ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1769/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 6 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 280.000 euro, cu titlu de daune materiale și 200.000 euro, cu titlu de daune morale, motivat de faptul că magistratul care s-a ocupat de cazul său a lăsat cauza în nelucrare până la împlinirea termenului de prescripție specială, punându-l în imposibilitatea de a recupera prejudiciul suferit ca urmare a înșelăciunii cercetate în dosarul nr. x/2016, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale, față de dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea 303/2004 și față de domiciliul reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1285 din 23 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în favoarea Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, secția I civilă sub nr. x/2021.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 840 din data de 7 iunie 2023, a respins, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1446 din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 840 din 17 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1446 din 7 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., modificarea, în tot, a soluției, în sensul admiterii acțiunii, ca o consecință a îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile a Statului Român față de modalitatea în care s-au derulat cercetările în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că, în mod greșit, a reținut instanța de apel neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, respectiv faptul că vătămarea să nu fi putut fi remediată prin exercitarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, motivat pe două aspect principale: faptul că recurentul nu a formulat plângere împotriva Ordonanței nr. 181/II/2018 din 30 iulie 2018 și că nu a declanșat acțiunea civilă pe cale separată.

Sub un prim aspect, recurentul a învederat că vătămarea nu ar fi putut fi remediată prin formularea plângerii împotriva ordonanței, reținerile instanței de apel încălcând dispozițiile art. 339 și art. 340 C. proc. pen., și, în mod subsecvent, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, a învederat că, pe de o parte, prin ordonanța Prim-procurorului nu s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunile sesizate, ci s-a respins plângerea formulată în temeiul art. 339 C. proc. pen.

Soluția de clasare a fost dispusă prin Ordonanța din 4 iunie 2018, iar nu prin Ordonanța nr. 181/11-2/2018 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar dispoziția de clasare a fost atacată, contrar considerentelor instanței de apel, fiind exercitată calea de atac prevăzută de lege.

A menționat că teza pe care încearcă să o valideze instanța de apel este aceea că recurentul a rămas în pasivitate și nu a atacat ordonanța de clasare, constatând, pe cont propriu, că a intervenit prescripția răspunderii penale față de infracțiunile sesizate, astfel încât vătămarea ar fi putut fi remediată prin exercitarea unei căi de atac. Această teză este falsă și denotă o greșită interpretare a dispozițiilor procesual penale și aplicarea greșită a dispozițiilor din materia atragerii răspunderii patrimoniale a statului.

Aceasta, întrucât recurentul a formulat plângere împotriva Ordonanței de clasare din 4 iunie 2018, soluționată de Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin care a apreciat întemeiate motivele formulate prin plângerea împotriva Ordonanței de clasare, dar s-a arătat că demersul (calea de atac) este lipsit de finalitate pentru toate faptele sesizate, întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

Cu alte cuvinte, deși calea de atac - plângerea formulată împotriva soluției de clasare - a fost considerată întemeiată de procurorul ierarhic superior, acesta a subliniat faptul că demersul este lipsit de finalitate, întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, impediment absolut la continuarea urmăririi penale.

A arătat că prescripția specială a răspunderii penale reprezintă un impediment absolut, dirimant și peremptoriu, care nu depinde de nicio cauză de întrerupere, suspendare etc, singurul moment la care se raportează fiind data săvârșirii faptei, element temporal lipsit de echivoc. Odată cu intervenirea prescripției răspunderii penale în cursul urmăririi penale, organele de urmărire penală au obligația clasării dosarului penal, conform art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nicio altă soluție nefiind permisă de lege.

Prin urmare, indiferent de temeinicia criticilor care ar fi fost formulate prin plângere, referitor la modalitatea de instrumentare a dosarului de urmărire penală nr. 1873/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București de către procurorul de caz, în aceeași măsură și judecătorul de cameră preliminară ar fi fost, de asemenea, ținut de impedimentul absolut la efectuarea în continuare a urmăririi penale - prescripția răspunderii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În cadrul procesual al plângerii formulate în temeiul art. 340 C. proc. pen., cale de atac care ar fi putut fi exercitată fără o finalitate sau eficiență, instanța de cameră preliminară ar fi putut pronunța una dintre soluțiile prevăzute la art. 341 C. proc. pen.

În aceste condiții, este evident faptul că formularea unei căi de atac suplimentare și subsecvente - plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 340 C. proc. pen. - nu era un demers care putea converge spre o altă finalitate și nu reprezenta o cale de atac efectivă în sensul art. 13 CEDO, eroarea judiciară constând în pasivitatea procurorului de caz, contrar obligaților procesual penale care îi incumbă, fiind consumată definitiv și ireversibil.

Invocând jurisprudența curții de contencios european, a arătat că art. 13 din CEDO consacră obligația existenței unei căi de atac interne efective, în fața unei "instanțe naționale competente", care să permită examinarea pe fond a unui "capăt de cerere justificabil" întemeiat pe Convenție.

