ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2024

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, în temeiul dispoyiíilor art. 539 raportat la art. 540 alin. (2) C. proc. pen., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept au fost invocate dispozițiile art. 539, art. 540 alin. (2) și art. 541 C. proc. pen.

Sentința Tribunalului Prahova Prin sentința civilă nr. 2193 din 08 octombrie 2020, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel Ploiești, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2210 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 526 din 04 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2210/13.10.2021 a Curții de Apel Ploiești, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia Curții de Apel Ploiești, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 2033 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2193/2020 a Tribunalului Prahova. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea apelantului-reclamant. A obligat intimatul-pârât la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, către apelantul-reclamant. A menținut sentința sub aspectul respingerii în rest a acțiunii, ca fiind neîntemeiată. A obligat intimatul-pârât la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul-reclamant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2033 din 14 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, arătând că instanța de apel ar fi apreciat greșit că cererea reclamantului prin care se solicita repararea prejudiciului moral ar fi întemeiată. Susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu s-ar fi arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, neavând în vedere apărările făcute de acesta prin întâmpinare. Mai susține recurentul că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 505 C. proc. pen. și a criteriilor instituite prin acest text legal în legătură cu întinderea prejudiciului și natura acestuia. Susține că, în cauză, nu a fost efectuat nici un raport de expertiză pentru a fi justificată acordarea sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, instanța rezumându-se doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării și inculpării pe nedrept, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparație morală și fără a face o analiză a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri. Totodată, consideră recurentul că în cauză nu s-a demonstrat reaua voință a organului care a adoptat măsura arestării preventive pentru a putea fi atrasă răspunderea acestuia. Cât privește motivarea pe aspectul cuantumului daunelor morale, arată că instanța de apel a reținut că au avut loc încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) și art. 8 din CEDO, fără însă a preciza care sunt normele din dreptul intern care ar fi contrare dispozițiilor Convenției. Susține că instanța nu a motivat caracterul de nelegalitate al măsurii preventive dispuse în dosarul penal, astfel că se află în imposibilitatea de a formula critici concrete sub acest aspect. Totuși, arată că, în opinia acestuia, privarea de libertate a fost una legală, circumstanțele de la momentul dispunerii acesteia impunând adoptarea unei astfel de măsuri. Se mai critică de către recurent și cuantumul daunelor morale acordate, susținându-se că acestea au caracter exagerat în raport cu prejudiciul efectiv suferit, și care nu a fost probat. Conchizând, solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiate. 5. Apărările formulate în cauză În data de 20.04.2024, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 26 și 29.04.2024, care nu a formulat răspuns la aceasta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente: Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, și motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod. Totodată, constatând că în cuprinsul motivelor de recurs se regăsește o repetare a argumentelor prezentate, pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic, urmează a examina aceste critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare anterior arătate, în mod sintetizat și grupat în cadrul unor considerente unice. Astfel, sub un prim aspect, se susține de către recurent că hotărârea instanței de apel ar fi nemotivată, necuprinzând raționamentul pentru care aceasta a apreciat că se impune atragerea răspunderii Statului, în condițiile în care nu s-a demonstrat nelegalitatea măsurii preventive aplicate intimatului-reclamant și reaua credință a acestuia în raport cu adoptarea unei atare măsuri. În ceea ce privește această critică, Înalta Curte observă că obligația de răspundere a Statului și caracterul injust al măsurii preventive au fost deja stabilite, cu titlu definitiv, prin decizia nr. 526, pronunțate în data de 04 aprilie 2023, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza nemaiputând fi reanalizată sub acest aspect. Prin decizia de casare amintită, Înalta Curte a procedat la identificarea domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin care s-a constatat caracterul neconstituțional al soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. A reținut instanța că, prin Decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat în sensul că soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate, din moment ce aceasta dovedește, prin ea însăși, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate. Astfel, caracterul injust al măsurii privative de libertate este demonstrat prin însăși soluția de achitare pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (în legătură cu anumite infracțiuni), respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (în legătură cu o anumită infracțiune), iar nu se impune dovedirea relei-credințe pentru a se putea atrage răspunderea Statului, așa cum greșit se susține prin motivele de recurs. Deci, prin decizia de casare s-a constatat că soluția de achitare dovedește prin ea însăși caracterul injust al reținerii, depunerea hotărârii de achitare la dosar fiind suficientă pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte ca urmare a privării injuste de libertate. Așadar, instanța de rejudecare nu a făcut altceva decât să dea eficiență dispozițiilor obligatorii din decizia instanței de recurs, pronunțate în primul ciclu procesual, prin care chestiunea obligativității răspunderii Statului Român fost definitiv tranșată, urmând ca aceasta să procedeze doar la determinarea întinderii prejudiciului și cuantificarea acestuia, astfel cum reiese din ultimul paragraf din decizia de casare. În atare condiții, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate criticile recurentului prin care contestă existența vreunei răspunderi în sarcina sa și lipsa motivării de către instanța de apel a hotărârii atacate din această perspectivă. Totodată, critica recurentului potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 540 C. proc. pen., aplicând greșit criteriile pentru stabilirea întinderii și naturii prejudiciului, fără a arăta temeiurile care conferă reclamantului dreptul la daune morale și fără a efectua un raport de expertiză care să stabilească cuantumul acestora, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora, în ipoteza suferințelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existența acestuia fiind prezumată. Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de durata privării de libertate, ci și de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-au avut asupra psihicului acesteia și consecințele pe plan social și familial resimțite pe timpul și ulterior perioadei de încarcerare. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. În același context, este necesar să se sublinieze că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care devoluează fondul, sens în care instanța de apel a avut în vedere inclusiv dispozițiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., reținând în mod corect că la stabilirea cuantumului daunelor morale se are în vedere atât durata privării injuste de libertate, precum și consecințele produse asupra reclamantului și familiei sale, așa cum se prevede în textul legal enunțat. A reținut instanța că lipsirea de libertate a reclamantului pentru o perioadă de 112 zile a fost de natură să-i afecteze viața pe toate planurile, intensitatea suferințelor psihice fiind una crescută în raport nu doar cu durata încarcerării, cât și în raport cu consecințele produse vieții personale și sociale. Astfel, acesta a fost privat de interacțiunea cu membrii familiei, fiind pus în imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor părintești, a fost supus unei reacții dezaprobatoare sau chiar de respingere socială mai intense față de alte persoane, dată fiind poziția sa socială și funcția deținută în cadrul Direcției Generale Anticorupție și mediatizarea excesivă a anchetei penale. În atare condiții, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă și europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 150.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 23 martie 2016-12 iulie 2016, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect. În fine, în ceea ce privește critica vizând cuantumul exagerat al daunelor morale acordate reclamantului și solicitarea de diminuare a acestora, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile indicate în susținerea cererii de recurs, confirmate doctrinar și jurisprudențial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-pârât nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova. Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 5000 RON, dovedite cu factura nr. x/08.10.2024 și a extrasului de cont din 14.10.2024, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate.