ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2358/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția I civilă, în data de 07 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună repararea prejudiciului cauzat prin eroare judiciară determinată de pronunțarea a două hotărâri judecătorești (fond și apel) de respingere a contestației la executare pronunțate de Judecătoria Brașov, respectiv Tribunalul Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2008, pe art. 52 din Constituția României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale – art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1385, art. 1386 și art. 1394 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1771 din 15 iunie 2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, iar pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1771 din 15 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, fiind păstrată sentința apelată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 02 mai 2022 și repartizat, aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, potrivit art. 496 și art. 497 C. proc. civ.

În motivare, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, legea specială, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 în detrimentul prevederilor cuprinse în Constituție (art. 52 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 21) și în C. civ. (art. 14, art. 15, art. 1365, art. 1381, art. 1384 și art. 1386).

Totodată, a fost nesocotită Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 199 din 5 martie 2018, în cuprinsul căreia s-a reținut că textul art. 52 alin. (3) din Constituție nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului "pentru a garanta cetățeanul pentru erorile săvârșite".

Astfel, a arătat că a făcut dovada existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită, ce este determinată de hotărârile judecătorești din anul 2018 (decizia nr. 996/2018 a Tribunalului Brașov) care reprezintă erori judiciare.

În continuare, recurentul a făcut referire la parcursul litiigului în care au fost săvârșite presupusele erori judiciare, arătând că Tribunalul Brașov a respins, în mod nejustificat, contestația sa la executare, ceea ce a împiedicat repararea pagubei, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, și implicit nerealizarea interesului legitim.

A mai susținut recurentul că instanța de apel nu a analizat fiecare motiv de apel invocat, contrar prevederilor art. 476, art. 477 și art. 479 C. proc. civ., nu a rejudecat fondul prin expunerea unor considerente proprii, pentru a stabili dacă prima instanță a aplicat corect legea.

Recurentul a învederat că eroarea judiciară putea fi evitată de Tribunalul Brașov, prin decizia nr. 996/2018, întrucât la data pronunțării era deja publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curții Constituționale nr. 45/30 ianuarie 2018.

Concluzionând, recurentul a arătat că întâmpinarea i-a fost comunicată în 01 noiembrie 2021, la solicitarea sa, deși a fost depusă la dosar în 28 iulie 2021, întârziind astfel stabilirea termenului de judecată.

În data de 8 iunie 2022, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de apel, în mod corect, a reținut faptul că prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, se instituie principiul de ordin constituțional al răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce nu o înlătură pe cea a magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, principiu dezvoltat la nivel de lege prin dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare.

Răspunderea Statului pentru erorile judiciare este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat și care nu se poate realiza decât în limitele voinței puterii legiuitoare, iar instanța de apel a reținut corect că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, reclamantul susținând că, prin hotărârile pronunțate în fond și în apel de Judecătoria Brașov, respectiv Tribunalul Brașov, i-au fost afectate drepturile și interesele legitime, producându-i-se un prejudiciu.

Prin urmare, cum judicios au apreciat instanțele de fond, era necesară existența unei hotărâri prealabile definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, iar ulterior, dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menționează că, prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres și limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate care au fost formulate în legătură cu soluția dispusă de curtea de apel și, respectiv, cu considerentele care o susțin; nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator.

Un prim motiv de casare invocat de recurent vizează neexaminarea motivelor de apel invocate, respectiv că instanța de apel nu a judecat fondul, contrar dispozițiilor art. 476, art. 477 și art. 479 C. proc. civ.

Această critică, deși nu a fost încadrată în drept de către recurent, se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea judecătorească poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speță, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1771 din 15 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova – secția I civilă, reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamantul le-a invocat prin raportare la sentința civilă nr. 196 din 16 ianuarie 2018, pronunțată de Judecătoria Brașov și la decizia nr. 996 din 20 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov.

Curtea de apel a analizat condițiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunțării fiecărei hotărâri judecătorești menționate în cererea de chemare în judecată și a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege.

Astfel, s-a reținut că, în forma inițială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 avea următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

Constatând că cele două hotărâri, ale Judecătoriei Brașov și respectiv Tribunalului Brașov, cu privire la care reclamantul a susținut că reprezintă erori judiciare, au fost pronunțate în data de 16 ianuarie 2018 (sentința civilă nr. 196), respectiv, în data de 20 iunie 2018 (decizia civilă nr. 996) și văzând că în data de 18 octombrie 2018, art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2008, instanța de apel a reținut, cu privire la cele două hotărâri invocate, că potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (4), în forma în vigoare la data de referință, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speță, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției mai sus menționate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților, pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Curtea de apel a conchis, cu referire la cele două hotărâri judecătorești, că pretențiile reclamantului nu pot fi primite, întrucât era necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi stabilit răspunderea disciplinară sau penală a magistraților pentru o faptă săvârșită în timpul procesului și abia ulterior ar fi putut fi verificată condiția dacă fapta este de natură să determine o eroare judiciară.

