ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, în data de 07 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună repararea prejudiciului cauzat prin eroare judiciară determinată de pronunțarea a două hotărâri judecătorești (fond și apel) de respingere a contestației la executare pronunțate de Judecătoria Brașov, respectiv Tribunalul Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2008, pe art. 52 din Constituția României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale - art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1385, art. 1386 și art. 1394 C. civ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1771 din 15 iunie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, iar pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1771 din 15 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, fiind păstrată sentința apelată.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr. 2358 din 24 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 2358 din 24 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021 a formulat contestație în anulare contestatorul A.. În cuprinsul cererii, contestatorul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, invocând neanalizarea de către instanța de recurs a motivului de casare, constând în incidența, în cauză, a dezlegărilor obligatorii date prin decizia Curții Constituționale a României nr. 45/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 199 din 5 martie 2018. A mai menționat faptul că, prin cererea de recurs, a criticat aplicarea greșită a unei legi speciale, în speță Legea nr. 303/2004, în detrimentul dispozițiilor din cuprinsul Constituției României și a C. civ., ca lege organică, ceea ce a condus la imposibilitatea reparării prejudiciului suferit. Susține că instanța de recurs, prin decizia contestată, a menținut în mod greșit statuările instanței de apel, cu consecința nerecuperării prejudiciului de către persoana vătămată și cu încălcarea dreptului acesteia. Arată că prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României fac trimitere la legea organică, respectiv la prevederile art. 1381-1386 și art. 1365 C. civ. Menționează că sintagma "în condițiile legii", din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, se referă la dispozițiile C. civ., ca lege organică, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 71/2011 și, ca atare că decizia instanței de recurs, contestată în cauză, a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind aplicabile, în special, prevederile art. 1381 și art. 1384 și urm. C. civ. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost depusă întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare. Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor greșeli de judecată de către instanța de recurs, oricare ar fi natura lor. Astfel, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd următoarele: "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: [...] instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Analizând prezenta cale de atac din perspectiva art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., invocate de contestator, care reglementează contestația în anulare specială, se reține că acesta are ca situație premisă neexaminarea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de recurs formulate. Contestatorul a susținut că instanța de recurs, soluționând recursul, a omis să cerceteze motivul de casare prin care a pretins nelegalitatea hotărârii recurate sub motivul că nu a analizat incidența dezlegărilor date prin decizia Curții Constituționale a României nr. 45/2018. Privitor la această critică a contestatorului, se constată că instanța de recurs a reținut că ea a fost formulată de către contestator, însă aceasta nu a putut fi primită spre examinare sub motivul că a fost formulată omisso medio, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, contrar susținerilor contestatorului, rezultă că instanța de recurs a cercetat critica formulată cu privire la incidența, în cauză, a dezlegărilor obligatorii date prin decizia Curții Constituționale a României nr. 45/2018, în contextul examinării chestiunii privind aplicabilitatea dispozițiilor C. civ. în detrimentul Legii nr. 303/2004, iar împrejurarea că, în urma analizei efectuate, a ajuns la o concluzie care îl nemulțumește pe contestator nu echivalează cu omisiunea de a cerceta motivul de recurs, ipoteză la care se referă temeiul de drept invocat în susținerea contestației în anulare deduse judecății. Ca atare, susținerile contestatorului privitoare la greșita aplicare a legii de către instanța de recurs în privința criticii de nelegalitate menționate nu pot susține constatarea unei omisiuni a instanței de recurs de a se pronunța asupra unui motiv de casare, cât timp, pretinzând omisiunea, partea pune în discuție însăși legalitatea dezlegării date acestei critici prin hotărârea atacată, ceea ce nu este permis în calea de atac a contestației în anulare. Contestatorul susține, totodată, greșita aplicare de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, cu consecința înlăturării dreptului material la despăgubire. Or, verificând cuprinsul hotărârii atacate pe calea contestației în anulare, se constată că instanța de recurs a statuat în mod expres cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, reținând că "rezultă, totodată, că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie." Continuând raționamentul, instanța de recurs a statuat și că "în cazul erorilor judiciare săvârșite în procesele civile, atunci când aceste erori au fost săvârșite de magistrați, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel." Ca o consecință a acestui fapt, instanța de recurs a reținut și că "acțiunea în răspunderea civilă contra Statului a fost exercitată și analizată în termenele și condițiile stabilite de aceste dispoziții legale, inclusiv de cele ale art. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, sus-evocate, dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. putând, cel mult, să întregească dispozițiile legale speciale în materie, cu privire la aspectele pe care acestea nu le mai reglementează." Drept urmare, critica contestatorului, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor legii speciale, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în detrimentul prevederilor cuprinse în Constituție (art. 52 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 21) și în C. civ. (art. 14, art. 15, art. 1365, art. 1381, art. 1384 și art. 1386) a fost respinsă, ca nefondată, fiind cercetată de către instanța de recurs. În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea prezentei contestații în anulare ar examina nemulțumirile invocate de contestator în privința modului în care instanța de recurs a soluționat critica de nelegalitate, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului declarat de către acesta. Or, contestația în anulare nu poate fi convertită într-un "recurs la recurs", astfel cum eronat pretinde contestatorul. În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 2358 din 24 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021.