Sub un al doilea aspect, recurentul a susținut că exercitarea pe cale separată a acțiunii civile atașată procesului penal în cadrul căruia a avut loc eroarea judiciară nu reprezintă o condiție pentru aplicarea prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, iar reținerea, în acest sens, a instanței de apel este rezultatul greșitei aplicări a art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

A arătat că răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare comise de magistrați nu este condiționată de exercitarea sau nu a acțiunii civile în cadrul procesului penal în care s-a săvârșit abaterea disciplinară și nici a acțiunii civile pe cale separată, condiția impusă de prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 fiind aceea ca vătămarea să nu fi putut fi reparată prin exercitarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare.

A menționat că nu poate fi imputată recurentului neexercitarea acțiunii civile pe cale separată pentru atragerea răspunderii patrimoniale pentru eroarea judiciară flagrantă comisă de procurorul de caz, câtă vreme aceasta nu reprezintă o cale de atac și, deosebit de important, se constituise parte civilă în dosarul de urmărire penală nr. 1873/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, neputând formula concomitent și acțiunea civilă.

Totodată, a precizat că a introdus acțiune civilă și în fața instanței civile, ulterior soluționării dosarului de urmărire penală nr. 1873/P/2016, cererea fiind respinsă, ca prescrisă, în mod definitiv, în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului București.

Concluzionând, recurentul a arătat că, opus considerentelor Curții de Apel Ploiești, singura modalitate în care ar mai putea recupera prejudiciul material cauzat este prin atragerea răspunderii statului pentru eroarea judiciară a procurorului de caz, care, lăsând cauza în nelucrare până la împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale, a împiedicat recuperarea prejudiciului atât în cadrul procesului penal, cât și, pe cale separată, în fața instanței civile.

Începând cu pag. 15 și până la finalul cererii de recurs, recurentul a expus aprecierile sale în sensul că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii statului pentru erori judiciare, respectiv efectuarea de acte procesuale cu încălcarea dispozițiilor de drept material sau procesual; prin efectuarea acestor acte procesuale să fie încălcate în mod grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale unei persoane; în această modalitate să fie produs un prejudiciu; prejudiciul să nu fi putut fi reparat printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Concluzionând, a subliniat că procurorul de caz a săvârșit o eroare judiciară constând în aceea că, prin îndeplinirea atribuțiilor cu rea-credință și gravă neglijență: (a) nu a oferit o soluție asupra tuturor infracțiunilor sesizate și (b) a lăsat cauza, în mod nepermis, în nelucrare mai mulți ani, cu toate că probatoriul era amplu administrat și faptele recunoscute de unul dintre inculpați, ceea ce a determinat o soluție de clasare pentru intervenirea prescripției speciale.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 27 martie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 5 iunie 2025, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, susținând că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce privește întrunirea condițiilor specifice angajării răspunderii statului pentru erori judiciare.

Recurentul și-a structurat criticile în două direcții principale, ambele vizând concluzia instanței de apel potrivit căreia, în cauză, nu este îndeplinită cerința privind imposibilitatea înlăturării vătămării prin intermediul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, întrucât, pe de o parte, recurentul nu a formulat plângere împotriva Ordonanței Prim-procurorului nr. 181/II/2018 din 30 iulie 2018 și, pe de altă parte, nu a promovat o acțiune civilă separată.

Astfel, într-o primă orientare argumentativă, recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că vătămarea pretinsă putea fi remediată prin intermediul plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen., motivând că ordonanța de clasare ar fi fost oricum menținută, dat fiind că soluția pronunțată se întemeia pe intervenirea prescripției speciale.

Înalta Curte constată însă că această critică este nefondată, instanța de apel interpretând și aplicând corect normele de drept material, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

În acest sens, se impune, cu titlu prealabil, conturarea cadrului normativ incident instituției răspunderii statului pentru erori judiciare. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României republicată:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."

Principiul constituțional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calității de debitor al obligației de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța.

Conform dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004:

"Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituționalitate a priori asupra dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituțională a statuat că noțiunea de "eroare judiciară" este o noțiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. (paragrafele 216-217).

În acest cadru normativ, se constată că angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară este condiționată de îndeplinirea unui set riguros de cerințe de admisibilitate, pentru promovarea acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă caracterul restrictiv al mecanismului juridic, care nu se aplică oricărei erori intervenite în cursul urmăririi penale sau al judecății, ci exclusiv situațiilor expres și limitativ reglementate de lege. Aceste condiții presupun: existența unor acte procesuale dispuse în cadrul procesului, încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material sau procesual, producerea unei vătămări reale, constând într-un prejudiciu material și/sau moral - vătămarea trebuie să fie urmarea directă a actelor procesuale nelegale și să fie suficient de serioasă pentru a justifica angajarea răspunderii statului - și imposibilitatea remedierii vătămării printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Doar întrunirea cumulativă a tuturor acestor condiții permite calificarea unei situații juridice ca eroare judiciară în sensul art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar, în lipsa oricăreia dintre ele, răspunderea statului pentru eroare judiciară nu poate fi angajată.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, reținând că nu este îndeplinită ultima condiție, având în vedere că reclamantul nu a uzat de toate căile de atac avute la dispoziție pentru protejarea drepturilor sale.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, împotriva Ordonanței de clasare din 4 iunie 2018, recurentul a formulat plângere în temeiul art. 339 C. proc. pen., adresată Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București, care, prin Ordonanța nr. 181/11-2/2018 din 30 iulie 2018, a respins plângerea. Împotriva acestei din urmă ordonanțe, recurentul nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege.

