ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1164/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 10.09.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice: - să se constate că s-a produs o eroare judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate a reclamantului, deoarece este nevinovat față de capetele de acuzare ce i-au fost aduse în dosarul nr. x/2018 și să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare; - obligarea pârâtului la compensarea pagubei suferite prin încălcarea unui drept fundamental în mod nejustificat și nelegal, prin plata unei sume de bani în cuantum de 100.000 de euro, raportat la durata privării de libertate și de consecințele produse asupra reclamantului și asupra familiei sale din cauza greșitei exercitări a autorității judecătorești. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539-art. 541 C. proc. pen.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița Prin sentința civilă nr. 511 pronunțată la data de 24 februarie 2022, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR la data plății) cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsurile privative de libertate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 2524 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, împotriva sentinței nr. 511 pronunțată la data de 24 februarie 2022 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 2524 din 5 octombrie 2022 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a expus o scurtă circumstanțiere a litigiului și a învederat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., art. 5 paragraful 1 din Convenție, precum și a jurisprudenței CEDO. Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, recurentul susține că prevederile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice, în contextul în care legiuitorul nu a intervenit în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei CCR nr. 136/2021, pentru a pune în acord respectivele prevederi legale cu efectele deciziei interpretative a instanței constituționale. În raport de prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, recurentul susține că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconsituționale doar dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel că prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.- ce au un conținut identic-își produc efectele juridice în continuare, instanțele fiind ținute să analizeze cererile care, vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material și/sau moral în raport de condițiile impuse de această normă. Recurentul pretinde că dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. Făcând referire la cauza Murray contra Regatului Unit, recurentul a susținut că interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație. Totodată, jurisprudența CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii, iar condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Arată că prin încheierea din 20 septembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. A învederat, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, iar instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a analiza jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (sens în care indică Decizia nr. 1179/2011, Decizia nr. 854/2013, Decizia nr. 8801/28.10.2009) și cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. civ. întrucât durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparației. Pe cale de consecință, apreciază că suma de 5.000 euro acordată cu titlu de daune morale este disproporționată față de perioada în care a fost restrânsă libertatea intimatului, de 12 zile. Precizează recurentul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea jurisprudenței CEDO și fără ca instanța de apel să analizeze situația de fapt existentă și împrejurarea că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât rolul de a diminua un prejudiciu psihic și nu de a-l acoperi în întregime. Față de motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr. 2524 din 5 octombrie 2022 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Intimatul nu a formulat întâmpinare. Prin cererea transmisă la data de 15 iunie 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond, Înalta Curte reține următoarele: Prin ordonanța din 16.07.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus reținerea suspectului A., pe o durata de 24 ore, începând de la data de 16.07.2018, ora 23:55, până la data de 17.07.2018, ora 23:55, constatându-se că există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că suspectul a savârșit infracțiunile de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) C. pen. și violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) și alin. (2) C. pen. Prin încheierea nr. 30/DL/24.07.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus arestarea preventiv a inculpatului A., în perioada 24.07.2018-3.08.2018, fiind emis în acest sens mandatul de executare preventivă nr. 31/CO/UP/24.07.2018. Prin încheierea din data de 03.08.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv luată fața de inculpatul A. și punerea în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 31/CO/UP/24.07.2018. Prin rechizitoriul din data de 26.05.2021, emis în dosarul penal nr. x/2018 s-a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpatul A., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și violare de domiciliu, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) (nu există probe că persoană a săvârșit infracțiunea). Obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea de chemare în judecată, formulată în temeiul art. 539-art. 541 C. proc. pen., prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 de euro, raportat la durata privării de libertate și la consecințele produse asupra reclamantului și asupra familiei sale. Curtea de Apel Ploiești a respins apelul pârâtului împotriva hotărârii instanței de fond prin care a fost admisă, în parte, acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR la data plății) cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin măsurile privative de libertate. