârii, ci, dezlegarea dată de instanța de apel reprezintă rodul analizei și aplicării instituțiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Concluzionând, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ, iar prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești, se asigură totodată respectarea garanțiilor de imparțialitate ale judecătorului și de calitate a actului de justiție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 264/A/2024 a Curții de Apel Cluj – Secția I civilă.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj

Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele și potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Sunt întemeiate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant de pe urma măsurii controlului judiciar, pe motiv că instanța de apel s-a îndepărtat de la temeiul juridic indicat de acesta în cererea de chemare în judecată, creând unul nou, prin acordarea acestor despăgubiri prin raportare la art. 53 din Constituție și la considerentele deciziei CCR nr. 136/2021.

Sub acest aspect, se constată că temeiurile juridice invocate de recurentul-reclamant în acțiune pentru acordarea despăgubirilor solicitate, inclusiv a celor referitoare la măsura controlului judiciar aferente perioadei 7 octombrie 2015 - 30 septembrie 2016, îl reprezintă dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 539-541 C.proc.pen, art. 5 și art. 6 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 72-73 C.civ și art. 1373 C.civ.

Astfel, instanța de apel în temeiul art. 53 din Constituția României și a Deciziei CCR nr. 136/2021, i-a acordat reclamantului suma de 4000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea libertății de mișcare pe considerentul că, atâta timp cât în procesul penal finalizat cu o soluție de achitare s-au luat măsuri în care s-a restricționat libertatea individuală a reclamantului, pe cale de consecință, se impune acordarea de despăgubiri cu acest titlu.

Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este unul greșit, care extinde în mod nepermis aplicabilitatea și sensul dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei CCR nr. 136/2021 la aspecte care nu au fost avute în vedere la adoptarea acesteia și care nu sunt transpuse în dispozitivul actului jurisdicțional aplicat eronat, aspect de natură să justifice reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspundere care este stabilită în condițiile legii. Conform art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare, prin Codul de procedură penală pot fi reglementate ipoteze și proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului și regresul acestuia.

Art. 539 C.proc.pen. stabilea în alin.(1) că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost

privată nelegal

de libertate, iar alin.(2) reglementa condiția ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți ori a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că „soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională.”

Astfel cum rezultă din dispozitivul acestei decizii, soluția Curții Constituționale a vizat exclusiv verificarea constituționalității prevederilor art. 539 C.proc.pen în forma în vigoare la data

sesizării Curții, nu și a altor prevederi legale.

În legătură cu efectele deciziilor Curții Constituționale, aceasta a reținut constant în jurisprudența sa că puterea de lucru judecat ce însoțește deciziile sale se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectul general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituționalității (în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1/1995).

Prin urmare, de vreme ce în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a fost analizată neconstituționalitatea dispozițiilor legale care reglementează dreptul la repararea pagubei al celui care în cursul procesului penal a fost supus unei

măsuri privative de libertate

nelegale, stabilindu-se că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C.proc.pen. este neconstituțională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul

privării de libertate

dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin.(1) lit. a)-d) C.proc.pen. sau achitare, doar printr-o nepermisă interpretarea în analogie a acestei decizii ori prin utilizarea unui raționament propriu al instanței de apel, de tipul mutatis mutandis, se putea justifica pe temeiul Deciziei CCR nr. 136/2021 un drept la despăgubire reclamantului pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal care l-a vizat, ce a fost soluționat definitiv prin achitarea sa.

Deși sesizează ea însăși în mod precis că decizia în cauză vizează neconstituționalitatea prevederilor art. 539 C.proc.pen., apreciază greșit că în cuprinsul acesteia s-ar regăsi considerente care tranșează cu valoare de principiu asupra unui drept la despăgubire al celui față de care s-au dispus măsuri preventive (de orice fel) în cursul procesului penal, finalizat cu achitare. Or, interpretând în această cheie considerentele actului jurisdicțional analizat, instanța de apel a atribuit nepermis o valoare normativă proprie unor considerente care, astfel citite, nu se reflectă în dispozitivul deciziei, și a recunoscut jurisdicției constituționale o atribuție pe care nu o deține, aceea de a crea drept, fără nicio legătură cu obiectul sesizării de neconstituționalitate.

Pe această cale, instanța de apel a extins aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 136/2021, care viza exclusiv reglementarea din cuprinsul art. 539 C.proc.pen incidentă în privința acordării de despăgubiri pentru măsurile preventive

privative de libertate

, respectiv a reținerii, arestului preventiv și a arestului la domiciliu, și la cazul măsurilor preventive cu

caracter neprivativ de libertate

care se pot lua pe durata procesului penal.

Potrivit art. 211 și urm. C.proc.pen, măsura controlului judiciar este o măsură preventivă neprivativă de libertate, așadar nu intră sub incidența dispozițiilor art. 539 C.proc.pen și, pe cale de consecință, nu poate intra nici în sfera de aplicabilitate  a Deciziei CCR nr. 136/2021.