Prin urmare, din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, prin care s-a susținut că instanța de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat și nu și-a prezentat poziția cu privire la motivele de apel deduse judecății, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, așa cum s-a arătat constant în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea europeană a statuat în sensul că această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că instanțele de judecată trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor părților, iar întinderea obligației de motivare variază în funcție de natura hotărârilor judecătorești.

În speță, curtea de apel a expus considerentele care susțin raționamentul judiciar, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincțiile evidențiate în motivare, în raport cu normele de aplicare în timp a legii civile.

Așadar, în condițiile particulare ale speței, contrar argumentelor recurentului, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care Judecătoria Brașov și Tribunalul Brașov au soluționat dosarele în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate în cererea de chemare în judecată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv.

Referitor la critica recurentului privind nesocotirea de către instanța de apel a Deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 199 din 5 martie 2018, se constată că este invocată omisso medio, motiv pentru care Înalta Curte nu o va analiza, întrucât recurentul a avut posibilitatea să invoce, în etapa procesuală a apelului, această decizie a instanței de contencios constituțional, existentă în ordinea juridică, la data formulării cererii de apel, respectiv la 28 iunie 2021, și nu a făcut-o.

Nefondată este și critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor legii speciale, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în detrimentul prevederilor cuprinse în Constituție (art. 52 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 21) și în C. civ. (art. 14, art. 15, art. 1365, art. 1381, art. 1384 și art. 1386).

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Aceste prevederi constituționale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârșirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce privește însă cazurile și condițiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituționale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii.

Rezultă, totodată, că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie.

A considera altfel înseamnă a permite reclamantului să nesocotească tocmai dispozițiile legale special edictate, sub temei constituțional, pentru acest tip particular de situație juridică. Solicitarea de obligare a Statului la repararea prejudiciului cauzat printr-o afirmată eroare judiciară, uzând de dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, nu poate să ignore, ca obligatoriu fundament al cererii în justiție, regimul juridic al acțiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, adoptate în scopul punerii în operă a principiului enunțat de art. 52 alin. (3) din Constituție,

Astfel, trebuie respectată regula potrivit căreia, în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În cauză, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român pentru erori judiciare săvârșite de serviciul public al justiției într-un proces al său, întemeindu-și în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2008, pe art. 52 din Constituția României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale – art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1385, art. 1386 și art. 1394 C. civ.

În ceea ce privește aplicabilitatea în timp a legii civile, curtea de apel a reținut, raportat la Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și la principiul neretroactivității legilor, normă consacrată în art. 1 din C. civ., că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția, sens în care nu a validat susținerea reclamantului potrivit căreia judecătorul primei instanțe a motivat hotărârea pe o lege abrogată, întrucât actul normativ este în vigoare și în momentul de față, având unele modificări aduse prin Legea nr. 242/2018.

Confirmând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a apreciat că dispozițiile legale ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunțării celor două hotărâri judecătorești de către Judecătoria Brașov și Tribunalul Brașov, sunt cele care, în concretizarea principiului responsabilității Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare instituit de art. 52 alin. (3) din Constituție, vin să ofere "condițiile legii" la care textul constituțional se referă.

Astfel, în cazul erorilor judiciare săvârșite în procesele civile, atunci când aceste erori au fost săvârșite de magistrați, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel.

Aceste din urmă dispoziții legale, în forma lor în vigoare la data săvârșirii faptelor pe care reclamantul le impută instanțelor, sunt incidente în prezentul proces, nefiind permis ca reclamantul să le înlăture de la aplicare, solicitând antrenarea răspunderii Statului cu nesocotirea lor, invocând eronat că sunt incidente dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 și următoarele C. civ.

Date fiind prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma care interesează în prezentul proces, rezultă că legiuitorul a înțeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, caracterul lui special fiind evident.

Prin urmare, acțiunea în răspunderea civilă contra Statului a fost exercitată și analizată în termenele și condițiile stabilite de aceste dispoziții legale, inclusiv de cele ale art. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, sus-evocate, dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. putând, cel mult, să întregească dispozițiile legale speciale în materie, cu privire la aspectele pe care acestea nu le mai reglementează.

În ceea ce privește susținerea recurentului că întâmpinarea i-a fost comunicată în 01 noiembrie 2021, la solicitarea sa, deși a fost depusă la dosar la 28 iulie 2021, întârziind astfel stabilirea termenului de judecată, se constată că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să vizeze decizia recurată.

În acest sens, reclamantul avea la dispoziție pentru a se plânge de durata nejustificată a judecății și în scopul de a obține adoptarea de către instanțe a măsurilor corective necesare, exercitarea contestației împotriva tergiversării procesului, în condițiile art. 522 – 525 C. proc. civ., însă nu a uzat de aceste prevederi legale, deși ele le puneau la dispoziție un remediu concret și efectiv înaintea unei instanțe naționale, pentru a obține, în sensul prevederilor art. 13 din C.E.D.O. și ale art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. și al art. 21 alin. (3) din Constituția României, judecarea cererii sale în justiție într-un termen rezonabil (optim și previzibil).

Pentru considerentele expuse, constatând că sunt nefondate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 60 din 13 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.