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituția României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât și a prevederilor art. 539-540 din C. proc. pen. Privitor la critica recurentului-pârât constând în greșita aplicare, în cauză, de către instanța de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.: În aprecierea recurentului-pârât, prevederile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În lipsa corelării art. 539 din C. proc. pen. cu decizia Curții Constituționale, acțiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. Înalta Curte subliniază faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 textul art. 539 din C. proc. pen. a fost declarat parțial neconstituțional. Curtea Constituțională a avut de analizat critica potrivit căreia reglementarea dreptului la repararea pagubei în concepția art. 539 din C. proc. pen. este mult prea restrictivă, deoarece condiționează acest drept numai de criteriul nelegalității privării de libertate și refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluția de achitare pronunțată – și, implicit, pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal. În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituțională a arătat că "este important a stabili în ce măsură norma sancționată prin decizia pronunțată de către instanța de contencios constituțional este aptă să funcționeze fără intervenția ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferențiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivității legiuitorului" (paragraful 54 din decizie). Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzației penale și au ca efect reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferențiat de caracterul "nelegal") al măsurilor preventive privative de libertate și netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei. Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil și unitar, a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat de către Curtea Constituțională. În cuprinsul dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudicii derivate din detenția nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații". În mod simetric, dispozițiile art. 9 C. proc. pen., care consacră același drept, și anume dreptul la libertate și siguranță, în alin. (5) reglementează dreptul la reparațiune, astfel: "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". Art. 539 C. proc. pen. este o reglementare particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din același Cod, în sensul că prevede exclusiv dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal - prin achitare sau condamnare. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține că, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituționale, în mod greșit instanța de apel s-a raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație. Învederează recurentul că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., or aceste prevederi legale sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel. Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și al considerentelor, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., reținând că reclamantul are dreptul la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că prin rechizitoriul din data de 26.05.2021, emis în dosarul penal nr. x/2018 s-a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpatul A., în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragrafele 31 și 47 din Decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că prin decizia Curții Constituționale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect, instanța de apel a reținut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 16.07.2018, ora 23:55- 17.07.2018, ora 23:55 (reținere) și 24.07.2018-3.08.2018 (arestare preventivă) își găsesc calea procesuală de rezolvare în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condițiile în care privarea de liberate a reclamantului nu a avut un caracter nelegal, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit și în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale. Criticile formulate sunt nefondate, considerentele care însoțesc această soluție fiind anterior expuse, cu prilejul analizei incidenței prevederilor art. 539 C. proc. civ. și a aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 136/2021. Față de aspectele deja prezentate, Înalta Curte subliniază, în plus, faptul că ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, a dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023). În continuare, se are în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51 din Decizia nr. 1/2023). Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluția din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023). Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă. Dat fiind faptul că față de reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ulterior reținerii și arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste. Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât este nefondată. Referitor la critica privind cuantumul daunelor acordate pentru perioada reținerii și perioada arestării preventive a reclamantului: Recurentul-pârât a susținut că suma de 5.000 euro acordată cu titlu de daune morale constiutie o îmbogățire fără justă cauză, fiind disproporționată față de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea intimatului (12 zile). Se reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale. Din considerentele hotărârii atacate reies împrejurările și criteriile pe care instanța de apel le-a avut în vedere în determinarea cunatumului daunelor morale, relevante fiind faptul generator al prejudiciului- privarea de libertate pe o perioadă de 12 zile- și gravitatea infracțiunilor pretins a fi săvârșite de reclamant – viol și violare de domiciliu- ce au o puternică rezonanță în societate. Cât privește felul și întinderea reparației, contrar susținerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu limitează prejudiciul suferit doar la intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate. Dimpotrivă, norma obligă instanța să țină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existența prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privațiune și, deopotrivă, de consecințele produse asupra acestei persoane și a familiei sale, fără a le condiționa de momentul producerii, caz în care, examinarea și consecințelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuție depășirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare. Jurisprudența indicată de către recurent în cuprinsul memoriului de recurs prezintă relevanță sub aspectul perioadei privării de libertate, însă, în cauză, instanța de apel a reținut în mod corect (și) criteriile particulare ale speței privind infracțiunile deosebit de periculoase ce au făcut obiectul urmării penale (viol și violare de domiciliu). Ca atare, în absența unor critici, care să releve ignorarea de către instanța de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani (5.000 euro) stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ. Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 coroborate cu art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.