Citirea considerentelor Deciziei 136/2021 trebuia realizată în mod unitar, în integralitatea lor, pentru că fiecare argument expus de instanța de contencios constituțional se aplică în contextul și în limitele învestirii sale, respectiv acela al interpretării art. 539 C.proc.pen, astfel cum reiese din însuși dispozitivul acestei decizii, de aceea, este greșit a lua în considerare un argument cuprins într-un paragraf și a-l citi singur, fără coroborare cu chestiunile dezlegate în cuprinsul deciziei.

Instanța de apel observă că și Curtea Constituțională a subliniat aplicabilitatea prevederilor art.539 C.proc.pen. exclusiv în materia măsurilor preventive privative de libertate, dar extrage din considerentele deciziei acesteia un argument care aparent se aplică oricărei măsuri preventive luate în procesul penal, pentru a conchide astfel că și în cazul

măsurilor restrictive

de libertate se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de persoana vizată de aceste măsuri. Or, neregăsindu-se reflectat în dispozitivul deciziei, acest raționament nu poate singur și izolat fundamenta recunoașterea unui drept la despăgubire pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal finalizat cu achitare, după un raționament identic celui utilizat în cazul

masurilor preventive privative de libertate

(în mod specific, dar nu limitativ, arestarea nedreaptă) pe care le vizează în mod direct Curtea Constituțională în decizia sa. Practic, un atare raționament este lipsit de orice temei legal, neavând niciun fundament în nicio dispoziție legală și nici în considerentele vreunei decizii de neconstituționalitate care să privească o atare reglementare.

Soluția din decizia CCR nr.136/2021 nu poate fi extinsă

mutatis mutandis

și în situația despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres dreptul la despăgubire și în această situație, iar răspunderea obiectivă a statului (transpusă în cuprinsul art. 539 C.proc.pen) este una care ține de domeniul legii speciale, neputând fi extinsă prin analogie.

În mod contradictoriu, însă, deși aplică eronat, în sensul celor mai sus expuse, dezlegări ale Deciziei CCR nr. 136/2021 care au vizat un text de lege specială, instanța de apel conchide pe baza lor asupra „admisibilității unei astfel de cereri formulate în condițiile dreptului comun” și aceasta, în contextul în care, în legătură cu celelalte pretenții de dezdăunare formulate de reclamant pentru instrumentarea împotriva sa a unui proces penal finalizat cu o soluție de achitare, aceeași instanță de apel manifestă o justă preocupare în a se situa în marja unei răspunderi obiective a statului pe baza unei prevederi a legii speciale, reținând că „ (...) sub nicio formă nu se poate constata caracterul ilicit al faptelor constând în acuzarea reclamantului de săvârșirea unei infracțiuni, inculparea sa, condamnarea în primă instanță, modalitatea în care s-a desfășurat judecata procesului penal, toate acestea ținând de politica penală a statului, care nu poate fi apreciată ca având caracter ilicit. Prin urmare, nu se poate aprecia ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului că împotriva acestuia a existat un proces penal finalizat cu achitarea sa, proces penal care s-a desfășurat în condiții legale, instanța civilă nefiind în măsură să analizeze legalitatea măsurilor dispuse în cursul procesului penal.

Cu atât mai puțin pot fi acordate despăgubiri ca urmare a invocării răspunderii obiective a Statului Român, neexistând niciun temei legal în baza căruia statul ar trebui să răspundă pecuniar pentru purtarea procesului penal în toate situațiile în care acesta s-a finalizat cu o soluție de achitare”.

Tot astfel, prevederile art. 53 din Constituție, care trasează limitele constituționale ale restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți, nu puteau fi utilizate de instanța de apel drept temei legal al încuviințării unei cereri de acordare de daune pentru măsura controlului judiciar dispusă în cursul procesului penal finalizat cu achitare, în lipsa oricărei analize la cazul concret care să justifice o atare măsură.

Practic, sub cupola dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei CCR nr.136/2021 care tranșează asupra limitelor constituționale ale unui text de lege special, ce reglementează asupra condițiilor de angajare a răspunderii obiective a statului pentru erori ale procesului penal, instanța de apel a creat un temei juridic nou de răspundere a statului, de data aceasta „

în condițiile dreptului comun”

pentru alte măsuri preventive dispuse în cursul procesului penal decât cele avute în vedere de prevederile art. 539 C.proc.pen.

Față de precizările făcute la termenul de dezbatere a recursului de reprezentantul recurentului, care a acreditat ideea că răspunderea statului ar putea fi angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale, invocând cu titlu de exemplu decizia nr. 2460/2023 a ÎCCJ (ce a încuviințat despăgubiri pentru aceeași măsură preventivă a controlului judiciar), se mai impune precizarea că pentru eroare judiciară săvârșită în procesul penal (căci acesta este domeniul de referință al prezentei analize), răspunderea statului nu poate fi, în același timp, atât obiectivă - în cazul privării de libertate nelegală sau nedreaptă, cât și  subiectivă – în cazul controlului judiciar și aceasta, în niciun caz în afara unei prevederi legale care să dispună în acest sens.

Întrucât aceste aprecieri nu au făcut obiectul criticilor de recurs, ci doar au fost invocate la momentul dezbaterilor asupra recursului de reprezentantul recurentului DNA, Înalta Curte mai reține doar că nu poate să fie plasată în spectrul ilicitului civil de drept comun o măsură preventivă prevăzută de lege, cea a controlului judic