În acest context, se impune a fi menționate dispozițiile art. 339 C. proc. pen., potrivit cărora plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se soluționează de Prim-procurorul parchetului sau, după caz, de Procurorul General al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului, precum și cele ale art. 340 din același Cod care prevăd că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 340 C. proc. pen., anterior evocate, legiuitorul a instituit un mecanism procedural complex pentru contestarea soluțiilor de clasare, mecanism care presupune exercitarea unui control judecătoresc real și efectiv asupra actului procurorului. Această cale de atac este prevăzută în mod expres de lege, este accesibilă și clar reglementată, constituind o garanție fundamentală a legalității și regularității procesului penal și având aptitudinea de a remedia orice eventuale erori sau încălcări ale drepturilor persoanei vizate.

Din perspectiva aplicării art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, exercitarea acestei plângeri nu constituie o opțiune facultativă, ci o premisă obligatorie pentru a se putea susține ulterior că vătămarea pretinsă nu putea fi remediată prin intermediul căilor procedurale prevăzute de lege.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a construit un raționament amplu, centrat pe instituția prescripției speciale, asupra duratei acesteia, a momentului împlinirii termenului și a efectelor pe care le-ar produce în plan procesual. Pornind de la aceste considerente, a încercat să acrediteze ideea că exercitarea plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen. ar fi fost lipsită de utilitate practică, în acest caz particular, întrucât soluția pronunțată ar fi fost menținută în mod inevitabil, ceea ce, în opinia sa, ar fi făcut imposibilă remedierea vătămării prin intermediul acestei căi de atac. Însă, Înalta Curte constată că un asemenea raționament nu poate fi primit, având în vedere că este pur ipotetic și nu poate înlocui exercitarea efectivă a căii de atac.

Stabilirea caracterului "inutil" al unei căi de atac nu poate fi făcută prin simple anticipări subiective ale părții și nici de instanța de recurs, întrucât ar însemna substituirea unui control judecătoresc potențial cu o prezumție privind rezultatul acestuia. Așadar, a considera aprioric că plângerea ar fi fost lipsită de efect echivalează cu o speculație, neputând substitui o verificare judiciară efectivă.

Prin urmare, argumentul recurentului, întemeiat pe presupusa inutilitate a demersului, nu are relevanță juridică în contextul neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a). din Legea nr. 303/2004, actul normativ impunând ca titularul dreptului să fi epuizat căile procedurale disponibile, nu ca acesta să fi apreciat oportunitatea sau utilitatea lor. Cu alte cuvinte, imposibilitatea remedierii trebuie să fie una obiectivă și nu rezultatul unei decizii a titularului dreptului de a nu utiliza calea de atac instituită de legiuitor.

Mai mult, este important de subliniat că, în contradicție cu raționamentul detaliat al recurentului, care urmărește să demonstreze că vătămarea nu ar fi putut fi corectată prin formularea plângerii prevăzute de art. 340 C. proc. pen., în realitate, neexercitarea acestei căi de atac constituie o omisiune procesuală imputabilă exclusiv recurentului. Acesta a recunoscut, în mod explicit (la pagina 7 din cererea de recurs), motivele subiective pentru care nu a inițiat controlul judecătoresc prevăzut de C. proc. pen., respectiv: dezamăgirea față de soluția pronunțată în ordonanță, absența menționării exprese a căii de atac în cuprinsul actului și dificultăți financiare privind angajarea unui apărător. Recurentul a admis, de asemenea, că a aflat despre calea de atac doar ulterior expirării termenului de 20 zile, fiind astfel decăzut din dreptul de a ataca soluția Prim-procurorului.

Drept urmare, în raport cu considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, concluzionând că nu este îndeplinită cerința referitoare la inexistența unei căi procedurale care să permită verificarea efectivă a soluției de clasare și, implicit, să ofere oportunitatea remedierii vătămării. Cum această condiție, astfel cum rezultă din norma legală, are natura unei condiții prealabile, cu caracter cumulativ și imperativ, în absența căreia nu poate fi atrasă răspunderea Statului pentru eroare judiciară, în ipoteza vizată, soluția instanței de apel de respingere a apelului, ca nefondat, este legală, fiind întemeiată pe o justă interpretare a cadrului juridic aplicabil.

Având în vedere caracterul determinant al acestei condiții prealabile, constatarea neîndeplinirii sale face lipsită de finalitate orice analiză asupra celorlalte critici formulate în cererea de recurs. Aceasta întrucât, chiar în ipoteza teoretică în care aceste susțineri ar fi fondate, ele nu ar avea aptitudinea de a modifica soluția pronunțată de instanța de apel, câtă vreme impedimentul juridic derivat din neepuizarea căilor procedurale reprezintă un obstacol iremediabil în antrenarea răspunderii statului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluția pronunțată, precum și dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de petentul A., rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1446 din 7 noiembrie 2024 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.